Pentru a face şi mai multă lumină, vom interpreta câteva pasaje din Biblie, care arată că însuşi Iisus cunoştea şi accepta reîncarnarea.

În religia creştină se spune că omul nu trăieşte decât o viaţă. Citind Evangheliile nu veţi găsi nicăieri cuvântul „reîncarnare”. Însă aceasta se datorează faptului că în anul 553, cel de-al cincilea conciliu ecumenic de la Niceea a hotărât eliminarea din Biblie a tuturor menţiunilor referitoare la reîncarnare. Cu toate acestea, există încă unele pasaje care nu pot fi înţelese altfel decât dacă admitem reîncarnarea.

Într-o zi, Iisus îşi întreabă discipolii: „Da’ voi cine credeţi că sunt?” Iată ce răspund ei: „Unii spun că tu eşti Ioan Botezătorul, alţii că tu eşti Ilie, ceilalţi că tu eşti Ieremia sau unul dintre prooroci”. Prin răspunsul dat, în care se afirmă că cineva este unul sau altul care este mort de mult, se subînţelege ideea reîncarnării.

Altă dată, când Iisus şi discipolii săi întâlnesc un orb din naştere, discipolii întreabă: „Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Cum ar putea fi pusă această întrebare dacă nu s-ar crede în reîncarnare? Când ar fi putut păcătui acel orb, în pântecul mamei sale? Deci, această întrebare presupune credinţa în existenţa unei vieţi anterioare. Discipolii au întrebat pentru că ştiau că un om nu se poate naşte orb fără motiv sau numai pentru că lui Dumnezeu i-ar place să-l facă orb, cum îşi închipuie unii. Iisus le-a dat următorul răspuns: “…. nu pentru că el sau părinţii lui au păcătuit, ci pentru ca opera lui Dumnezeu să se manifeste în el, adică pentru ca, trecând pe aici, să-l vindec şi poporul să creadă în mine”. Aşa cum unii iniţiaţi explică textele biblice, oamenii primesc suferinţe pentru două motive: ori pentru că au păcătuit şi suportă consecinţele greşelilor lor, sau, fără să fi săvârşit ei înşişi greşeli, iau asupra lor karma altora, sacrificându-se pentru a putea evolua mai rapid. Dar există şi o a treia categorie, a fiinţelor care s-au desăvârşit din punct de vedere spiritual, care sunt complet libere şi nu mai au nicio obligaţie de a reveni pe Pământ. Aceste fiinţe eliberate de şirul încarnărilor succesive, coboară în lumea fizică prin propria lor voinţă, adesea acceptând să suporte orice boală, suferinţă sau infirmitate şi chiar să fie martirizate pentru a-i ajuta pe oameni.

Iată un alt pasaj semnificativ. „După ce Iisus află că Ioan a fost predat, s-a retras în Galileea.” După câtva timp, Ioan a fost decapitat din ordinul lui Irod. Discipolii l-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” Iar Iisus le-a răspuns: „Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă ca Ilie a venit, dar ei nu l-au recunoscut şi au făcut cu el ce au voit”. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit de Ioan Botezătorul. Deci, este limpede că Ioan Botezătorul era reîncarnarea lui Ilie. De altfel, Evanghelia menţionează şi că atunci când un înger s-a arătat lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, pentru a-l anunţa că soţia lui, Elisabeta, va da naştere unui fiu, el i-a spus: „Va merge înaintea lui Dumnezeu cu spiritul şi puterea lui Ilie”.

Să căutăm acum în viaţa lui Ilie şi să vedem ce a făcut el pentru a fi decapitat când s-a reîncarnat mai târziu, în persoana lui Ioan Botezătorul. Povestea este foarte interesantă. Ilie trăia în timpul regelui Ahab – rege care se căsătorise cu Izabela, fiica regelui Sidonului şi din cauza ei, se închina lui Baal. Ilie s-a dus în faţa regelui Ahab pentru a-i reproşa infidelitatea faţă de Dumnezeul Israelului spunându-i: „Nu va cădea în aceşti ani nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu”. Apoi el pleacă, şi din ordinul lui Dumnezeu se ascunde în munţi pentru a scăpa de regele care îl căuta. După 3 ani, seceta făcuse mari ravagii în toată ţara, poporul suferea de foame şi Dumnezeu l-a trimis pe Ilie să se prezinte din nou în faţa lui Ahab. De îndată ce-l văzu, regele îi reproşă cu violenţă că el ar fi cauza acestei secete. „Nu, zise profetul, tu eşti cauza pentru că ai părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. Acum vom vedea cine este adevăratul Dumnezeu. Adună-i pe toţi proorocii lui Baal pe muntele Carmel…”

Toţi proorocii fură adunaţi şi începură să facă invocaţii către Baal, practicând chiar magia pentru a face să cadă focul pe altar. Dar nimic nu se produse. Acum era rândul lui Ilie să-l invoce pe Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Israel, să cunoască astăzi poporul acesta că tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt robul tău şi că am făcut toate acestea prin cuvântul Tău”. Şi s-a pogorât puternic focul din cer. Tot poporul fu înfricoşat şi recunoscu că adevăratul Dumnezeu era Dumnezeul lui Ilie. În acest moment, Ilie, mândru de biruinţa sa a dat ordin ca cei 400 de profeţi ai lui Baal să fie conduşi în preajma unui pârâu şi să fie decapitaţi.

Iată de ce era de aşteptat ca, la rândul lui, să i se taie capul. Una din legile enunţate de Iisus sună astfel: „….cei ce vor scoate sabia, de sabie vor pieri”. Iată cum Ilie şi-a primit pedeapsa când a revenit pe Pământ în persoana lui Ioan Botezătorul. Iisus ştia cine este el şi ce-l aştepta, nu a făcut nimic pentru a-l salva pentru ca justiţia dumnezeiască era necesar să-şi urmeze cursul.

Multe nu au sens în religie şi nici în viaţă fără reîncarnare. Dacă veţi întreba preoţii: De ce unii sunt bogaţi, frumoşi, puternici şi alţii sunt bolnavi, urâţi, săraci?, ei vă vor răspunde că aceasta este voia Domnului. Uneori vă vor vorbi despre predestinare şi graţie, dar aceasta nu vă va lămuri cu nimic în plus. Însă Dumnezeu nu are capricii. El nu dă la unii totul şi la alţii nimic. Este cazul să înţelegem, acceptând reîncarnarea, că dacă suntem săraci, proști, nefericiţi este din vina noastră pentru că nu am ştiut să utilizăm tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat la origine. Vom suferi numeroase reîncarnări pentru a ne îndrepta şi vom ajunge din nou să primim dragostea şi bogăţiile lui Dumnezeu. Biserica a aruncat toată responsabilitatea destinului nostru asupra lui Dumnezeu prin suprimarea credinţei în reîncarnare.

Până în secolul V, creştinii credeau în reîncarnare ca şi evreii, egiptenii, hinduşii, tibetanii ș.a. Părinţii Bisericii şi-au spus că această credinţă îi face pe oameni să tărăgăneze evoluţia spirituală, iar ei voiau să-i împingă să se perfecţioneze într-o singură viaţă, astfel că au suprimat credinţa în reîncarnare. De altfel, încetul cu încetul Biserica a inventat aspecte atât de oribile pentru a-i înspăimânta pe oameni, încât în Evul Mediu nu se mai credea decât în diavol, în infern şi în suferinţa veşnică. Biserica a suprimat deci credinţa în reîncarnare crezând că astfel îi va putea obliga pe oameni să evolueze spiritual mai repede, dar unii, nu numai că nu şi-au înteţit eforturile de a respecta legile dumnezeieşti şi a-l descoperi pe Dumnezeu, ci dimpotrivă, au devenit şi mai răi şi, pe deasupra, şi ignoranţi.

Pentru a crede în reîncarnare, unii aşteaptă ca Biserica să se pronunţe oficial. Dar când oare o va face? Sunt mulţi membri ai clerului care cred în reîncarnare, dar nu îndrăznesc să o spună. Dacă nu acceptaţi reîncarnarea, nu veţi avea niciodată o înţelegere a situaţiei voastre, a evenimentelor existenţei voastre şi nu veţi şti cum este bine să acţionaţi în vederea unei vieţi viitoare mult mai bune. Este necesar să cunoşti adevărul pentru a ajunge undeva. Credinţa în reîncarnare este unul dintre fundamentele moralei. Atât timp cât oamenii nu cunosc legea cauzei şi a efectului, nu înţeleg că faptele lor generează consecinţe care continuă să acţioneze de la o existenţă la alta.

Îndată ce se admite legea reîncarnării, oamenii încep să înţeleagă că fiecare eveniment din viaţă are raţiunea sa de a fi, fiindcă totul are o cauză mai mult sau mai puţin îndepărtată. Oamenii nu se vor mai revolta şi nu vor mai dori să-şi rezolve problemele prin ură şi violenţă. Când vom şti că tot ceea ce avem de îndurat este rezultatul unor greşeli trecute, vom accepta şi nu vom mai acuza pe alţii de nenorocirile noastre. Vom evita să comitem acte regretabile pentru că ştim că vom avea de suferit, şi ne vom strădui să ne construim un viitor luminos. În momentul în care cunoaştem legea reîncarnării, se clarifică foarte multe aspecte, înţelegem mult mai bine viaţa. Avem căldură sufletească şi suntem fericiţi la gândul că vom reuşi mai devreme sau mai târziu să atingem perfecţiunea la care aspirăm.

Aşadar, reîncarnarea reprezintă actul prin care un spirit omenesc revine din lumea astrală într-un nou trup, în circumstanţe corelate perfect cu stadiului său de dezvoltare. Spiritul îşi urmează astfel calea de evoluţie, servindu-se de respectiva formă fizică pentru a câştiga experienţă. Cu cât spiritul este mai evoluat, cu atât perioada de la moartea fizică şi până la următoarea reîncarnare este mai lungă, însă există şi cazuri de reîncarnări imediate. Dacă un spirit vrea să evolueze mai repede, atunci el se poate reîncarna mai repede. Marele scop al reîncarnării este evoluţia spiritului.

Reîncarnarea poate să se facă în trupuri de sex diferit, într-o viaţă fiind bărbat, într-o alta fiind femeie. În general, după 6-7 reîncarnări, trecem în trupuri fizice de sex opus. Locul unde ne naştem este determinat de legăturile karma-ice pe care le avem cu fiinţele care sunt acolo. Părinţii, familia, copiii ne sunt aleşi de spiritele superioare sau ni-i alegem singuri dacă avem nivelul de evoluţie necesar.

Putem clasa fiinţele în trei categorii din punct de vedere al reîncarnării:

• Prima categorie cuprinde creaturile pe care lipsa de lumină, de ştiinţă, de conştiinţă, de moralitate le împing spre comportamente rele şi deseori chiar spre crime. Ele încalcă legile dumnezeiești, prin urmare se încarcă cu datorii karma-ice grele, iar când se reîncarnează vin pe Pământ în condiţii care îi obligă să sufere pentru a plăti şi a repara ceea ce au făcut rău în trecut; de aceea, viaţa lor nu este deloc fericită.
• A doua categorie cuprinde fiinţe mai evoluate care urmăresc să dezvolte anumite calităţi şi virtuţi pentru a putea să se transforme în bine şi să se elibereze de ciclul renaşterilor succesive. Dar, prin eforturile unei singure încarnări, nu vor reuşi aceasta, de aceea ele vor fi nevoite să revină pentru a se desăvârşi. Ele vor fi plasate în condiţii din ce în ce mai bune, care le vor permite să aibă activităţi mai utile şi mai elevate. Deci, aceste fiinţe va fi necesar să revină în repetate rânduri până când vor reuşi să atingă eliberarea lor totală.
• În a treia categorie se găsesc fiinţe şi mai evoluate, care au revenit pe Pământ pentru a îndeplini anumite misiuni. Ele mai au foarte puţine aspecte de transformat, distingându-se în această viaţă prin virtuţi mari, o conştiinţă mult expansionată şi consacrându-şi timpul facerii de bine. Când aceste fiinţe părăsesc definitiv lumea fizică, ele şi-au încheiat misiunea şi nu sunt obligate să mai revină. Totuşi, unele dintre ele, în loc să rămână în această stare de beatitudine, de libertate infinită de care se bucură în sânul lui Dumnezeu, având o imensă compasiune pentru oameni, revin cu bună ştiinţă ca să-i ajute, acceptând chiar să fie martirizaţi.

Mulţi oameni vor să se elibereze de tot ceea ce îi constrânge, dar ei înţeleg greşit problema: fac totul pentru a scăpa de obligaţiile lor, de datoriile lor, pentru a rupe toate legăturile şi, astfel, ei se cred liberi.

Ei bine, eliberarea nu se poate obţine în felul acesta. Adevărata eliberare începe prin plata tuturor datoriilor karma-ice. Până ce acestea nu sunt compensate, nu se poate şterge trecutul, nu se poate anula întregul bagaj karma-ic. Cea mai bună metodă pentru a te elibera este calea iubirii, şi cea mai proastă alegere pe care omul o poate face, care îl înlănţuie din ce în ce mai mult, este egoismul, avariţia, şmecheria. Prin generozitate, sacrificiu de sine, bunătate, prin toate gesturile făcute pentru a dărui, lucrăm întotdeauna pentru eliberare. Iubirea, generozitatea, bunătatea, compasiunea, iertarea – care în realitate sunt Atribute dumnezeieşti – îi înscriu pe cei care le manifestă din plin prin fiinţa lor pe calea eliberării.

Unele divergențe dintre oameni au le bază tot reîncarnarea. Unii dintre noi înţelegem mai bine sau mai repede unele concepte sau idei, pentru că am mai avut contact cu respectivele informaţii şi în alte vieţi anterioare. De aceea, nu este cazul să ne batem capul cu cei care ne contrazic din principiu, fără să aibă argumente solide, căci ei au un spirit mai puţin evoluat şi nu-i putem convinge.

În sprijinul reîncarnării vine şi constatarea că geniile, în general, nu au dat naştere unor copii cu o inteligență similară, ci chiar dimpotrivă, unii dintre urmaşii lor au fost reduşi mintal. Unde este în acest caz informaţia ereditară, transmisă genetic?

Prin reîncarnare se poate explica şi frica abisală pe care o resimt unele persoane faţă de anumite elemente ale naturii. Sunt persoane care sunt cuprinse de o frică paralizantă faţă de a merge cu barca, sau faţă de foc, de tunete şi fulgere, de înălţime, de a zbura cu avionul, frică de a rămâne singure într-o pădure etc. Fiecare dintre aceste persoane este foarte posibil ca într-o altă încarnare să fi trăit un eveniment tragic legat de respectivul element, să fi murit într-un naufragiu, într-un incendiu sau în bezna nopţii etc.

O altă dovadă a reîncarnării este furnizată de amintirile foarte vii ale unor oameni despre fapte, împrejurări, localităţi, persoane din alte vieţi… Această reamintire poate fi naturală sau provocată prin anumite metode adecvate. Aceste persoane povestesc cu lux de amănunte despre locul unde au trăit, cum au murit, cu cine au fost căsătoriţi, câţi copii au avut, cum îi chema, unde sunt acum dacă mai trăiesc etc., toate acestea fiind confirmate de cercetări ulterioare.

Majoritatea oamenilor însă nu-şi amintesc nimic de vieţile lor anterioare. Această uitare este o lege pe care Dumnezeu a pus-o în viaţa omului, pentru ca acesta, de exemplu, să nu trăiască cu trauma de a şti că în viaţa trecută şi-a omorât copilul din viaţa actuală, el fiind acum aici pentru a echilibra prin iubire ceea ce a dezechilibrat atunci.

Când urâţi pe cineva, stabiliţi o legătură cu acea persoană, într-un mod asemănător ca atunci când iubiţi. Dacă detestaţi pe cineva, vă legaţi de el prin lanţuri solide, veţi continua să vă întâlniţi şi să aveţi de a face timp de secole, până când veţi armoniza acea relaţie. Oamenii îşi imaginează că ura rupe toate legăturile. Dimpotrivă, ura este o forţă care vă leagă de persoana pe care o urâţi. Iubirea, de asemenea, creează o legătură cu fiinţa pe care o iubim. Dar această legătură este evident diferită – este una nocivă în cazul urii. Iubirea vă va aduce un anumit gen de evenimente şi ura altele, dar ambele legături sunt sigure şi foarte puternice. Iubirea conduce la lumină, iar ura la întuneric. De aceea alegeți neîntârziat, de fiecare dată, iubirea.

Viaţa noastră în lumea fizică este atent pregătiră în dimensiunile universului astral în care ne aflăm înainte de a coborî pe pământ. Entităţi celeste superioare veghează şi sunt însărcinate cu pregătirea evenimentelor şi conjuncturilor în care fiinţele se vor încarna. Toate necesităţile oamenilor sunt prevăzute, totul este pregătit pentru existenţa lor, deşi cei mai mulţi oameni îşi imaginează că evenimentele din viaţa lor se desfășoară aşa, din întâmplare. Există un fel de „memorie cosmică” care deţine toate informaţiile asupra trecutului tuturor fiinţelor umane, şi pe baza acestora se hotărăşte ca fiecare să se nască într-o anumită țară, într-un anumit an etc. Totul se produce exact la data fixată, conform predispoziţiilor fiecărei fiinţe umane. Omenii îşi imaginează că diferitele evenimente sunt rodul întâmplării, dar în realitate ele sunt consecinţe ale acţiunilor lor trecute, care se manifestă la momentul potrivit.

Dacă o anumită fiinţă este necesar să se încarneze într-o anumită epocă, se determină cu precizie, de către anumite entităţi celeste, poziţia planetelor, semnul zodiacal, ascendentul potrivit cu bagajul său karma-ic şi copilul se va naşte exact în acel moment. Tema sa astrală natală corespunde în mod precis cu ceea ce a făcut în alte încarnări, cu tendinţele sale profunde, precum şi cu lecţiile de viaţă pe care este necesar să le asimileze. Deşi poate să pară un determinism rigid, fiinţa umană este totodată înzestrată cu liber arbitru prin care poate alege complet liber cum anume să acţioneze, ceea ce o face să rupă lanţurile karma-ice. Fiinţa îşi poate ameliora sau chiar transforma radical destinul, viaţa, prin alegerile înţelepte, prin faptele bune, dumnezeiesc integrate pe care la face, evoluând astfel din punct de vedere spiritual într-un ritm rapid.

Iată de ce este bine atrageți armonia, să o asimilați, să fiți în armonie cu totul, cu planeta, cu universul, căci dacă nu sunteţi într-o perfectă armonie, va fi întotdeauna cineva sau ceva care vă va tulbura. Este deci necesar să facem toate eforturile de care este nevoie pentru a ne rezolva toate problemele şi neînţelegerile. După cum se spune: „Înainte ca soarele să se culce, împacă-te cu fratele tău”; înainte ca soarele să se culce înseamnă atât în fiecare seară cât şi înainte de sfârşitul acestei încarnări, pentru că după aceea va fi foarte greu de a mai repara ceva. Deci, în această viaţă găsiţi persoanele pe care le-aţi lezat, puneţi-vă de acord cu ele, împăcați-vă cu ele, iertaţi, cereţi-vă iertare şi trăiţi în pace. Fiecare gând, sentiment sau act nefast este întotdeauna dăunător; chiar dacă noi nu vedem nimic, energiile lor specifice nefaste se deplasează, găsesc destinatarul şi îl pot afecta dacă este vulnerabil la acele energii, dar cu siguranţă îl afectează în rău pe cel care le emite. Iar într-o zi, la momentul potrivit, va fi nevoie să plătiţi pentru răul făcut.

Înainte de a coborî pe Pământ avem posibilitatea de a ameliora unele aspecte cu consimţământul ierarhiilor cereşti. În momentul în care ne-am născut, sistemul osos, muscular, circulator, nervos, sănătatea, inteligența, toate sunt determinate de acumulările noastre din vieţile anterioare. Fiecare viaţă pe care o trăim pe acest pământ ne dă posibilitatea de a ne transforma mult în bine, prin acţiunile noastre benefice, prin gândurile noastre bune, prin rugăciune. Destinul ni-l facem singuri cu decenii şi veacuri înainte, în funcţie de ce am gândit şi făptuit anterior. „Astăzi” suntem ceea ce am fost „ieri”, adică în încarnările trecute, şi ceea ce facem în această viaţă, vom fi „mâine”, adică în viaţa viitoare. Este important să alegem în mod înţelept şi să facem eforturi adecvate, consecvente şi susţinute pentru a ne transforma lăuntric şi pentru a trezi în noi felurite virtuţi, care se vor manifesta ca înzestrări native în vieţile viitoare. Dacă continuăm iar şi iar ignorăm lecţiile spirituale pe care le avem de învăţat, viitoarea reîncarnare va fi într-un fel ratată.

Utilizaţi în mod cât mai constructiv toţi anii pe care vi-i rezervă viitorul, meditaţi, acţionaţi în sensul împlinirii idealurilor sublime la care aspiraţi, faceţi eforturi pentru a vă trezi minunate calități şi virtuţi. Astfel lansaţi deja proiecte care, în viitor, se vor materializa. În felul acesta veţi acumula comori în ceruri, cum spune marele model dumnezeiesc Iisus Christos, iar atunci când sufletul omului pleacă în Lumea de dincolo, dezbrăcând haina trupului material, binele pe care l-a făcut prin gândurile sale, prin faptele sale, va străluci într-o nouă formă, plină de splendoare. Când vine vremea să se reîntoarcă pe pământ pentru a-şi continua evoluţia, o astfel de fiinţă transformată va reveni cu frumuseţe, inteligență, sănătate, bunătate, pentru că gândurile şi aspiraţiile sale elevate au făcut să se materializeze o asemenea structură.

Când omul, care este înzestrat cu conştiinţă şi inteligenţă, începe să se preocupe de transformarea vieţii instinctuale, pentru a o controla, pentru a o purifica, adăugându-i o dimensiune spirituală, el dobândeşte gradat o forţă formidabilă, devenind capabil să-şi transforme destinul. Treptat, el va scăpa de constrângerile limitatoare ale destinului, încetând să mai fie sclav, slab, aservit acestei vieţi inferioare, unde totul este controlat de legea acţiunii şi reacţiunii. Viaţa dumnezeiască începe atunci când omul îşi dă seama că este cu mult mai mult decât trupul său şi devine conştient de Sinele său Suprem Nemuritor, care este o scânteie din Sinele Absolut şi Veşnic al lui Dumnezeu Tatăl. Trezit faţă de adevărata sa natură, omul devine capabil să înfăptuiască opere sublime luminoase, grandioase.

Practica spirituală atentă şi susţinută ne dă posibilitatea de a transcende rând pe rând toate limitările, ridicându-ne deasupra destinului şi în cele din urmă reuşind să rupem şirul reîncarnărilor succesive. Este necesar să învăţăm să gândim şi să acţionăm cu sufletul. Să urmărim ca voinţa noastră să devină perfect pură, în deplin acord cu Voinţa lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom reuşi să facem să se manifeste în toate acţiunile noastre spiritul, şi nu egoul nostru limitat şi efemer.

Aşadar, în această viaţă avem posibilitatea de a ieşi pentru totdeauna din ciclul reîncarnărilor succesive sau cel puţin de a crea condiţii mai bune pentru următoarea reîncarnare, dar, dacă nu lucrăm acum, viaţa viitoare poate fi chiar mai rea.

Deci, când Biserica împiedică pe oameni să creadă în reîncarnare, ea le limitează posibilităţile de a-şi ameliora viitorul. Creştinii cred că după moarte vor merge să se aşeze în dreapta Tatălui pentru că au fost la slujbă în fiecare duminică sau că vor rămâne pentru eternitate în infern, să fiarbă într-un cazan. Ca şi cum ar fi atât de uşor să mergi să te aşezi la dreapta Tatălui!

Ideile pe care le-am expus în acest articol sunt totodată argumente care ne îndeamnă să facem cercetări suplimentare pentru a înţelege motivele existenţei noastre şi pentru a ne descoperi adevărata identitate. Sinele nostru esenţă este ceea ce ne conferă nemurirea, veşnicia existenţei. El coboară în lumea fizică, dând viaţă vremelnic materiei. La finalul vieţii pământeşti el se retrage în lumea astrală, păstrând informaţiile acumulate, sub forma karma-ei, pentru ca apoi să coboare din nou, animând o altă structură, pentru ca fiinţa să-şi continue evoluţia până ajunge să-şi reveleze adevărata natură.

Sursa: https://yogaesoteric.net/

Cine suntem? De unde venim? Către ce ne îndreptăm? Sunt întrebări clasice dar profunde ce se află în conștiința şi pe buzele miliardelor de oameni ai acestei planete. Unii sunt de părere că însăşi existenţa noastră se datorează hazardului şi evoluţiei. Alţii, cred că Dumnezeu ne-a creat, însă datorită păcatului Adamic, astăzi experimentăm suferinţa drept consecinţă a păcatului pe care primii noştri părinţi umani, Adam şi Eva, l-au comis. Însă, un număr impresionant de oameni cred cu convingere că existenţa noastră este rezultatul deciziei noastre: „când am venit pe acest Pământ, am ales”, cu alte cuvinte, am ales să ne reîncarnăm într-un trup carnal, pentru a experimenta, a învăţa, a evolua trăind într-un mod mai înţelept şi luând decizii mai înţelepte decât în viaţa anterioară pe care am avut-o. Bine, vor spune unii, „dar eu nu-mi amintesc să fi luat această decizie”, şi este foarte adevărat, puţini sunt cei care pot să-şi amintească anumite crâmpeie din viaţa lor anterioară sau îşi pot aminti în mod clar de locul natal, ce profesie au avut, cât de minunată sau mai puţin minunată a fost viaţa lor şi chiar momentul morţii.

Nu v-aţi întrebat niciodată: „De ce unii se nasc bogaţi, în timp ce alţii se nasc săraci? De ce unii sunt inteligenţi, în timp ce alţii abia pot deosebi stânga de dreapta? De ce unii sunt frumoşi, iar alţii nu îndrăznesc să se privească în oglindă?” Situaţia descrisă pare extrem de nedreaptă… Ei bine, nimic nu este întâmplător, totul este supus Legii Karmei – Legea cauzei şi a efectului; ceea ce am făcut într-o viaţă anterioară, se răsfrânge în viaţa prezentă, iar ceea ce facem în viaţa prezentă, va influenţa viaţa următoare.

Opozanţii reîncarnării au pus sub cheie acest adevăr, cenzurându-l

În anul 553 la cel de-al cincilea conciliu ecumenic de la Niceea, doctrina reîncarnării a fost respinsă fiind considerată „o eroare dogmatică”. Împăratul Justinian care a condus Conciliul a impus clerului propriul său crez, l-a pus sub arest pe Papa Virgilius şi a obligat episcopii să accepte noua dogmă. Justinian a considerat că teza reîncarnării acorda omenirii o prea lungă perioadă de timp pentru atingerea unei trepte mai înalte de dezvoltare a conştiinţei. Noua teză a lui Justinian, propagată masiv în rândul enoriaşilor, a dus însă la erori şi mai mari de comportament ale omenirii, majoritatea oamenilor urmărind să trăiască din plin unica viaţă. Biserica a exclus treptat aproape toate textele, documentele şi cele 31 evanghelii apocrife, neconforme noii linii dogmatice trasate. Cu toată cenzura impusă textelor originare, s-au mai păstrat pe alocuri unele referiri la reîncarnare.

Revenind la Împăratul Justinian, este foarte interesant de remarcat motivaţia care a s-a aflat în spatele cenzurii şi epurării masive a 31 de cărţi considerate de el apocrife: motivul principal a fost… soţia lui, împărăteasa Teodora. Teodora s-a născut în jurul anului 500 la Constantinopol, în familia unui paznic de animale, la circul din capitala imperială. Teodora şi cele două surori ale ei rămân orfane de tată şi sunt nevoite să cerşească în arena circului, pentru a nu muri de foame. Teodora debutează ca dansatoare de circ şi ulterior devine actriţă, în paralel practicând şi meseria de prostituată. După câţiva ani, a renunţat la viaţa artistică şi are o relaţie de scurtă durată cu un guvernator dintr-o provincie din Africa de Nord. Se reîntoarce la Constantinopol şi se mută într-o casă din apropierea palatului imperial, unde îşi câştiga existenţa torcând lână.

Narses, unul dintre eunucii de la palat, are un vis profetic. În vis îi apare o maimuţică ce îi spune că va deveni servitorul şi omul de încredere al unei femei celebre, Teodora. Mare îi este mirarea când întâlneşte a doua zi o femeie cu acelaşi nume, actriţă şi în acelaşi timp o femeie de moravuri uşoare. Condiţia ei umilă nu părea să-i prevestească un viitor atât de strălucit. Dar, după cum vom vedea, frumoasa curtezană va deveni curând împărăteasă, destinul acţionând implacabil în cazul acestei femei de excepţie. O dată cu întâlnirea cu Justinian, nepotul împăratului Iustin şi moştenitorul tronului, starea ei socială se va modifica radical. Devine amanta adorată şi cu perspective mari de a ajunge pe tron, deşi există o lege care interzicea mariajul dintre un demnitar şi o curtezană. Se pare că amorezul obţine abrogarea legii respective şi se căsătoreşte cu aleasa inimii, abia după moartea Euphimiei, soţia împăratului Iustin.

Justinian a remarcat isteţimea soţiei sale, care avea să devină în curând principalul său consilier în probleme de stat. Astfel că, în anul 553, datorită faptului că împăratul Justinian, soţul Teodorei, convoacă al doilea conciliu al Constantinopolului – pentru a condamna o serie de idei provenite de la Origene, Papa şi episcopii, morţi de frică, semnează şi votează tot ce li se cere: teribilul cuplu imperial asasinase deja cel puţin doi papi şi câţiva episcopi… Fără a mai pune la socoteală ecleziaştii mărunţi! Dar aceste decrete, promulgate sub presiune, sunt nule din punct de vedere canonic.

În plus, remarcăm că acest conciliu – nu mai mult decât oricare altul – n-a condamnat reîncarnarea în sine. Au fost condamnate în anul 553 numai „referirile” la reîncarnare. De ce? Care era motivul ce alimenta dorinţa acerbă a celor doi soţi în ceea ce priveşte cenzurarea scrierilor biblice ce făceau referire la reîncarnare? Împărăteasa Teodora a vrut să fie divinizată după moarte, ca vechii împăraţi romani. Un aspect o neliniştea: învăţăturile lui Origene, marele specialist creştin al reîncarnării. După el, cei care şi-au asasinat aproapele vor fi nevoiţi să se reîncarneze pentru a-şi plăti crimele. Or Teodora are mâinile pătate de sânge…

Acest succes politic imperial a avut drept consecinţă o revizuire „la sânge” a Evangheliilor din care a fost ştearsă orice menţiune a reîncarnării. Şi iată de ce a dispărut ea din catehismele noastre după secolul al VI-lea!

Să luăm ca exemplu problema Răului: De ce Ion s-a născut infirm, în timp ce Vasile beneficiază de o sănătate de fier? De ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, permite o astfel de inegalitate? De ce unii se nasc bogaţi şi alţii săraci? Clerurile diferitelor biserici răspund: „Acestea sunt tainele Voinţei Dumnezeieşti; să ne înclinăm chiar dacă nu înţelegem”.

Reîncarnarea nu este o nebunie şi nici nu înseamnă ignoranţă.

Dacă crezi în Dumnezeu este bine să crezi şi în reîncarnare. Iată de ce

Să presupunem că două suflete, Dorel şi Georgel, sunt create de Dumnezeu în acelaşi timp. Amândoi vin pe pământ, dar în familii diferite. Dorel intră într-o familie cu părinţi spirituali, care îl dau de mic la o şcoală religioasă. Ajunge mare şi se face călugăr. Pe urmă merge ca misionar creştin în multe părţi ale globului, răspândind creştinismul şi făcând multe acte filantropice. Moare şi este înmormântat cu multă pompă ca un om deosebit.

Însă Georgel ajunge într-o familie de hoţi, maică-sa este o prostituată care a fugit în Grecia, iar el este crescut de taică-său, un hoț notoriu care stă de mai multe ori la închisoare. Astfel Georgel are o viaţă mizerabilă, ajunge pe străzi, învaţă să fure. La vârsta adultă el comite multe furturi, tâlhării. Ba, luat de val, comite chiar şi vreo două crime. Face puşcărie şi moare singur, fără prieteni.

Să presupunem că cei doi mor împreună şi urmează să ajungă în faţa lui Dumnezeu. Ce va decide El? Dorel merge în rai, iar Georgel merge în iad. Şi atunci nu poate Georgel să protesteze, să spună că nu e vina lui că s-a născut în acea familie? Că de ce nu i s-a dat şi lui o familie de oameni spirituali?

În concluzie, dacă negi reîncarnarea, înseamnă să crezi într-un Dumnezeu extrem de nedrept. Argumentele obişnuite, precum că acel copil „suferă din cauza păcatelor părinţilor, fie ei pământeşti sau adamici”, nu stau în picioare. Este ca şi cum ar veni poliţia să ridice un infractor şi, pentru că nu-l găseşte acasă, îl ridică pe vecinul lui. Şi se mai poate ca Georgel să sufere de vreo boală ereditară şi să se chinuie toată viaţa. Păi atunci nu ar fi întemeiate protestele lui că de ce i s-a dat o asemenea viaţă??? Nici argumentul cum că Dumnezeu îl încearcă, ca să-i vadă credinţa, nu este valabil. Bietul Georgel este „încercat” de mic copil, fără ca el măcar să aibă vreo noţiune despre bine sau rău…

Dovezi ştiinţifice: Efectul Kirlian

Trupului nu este nevoie să-i demonstrăm existenţa, pentru că-l vedem. Credinţa în existenţa învelișului energetic este mai şubredă, din cauză că el nu este vizibil în mod normal. Însă există dovezi palpabile în ceea ce priveşte existenţa lui. Cel mai simplu „aparat” care l-a pus în evidenţă sunt ochelarii de tip Killnek, după numele medicului englez care i-a construit. În anul 1912, acesta a avut ideea de a colora lentilele unor ochelari normali cu dicianină – un extract din gudron. Privind prin ei, el a observat că se evidenţiază învelișul energetic uman. Înaintea lui, această aură a mai fost vizualizată de savantul german de origine poloneză, dr Jacob Jodko Narkewicz, cu ajutorul unei bobine Ruhmkorff, prin care trecea un curent electric de înaltă tensiune şi mică intensitate. Cu ajutorul unui sistem fotografic, el a obţinut chiar fotografia aurei palmei unei persoane. Invenţia a făcut vâlvă la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Mai târziu, în 1939, soţii Simeon şi Valentina Kirlian, fotografi ruşi, au fotografiat întâmplător nişte obiecte în mediu de înaltă tensiune şi intensitate joasă. Au rămas uimiţi când au descoperit că fiecare dintre acestea era înconjurat de o aură. Ulterior, au observat că obiectele neînsufleţite au o aură constantă, iar trupurile vii, una variabilă. Acest fenomen a fost numit efectul Kirlian şi a fost ţinut secret de lumea ştiinţei până în anul 1970, când a început să fie folosit în cercetare. S-a constatat că sentimentele, emoţiile, afecţiunile influenţează mai întâi învelișul bioenergetic, eteric şi apoi sunt constatate în cel fizic. Mai mult, câmpurile a două persoane care se duşmănesc nu se întrepătrund, existând între ele o linie de demarcaţie asemănătoare unei graniţe, în timp ce câmpurile a două persoane care se iubesc sau se simpatizează se întrepătrund.

Învelișul energetic se alimentează din Marele Câmp Energetic Universal prin centrii săi energetici, cunoscuţi şi sub numele de chakra-e. Mai departe, către trup, energia se transmite prin meridianele energetice până la nivel celular. Este o structură asemănătoare unui copac, cu o tulpină din care pleacă ramificaţii, până la frunze. Deci, legătura dintre învelișul energetic şi trup se face prin intermediul acestor canale energetice.

Amprenta energetică

Dacă o parte din trup este îndepărtată, amprenta energetică a acestei părţi rămâne prezentă în învelișul energetic. Sunt cazuri, de exemplu, când unei persoane i se amputează un membru. Acea persoană se plânge ulterior că simte durere în acel membru, care nu mai există fizic. Senzaţia de durere vine, de fapt, din anvelopa energetică existentă şi după amputare. Cercetătorii au făcut un experiment cu ajutorul unei prisme. Au aşezat prisma într-o zonă unde existase o mână sau un picior amputate şi au observat că lumina trecută prin acea prismă nu se mai descompune în spectrul celor şapte culori, cum ar fi fost normal, ca şi când ceva s-ar fi interpus pe traseul razelor. Prin efectul Kirlian, s-a pus în evidenţă faptul că există în continuare câmpul energetic al unei porţiuni de materie extrasă dintr-un trup viu. Experienţa, cunoscută sub numele de „fantoma frunzei”, a fost făcută pe o frunză căreia i s-a tăiat o porţiune, după care a fost electrofotografiată, pentru a-i evidenţia câmpul energetic. S-a obţinut o imagine a energiei frunzei şi pe partea care lipsea, ca şi când aceasta ar fi fost întreagă. Astăzi, există mai multe metode ştiinţifice prin care să se pună în evidenţă învelișul energetic. Există şi persoane extrasensibile care pot să vadă acest înveliș eteric.

Freamătul cercetării spiritului s-a simţit în omenire dintotdeauna. Iată câteva trepte urcate către evidenţierea acestui fluid astral.

Medicul francez Banaduc şi-a fotografiat fiul decedat la o oră după constatarea tristului eveniment. În fotografii a descoperit nişte vârtejuri deasupra capului defunctului, asemănătoare aurei din jurul capetelor sfinţilor. Nu după mult timp, la pierderea soţiei, a obţinut fotografii în care se observau aceleaşi tipuri de cercuri, doar că de această dată se distingeau mai clar trei cercuri. Aceste experimente au stârnit mari discuţii în lumea ştiinţei.

În 1907, un alt doctor, Duncan Mac Dougall, de la Massachusett General Hospital, a făcut un alt experiment interesant. A luat un bolnav de tuberculoză şi l-a cântărit înainte de a muri şi imediat după aceea. A scăzut apoi greutatea aerului expirat din plămâni şi a lichidului eliminat prin transpiraţie. A rezultat o diferenţă de 21 de grame, căreia nu i s-a găsit niciun corespondent medico-legal. S-a vehiculat atunci ideea că aceasta ar fi greutatea spiritului care părăseşte trupul.

În urma cercetărilor făcute pe subiecţi cu calităţi paranormale, în momentul eliberării temporare a fluidului astral din trupul fizic, s-a observat o scădere a greutăţii trupului, iar la aparate s-a constatat o schimbare a proporţiei dintre undele alfa, beta şi delta prezente în creier. După experimente, subiecţii prezentau modificări temporare ale psihicului.

Nu pot fi omise nici mărturiile celor care şi-au revenit din moarte clinică sau din stări provocate de substanţe halucinogene. Aceştia se detaşau de trup, văzându-se de deasupra lui, eliberaţi de materie. Ei reuşeau să se deplaseze instantaneu la mari distanţe, spunând că s-au întâlnit cu persoane apropiate care au decedat şi cu altele necunoscute.

Când se sfârşeşte viaţa materială a omului, cu cât spiritul este mai evoluat în acel moment, cu atât se înalţă într-un plan mai înalt al spiritelor, cât mai apropiat de Dumnezeu. Astfel, spiritele superioare evoluate cunosc extazul, iar spiritele inferioare nu se pot desprinde de material şi sunt chinuite, suferind foamea, setea, frigul, căldura, remuşcările că au înfăptuit fărădelegi, mai ales când este vorba despre crime. Ele pot coborî chiar în planul terestru, fiind foarte aproape de el.

Reîncarnarea se poate produce după lungi perioade sau în unele cazuri imediat.

Iată un asemenea exemplu publicat într-o revistă din Anglia, care apoi a devenit subiectul unui film documentar. Este vorba despre o fetiţă indiană, care la vârsta de 5 ani s-a plâns părinţilor că îi este dor de copiii pe care i-a avut anterior. Ea spunea că fusese soţia unui om simplu din localitatea N., aflată la 100 km. Medicul, care a consultat-o, a stabilit că fetiţa nu suferea de nicio afecţiune psihică. Atunci, s-a constituit o comisie de medici cu diferite specializări, care a interogat-o pe copilă, după care a verificat spusele ei. Au urmat-o apoi pe micuţă către localitatea în care spunea că a trăit anterior, aceasta îndreptându-se exact către acea locuinţă în care trăise. Acolo, s-a adresat pe nume fostului soţ, acum văduv, precum şi copiilor rămaşi orfani de mamă. S-a îndreptat după aceea către o ladă aflată în casă şi a scos de pe fundul acesteia scrisorile primite în tinereţe de la soţ şi pe care l-a întrebat unde sunt banii pe care îi ascunsese ea pentru zile negre, căci nu-i mai găseşte. Bărbatul a declarat că a găsit nişte bani acolo, după moartea soţiei, dar i-a folosit pentru a scăpa de datorii. Într-un târziu, s-a deplasat la cimitir şi a arătat mormântul unde a fost înhumată în viaţa trecută. Toată lumea era înmărmurită. Toate relatările fetiţei erau confirmate perfect. Într-adevăr, bărbatul rămăsese văduv în urmă cu cinci ani, soţia decedându-i de tânără în urma unei boli grave. Din grijă pentru copii, pe care i-a părăsit de mici, s-a reîncarnat imediat, rămânându-i în memorie evenimentele din viaţa anterioară.

Conştiinţa şi inteligenţa

Cercetând trupul uman, lumea ştiinţei a ajuns la concluzia că, o dată cu trecerea timpul, se dezvoltă şi conştiinţa, creierul fiind organul care o produce. De fapt, creierul nu este creatorul conştiinţei, ci numai instrumentul ei. Inteligenţa este ceva diferit, fiind de asemenea independentă de creier. La naştere, moştenim inteligenţa dobândită în încarnările precedente, dar în perioada copilăriei aceasta nu se poate manifesta complet, căci structura fizică a creierului nu este suficient de dezvoltată. La maturitate, omul îşi poate pune în evidenţă inteligenţa, pentru că instrumentul care o transmite – creierul – şi-a desăvârşit structura. La bătrâneţe, odată ce au început să apară procesele degenerative, expresia inteligenţei este mai tulbure. Prin deces, structura creierului se distruge, iar conştiinţa nu se mai poate manifesta fizic, fapt ce duce la ideea că ea se pierde, ceea ce este fals.

Relatări ale unor persoane ce îşi amintesc detalii din viaţa lor anterioară

Când a împlinit 2 ani, un băieţel din Lousiana, SUA, pe nume James Leininger, a început să aibă coşmaruri în fiecare noapte: visa că pilota un avion şi că se prăbuşea în oceanul Pacific. Aceste coşmaruri, pe lângă pasiunea sa neobişnuită pentru avioane, le-a dat de gândit părinţilor, care au început să investigheze problema copilului lor.

Băieţelul reuşea să construiască avioane din piese fără să fi fost învăţat de nimeni şi dădea dovadă de cunoştinţe vaste în domeniul aeronauticii, ceea ce pentru un copil de 2 ani era ceva cu totul neobişnuit. Pe lângă aceasta, copilul le spunea tot timpul părinţilor că el de fapt a murit într-un accident aeronautic fiind atacat de către japonezi. Părinţii au apelat atunci la un medium pe nume Carol Bowman, care l-a supus la o serie de regresii hipnotice pentru a afla mai multe despre aceste coşmaruri. S-a aflat astfel că acest copil cunoştea absolut totul despre un anume soldat, pilot de avioane, care murise în al Doilea Război Mondial, după ce a fost atacat de către japonezi. Printr-o stranie coincidenţă, pe acel pilot îl chema tot James, şi anume James Huston Junior. Datorită acestui dar deosebit, familia a şi scris o carte şi a făcut un film documentar pe baza aceşti poveşti.

Interesantă şi uimitoare este o poveste veche din anul 1930, destul de şocantă, despre o fetiţă extrem de specială din India, în vârstă de patru ani, care se numea Shanti Deva. Aceasta le-a spus părinţilor săi că într-o viaţă anterioară a fost căsătorită, a avut trei copii şi a trăit în satul Muttra. Le-a mai spus că ultimul său copil s-a numit Ludgi şi că a murit la naşterea lui. Părinţii au fost sensibilizaţi de povestea fiicei lor aşa că au pornit să investigheze dacă aceasta spune adevărul. Au descoperit astfel că satul Muttra exista şi că acolo a trăit o femeie cu numele de Shanti Deva, care a avut exact povestea de viaţă descrisă de fetiţă. Interesant este faptul că odată ajunsă în acel sat, copila a început să vorbească dialectul local, ba chiar şi-a recunoscut fostul soţ şi copiii. După aceasta, copila a fost în stare să povestească amănunţit 24 de evenimente din viaţa sa anterioară, soţul său (din viaţa anterioară) confirmându-i spusele. Filmul artistic realizat după această poveste poate fi urmărit aici.

În SUA, unde fenomenul reîncarnării a constituit subiectul unor studii atente, au fost înregistrate mai multe asemenea cazuri. În India însă, există mult mai multe astfel de relatări, în unele zone copiii fiind chiar încurajaţi să îşi amintească vieţile lor anterioare. Din păcate, dogmele bisericeşti şi ale societăţii materialiste blochează extrem de mult procesul de amintire al vieţilor anterioare, care are loc, în marea majoritate a cazurilor, în copilărie şi ar putea ajuta la dezvoltarea noastră ca umanitate. Legea karma-ei, sau legea cauzei şi a efectului, este o lege universală. Fiecare cauză dă naştere la un efect şi fiecare efect are o cauză. Altfel spus, o acţiune are un anume rezultat. Este cunoscută şi în fizică. Dacă arunci o piatră într-un lac, în urma ei vor rămâne unduirile apei, din ce în ce mai line, până când vor dispărea – în mod analogic, o acţiune săvârşită într-o anumită încarnare va produce anumite efecte specifice, numai că aceste ecouri pot să dispară abia după mai multe încarnări succesive.

Iată cazul unei femei care avea de 10 ani insomnii şi o teamă inexplicabilă de moarte. Se trezea tresărind violent, speriată, în mijlocul nopţii, şi nu mai adormea decât spre dimineaţă cu preţul unor mari eforturi. Nicio problemă fizică nu justifica aceste temeri morbide. Printr-o regresie, căutând eventuala cauza din trecut a acestei probleme, s-a descoperit că a fost bărbat în Evul Mediu şi că a dus o viaţă banală. Când a murit, trupul ei a fost pus în sicriu şi apoi îngropat. Numai că după câteva ore, s-a trezit!… Nefericitul a făcut tot ce a putut ca să se facă auzit, dar zadarnic. A murit sufocat. După ce tânăra femeie a făcut această descoperire şi a adus-o la suprafaţă, conştientizând că problemele actuale erau efectele unei traume din trecut, s-a liniştit şi a început să doarmă normal, simţindu-se împăcată cu ea însăşi. Rememorând într-un mod detaşat emoţiile legate de diferite evenimente din trecut, fiinţa dobândeşte o conştientizare şi o înţelegere care şterge definitiv efectele nedorite ale acestui trecut.

Iată un nou exemplu. O femeie tânără avea de mulţi ani o tuse care nu se mai oprea, rebelă la orice tratament. Cea mai mică contrarietate declanşa accese care se potoleau din ce în ce mai greu. Ajunsese să tuşească chiar şi noaptea în somn, fără să se trezească. Făcuse tot ce era posibil medical ca să pună capăt acestei tuse, dar ea nu ceda. A apelat şi la regresie în trecut, care a condus-o în viaţa unei tinere femei din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, ce a fost luată de Gestapo, despărţită de copiii ei, închisă şi apoi gazată. Şi-a retrăit în întregime, în stare de hipnoză, inhalarea gazului mortal care a durat aproape o oră. Traumatismul profund care a marcat-o în acea viaţă a urmărit-o în viaţa actuală; însă retrăind această încărcătură emoţională, subconştientul său s-a debarasat de el şi a revenit la starea de sănătate, tusea dispărând ca prin farmec. După câteva luni s-a dus să caute locul unde fusese deportată în viaţă trecută. Astfel, a recunoscut perfect un loc unde nu mai fusese niciodată în viaţa actuală, amintindu-şi totul, până la cele mai mici detalii.

Alt caz interesant. Unei femei ce a fost operată cu o lună înainte de fibrom, îi sângera uterul, provocându-i dureri puternice. Medicina nu ştia ce să spună în faţa acestor simptome care nu corespundeau unor cauze medicale obişnuite. Problema ţinea, de fapt, de înţelegerea propriei karma. În urma unei regresii în trecut, femeia a retrăit o viaţă în care a fost tot femeie, la sfârşitul secolului trecut, care s-a terminat în mod tragic în urma unei naşteri deosebit de dificile şi de dureroase. Şi de data aceasta, subconştientul păstrase amprenta acestui traumatism care se manifesta şi în prezent. După trei zile de la această conştientizare, durerile au dispărut şi sângerarea s-a oprit. Femeia a mărturisit că a simţit o linişte sufletească extraordinară, o fericire şi o seninătate – ca o femeie care tocmai născuse. Coincidenţă? Poate. Dar, încă un subiect s-a împăcat cu el însuşi prin conştientizarea vechilor „amintiri”.

Toate acestea nu pot fi catalogate drept „imaginaţie” pentru că efectele asupra stării morale şi fizice a subiecţilor sunt incontestabile. Ei sunt beneficiarii unei evoluţii morale şi spirituale care pledează în favoarea validităţii ipotezei vieţilor anterioare şi a reîncarnării.

Iată şi o altă abordare, din punct de vedere al morţii clinice, fenomen urmărit de mulţi oameni de ştiinţă şi cercetători.

Un foarte cunoscut program de televiziune, Discovery Channel, a prezentat un reportaj în care a fost abordată moartea clinică dintr-un unghi cu totul nou. S-au urmărit şi cercetat cazurile de moarte aparentă dorind să se elucideze misterul vieţii de după moarte. Au fost chestionaţi oameni din diferite sisteme culturale, de diferite credinţe, indieni, budişti, catolici, evrei, atei, tineri, adulţi şi bătrâni. Se urmărea să se obţină cât mai multe informaţii din cele mai variate surse pentru ca mărturiile muribunzilor să nu fie contaminate de credinţele proprii. Astfel, s-a ajuns la concluzia că moartea este o experienţă unică, care nu are legătură cu vreun sistem de credinţă. Unele persoane declarate clinic decedate, când s-au reîntors la viaţă într-un mod inexplicabil pentru medici, au putut să-şi povestească ce li s-a petrecut în timpul acestei călătorii la frontierele vieţii şi ale morţii.

Iată cazul unei femei care a trăit o asemenea aventură în cursul unei come diabetice. S-a văzut plutind deasupra ambulanței care o ducea la spital. A văzut toată scena de reanimare şi a ascultat toate discuţiile medicilor. Putea percepe chiar şi gândurile lor. Când s-a trezit a vrut să povestească personalului medical ce i s-a petrecut, dar nimeni nu o înţelegea. Când a înţeles că nu este crezută, a tăcut. Însă existenţa ei s-a transformat în mod profund, nu-i mai este frică de moarte şi s-a întors mai credincioasă şi însoţită de un sentiment de globalitate, de iubire totală, de plenitudine.

Iată acum cazul excepţional al unui copil de 7 ani, muribund, bolnav de leucemie, care înainte de a părăsi definitiv această lume a avut mai multe experienţe de călătorie înafara trupului. O infirmieră l-a întrebat cum vede el paradisul.
„Ca şi cum ai trece printr-un zid într-o altă galaxie”, răspunde el, „ca şi cum ai merge într-un nor. Spiritul este acolo, nu şi trupul”.
„Poţi să ne spui de ce oamenii sunt aşa de speriaţi la gândul de a muri?”, a întrebat infirmiera.
„Dacă nu vă ataşaţi de trupul vostru, dacă lăsaţi procesul să se producă, nu este cu adevărat dureros.”
„Crezi că această viaţă pe Pământ este singura pe care o trăim?”, a insistat infirmiera.
„Cei care cred asta greşesc. Ştiu că într-o zi mă voi întoarce”, a asigurat-o copilul.

Copiii ating în pragul morţii o înţelepciune pe care mulţi adulţi le-ar invidia-o. Ei dobândesc, în general, o creştere a nivelului de spiritualitate în totală disproporţie cu vârsta şi experienţa lor. Mulţi dintr ei experimentează călătorii înafara trupului care îi fac conştienţi de adevăr şi îi ajută considerabil în momentul tranziţiei.

Încă un caz care confirmă călătoria spiritului înafara trupului. Un bărbat dintr-o ţară europeană a suferit un accident şi s-a aflat în moarte clinică timp de 21 de minute. La revenire, le-a povestit medicilor că şi-a văzut trupul în sala de operaţie, a ascultat un timp discuţiile lor, apoi, în câteva clipe s-a trezit la unchiul său în Canada, l-a văzut pe acesta spărgând lemne, iar undeva în aceeaşi zonă a urmărit construirea unui pod unde se montau piloni şi se ajunsese la stâlpul nr. 5. Cineva a avut curiozitatea să verifice telefonic cele afirmate de călătorul nostru în timp şi spaţiu. Toate au corespuns întocmai.

Tulburătoare sunt şi fenomenele ce se petrec cu acei „copii minune” sau „genii”, care fără a avea o pregătire necesară, pot să se manifeste ca persoane mature în domeniul muzicii, al ştiinţelor exacte, fapt care rămâne pentru ştiinţă un mister greu de explicat. Numai prin reîncarnare se poate explica această capacitate a unor copii care nu sunt încă la şcoală şi pot rezolva probleme foarte grele de matematică, sau copii foarte mici, fără lecţii de muzică, care pot executa partituri muzicale de Chopin, Beethoven etc. Mozart a scris o simfonie la vârsta de 5 ani, Reisin dădea concerte la vârsta de 4 ani, Leonardo da Vinci a învăţat singur pictura şi astfel de exemple sunt nenumărate.

Aceste capacităţi diferă de la o ființă umană la alta. Unii copii, din primii ani de viaţă au o predispoziţie pentru muzică, alţii pentru pictură, alţii pentru ştiinţă, iar alţii nu manifestă nicio atracţie pentru nimic. Diferenţele dintre modul de viaţă al oamenilor sunt enorme. În afară de acest aspect, sunt copii care se nasc morţi sau care mor imediat după naştere la câteva zile, luni sau ani. De ce aceştia să aibă o existenţă atât de scurtă, faţă de alţii care trăiesc 70-80 de ani? Răspunsul este unul singur şi anume: reîncarnarea ne poate explica totul. Faptul că unii copii mor la naştere sau că se nasc handicapaţi şi trăiesc în suferinţă şi mizerie, faptul că oamenii nu sunt egali, totul este datorită karma-ei lor, destinului care li se programează înainte de naştere în lumea astrală. Ei vor trece prin suferinţă pentru a se putea purifica din punct de vedere spiritual. În afara reîncarnării este imposibil să explicăm această diversitate uimitoare, discrepanţele frapante, aparentele anomalii şi injustiţii, precum şi repartiţia bucuriei şi suferinţei. Modul în care s-a desfăşurat viaţa terestră, alegerile şi acţiunile pe care le facem au repercusiuni în următoarea reîncarnare, sau efectele se pot întinde chiar pe parcursul mai multor vieţi, atunci când s-au acumulat prea multe datorii, ce se leagă şi de destinele altor spirite. Acest lanţ aparent fără sfârşit este întrerupt odată ce omul atinge starea de supremă înţelepciune, contopindu-se cu Sursa supremă a tot ceea ce există, Dumnezeu.

Va urma…

Sursa: https://yogaesoteric.net/

Mişcarea lui Tao este reîntoarcerea.
 (Tao Te King – „Cartea cărării supremei înţelepciuni”)

Sunt ceea ce este. Sunt tot ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi!
(Ludwig van Beethoven)

Doctrina reîncarnării nu este dincolo de toate nici absurdă, nici inutilă…Nu este deloc mai uluitor să te naşti de două ori, decât să te naşti o singură dată; totul în natură este renaştere.
(Voltaire – „Dicţionarul filosofic”)

Să ne întoarcem la reîncarnare…
pentru că nu a existat o credinţă mai frumoasă, mai justă, mai pură, una mai morală, mai rodnică şi mai consolatoare şi nici, până la un punct, o credinţă mai probabilă decât aceasta. Numai ea, cu doctrina sa asupra ispăşirilor şi purificărilor succesive poate explica toate inegalităţile fizice şi intelectuale, toate inechităţile sociale şi toate groaznicele aparente nedreptăţi ale destinului.
(Maurice Maeterlink – „Eternitatea noastră”)

Mă simt ca un intrus faţă de posteritate atunci când seara sunt nevoit să mă întind şi să dorm. Eu privesc moartea ca fiind la fel de necesară constituţiei noastre ca şi somnul. Ne vom trezi reîmprospătaţi dimineaţa…
 (Benjamin Franklin – dintr-o scrisoare către un prieten, când Franklin avea 80 de ani)

Doar să afli că ai trăit, ai murit şi ai fost îngropat sub un vişin din grădina bunicii nu te va face nici atâtica mai bun ca prieten, vecin, tată, mamă sau iubit. Dar să ştii că te-ai purtat rău în trecut, ai suferit pentru aceasta şi că în prezent poţi preveni suferinţa fiind bun şi iubitor – asta da, merită osteneala.
(Edgar Cayce – „Lumea interioară”)

Este moartea sfârşitul existenţei, intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce se petrece cu sufletul după părăsirea planului fizic. Reîncarnarea este o temă prezentă în mod constant în literatura, filosofia şi credinţa acestei lumi. Marii înţelepţi care şi-au revelat Sinele Divin Nemuritor ATMAN afirmă că reîncarnarea este o realitate indubitabilă. Ce spune ştiinţa? Cum se îmbină diferitele puncte de vedere? Este reîncarnarea o realitate sau o ipoteză?

Doctrina reîncarnării se bazează pe credinţa că orice fiinţă umană este înzestrată, în afară de corpul fizic, cu un ansamblu de structuri subtile invizibile vederii obişnuite, având, în plus, ca element esenţial, o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Esenţa noastră divină împreună cu o parte dintre corpurile subtile pot renaşte, după moartea corpului fizic, într-un alt corp. Deşi această idee a fost dezvoltată îndeosebi în religiile orientale, ea poate fi totuşi recunoscută în toate religiile lumii, iar în zilele noastre provoacă un interes crescut îndeosebi în Occident.

Tot mai mulţi oameni găsesc doctrina reîncarnării cu mult mai atrăgătoare şi mai pertinentă decât opinia ortodoxă a creştinilor conform căreia, după moarte, sufletul merge fie în cer, fie în infern sau în purgatoriu. Potrivit dogmei creştine, fiinţa umană nu are la dispoziţie decît o viaţă pentru a decide asupra destinului sufletului său, fapt ilogic şi de neînţeles în viziunea unei manifestări create de un Dumnezeu al iubirii şi al justiţiei.

Teoria reîncarnării afirmă că vieţile unui individ se succed eşalonat, la fel ca şi treptele unei scări: cu fiecare renaştere, sufletul său urcă sau coboară, în funcţie de conduita sa într-o existenţă anterioară. Unul dintre punctele forte ale teoriei este faptul că ea explică existenţa suferinţei  într-o viziune a justiţiei cosmice, care „dăruieşte” unora vieţi fericite, iar altora nefericite, în funcţie de KARMA sau suma acţiunilor şi gândurilor bune sau rele realizate în existenţele precedente.

Ideea reîncarnării este probabil la fel de veche ca şi credinţa în Dumnezeu, apărând încă în concepţiile populaţiilor primitive din întreaga lume, pentru a fi apoi acceptată de majoritatea religiilor. Ea ocupă o poziţie extrem de importantă îndeosebi în hinduism. Scrierile sacre hinduse, cunoscute sub numele de Upanishade, afirmă că sufletul intră după moarte în paradis sau în infern, acestea nefiind altceva decît lumi superioare sau inferioare ale planului paralel de existenţă, subtil, numit Planul Astral. Dar acesta nu este decât un stadiu provizoriu, ce poate avea durate variabile, înainte de întoarcerea pe pământ.

Conexă cu această idee se află şi legea KARMEI, potrivit căreia sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ al acţiunilor sale din viaţa anterioară. BRIHAD ARANYAKA UPANISHAD afirmă: „După cum au fost acţiunile şi atitudinile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în actuala existenţă. Cel care acţionează cu virtute va fi un virtuos. Cel care face rău, va fi un om rău. El va deveni un sfânt datorită acţiunilor sale sfinte, sau un ticălos datorită ticăloşeniei sale actuale”.
BHAGAVAD GITA, cea mai răspândită şi apreciată scriere religioasă indiană, afirmă despre teoria reîncarnării următoarele:

„Corpul este despuiat
De veşmintele uzate;
Locuitorul corpului este şi el despuiat
De corpurile sale uzate;
Corpurile noi sunt îmbrăcate de acesta
Precum veşmintele”.

Teoria hindusă a reîncarnării admite regresia sufletului spre forme animale sau spre caste inferioare, iar unul dintre aspectele mai puţin fericite ale acestei teorii a fost acela că, în India, a contribuit la consolidarea sistemului de caste.

Buddha, un arhetip al perfecţiunii

Reîncarnarea este una dintre teoriile hinduse preluate şi de budism, la fel ca şi doctrina KARMEI. Însuşi termenul de budism presupune indirect ideea reîncarnării, căci „Buddha” nu desemnează neapărat un individ, ci mai degrabă un arhetip uman. El este un cuvânt sanscrit ce semnifică „cel pe deplin iluminat”.
Omul care a devenit istoricul Buddha, Siddartha Gautama, a trăit în India septentrională cu circa 500 de ani înainte de Christos. Potrivit teoriei buddhiste, el era doar un Buddha dintr-o întreagă serie, fiecare dintre ei pregătindu-se pe parcursul a numeroase vieţi pentru acea reîncarnare ca maestru suprem iluminat, după ce în prealabil atinsese starea intermediară de BODDHISATTVA.

Siddartha Gautama se spune că a început să se pregătească pentru starea de Buddha încă din timpul precedentului Buddha, Dipankara, cu nenumăraţi eoni mai înainte. Următorul Buddha, Maitreya, îşi va face şi el apariţia într-un viitor îndepărtat.

Pentru budişti, reîntoarcerea în lumea fizică cu o altă destinaţie decît aceea de a-i ajuta plin de compasiune pe toţi oamenii, fiind în starea de Buddha, nu este un lucru de dorit, iar scopul ultim al existenţei nu este altul decât atingerea stării de perfecţiune, astfel încît reîncarnarea să nu mai fie necesară.

Cartea Tibetană a Morţilor povesteşte cum, după moartea fizică, conştiinţa, „nemaiavând niciun obiect exterior de care să se ataşeze, va fi dusă de vânt”. „La scurt timp, vântul violent al KARMEI, teribil şi greu de suportat, te va împinge înainte şi înapoi cu teribile rafale. Atunci va apare un gând: ‘ce mult aş dori să am din nou un corp!’ După încă un timp sufletul îţi va fi ademenit de viziuni ale anumitor animale şi oameni aflaţi în timpul actului amoros, te vei simţi atras să iei locul unuia dintre parteneri. Nu face acest lucru, căci în momentul în care lichidul seminal va fi pe punctul de a fi eliminat, vei simţi că îţi vei pierde puterile. Şi atunci vei realiza că ai fost din nou conceput ca fiinţă umană sau ca animal.”

Imensul ocean al vieţii

În Occident, doctrina reîncarnării a pătruns cu mai multă dificultate, datorită „solului nefertil” al creştinismului. Ea a existat însă înainte de acesta, putând fi întâlnită la Platon şi în scrierile hermetice greco-egiptene din perioada precedentă şi imediat următoare naşterii lui Christos. Într-unul  din pasajele operei lui G.R.S. Mead, „Hermes de trei ori cel mare (Trismegistos)”,  putem citi:

„Din marele suflet al universului se nasc toate sufletele individuale. Acestea sunt supuse unor transformări numeroase, unele conducând spre o stare mai fericită, altele dimpotrivă. Iar târâtoarele vor renaşte ca fiinţe acvatice, acestea ca animale terestre, apoi ca păsări, şi, în sfârşit, ca oameni. Sufletele omeneşti care ating nemurirea se transformă în puteri sacre. Ele ajung astfel în sfera de manifestare a zeilor… Iar aceasta este cea mai înaltă glorie pentru suflet!

Dar nu toate sufletele sunt divine, ci numai cele pioase. După ce a luptat să atingă starea de pietate, ce constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în a nu face rău nici unei alte fiinţe, sufletul se desprinde de corp şi devine inteligenţă pură. În acelaşi timp, sufletele încă impure continuă să caute un alt corp uman pentru a se reîncarna; ele nu se pot reîncarna în trupul unui animal lipsit de raţiune, căci legea divină interzice o astfel de infamie.”
Observăm că respectivul pasaj contrazice credinţa hindusă şi budistă cu privire la regresia în stadiul animal.

Conciliul de la Constantinopole sau anatema asupra reîncarnării

Primii părinţi ai Bisericii au cunoscut influenţa scrierilor hermetice, şi mulţi dintre ei au admis ideea reîncarnării. Origen, unul dintre cei mai influenţi dintre aceştia, afirmă că sufletele au existat în lumi anterioare şi vor renaşte în lumi viitoare. Lecţiile lui Origen au fost condamnate mai târziu de către Biserică, iar cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole, din anul 553, a aruncat anatema asupra doctrinei sale a reîncarnării. Ea a continuat totuşi să supravieţuiască prin diferite mişcări gnostice ce şi-au desfăşurat activitatea în mod clandestin şi care, din când în când, sfidau deschis autoritatea bisericii, cum au fost sectele cathare din Evul Mediu, precum şi cele ale albigezilor şi ale bogomililor din Balcani. Albigezii care predau doctrina reîncarnării, au avut momentul lor de glorie pentru un anumit timp în centrul Franţei, dar au sfârşit prin a deveni victimele unei represiuni brutale instigate de biserică. După înfrângerea lor, în secolul XIII, doctrina reîncarnării a fost considerată în mod oficial drept erezie.

O lungă perioadă de timp, această teorie nu a jucat decît un rol minor în filosofia occidentală, deşi un anumit număr de gânditori independenţi au adoptat-o. Regăsim amprentele ei îndeosebi în scrierile hermetice, ale rozicrucienilor, cabaliştilor şi altor şcoli ezoterice din perioada renascentistă. Odată cu valul de libertate în gândire pe care  l-au adus secolele XVIII şi XIX, ideea reîncarnării a reapărut progresiv sub influenţa acestor societăţi esoterice, alături de alte idei interzise şi uitate, iar numărul gânditorilor care au început să se intereseze de ea a crescut foarte mult. Marele val de entuziasm pentru gândirea mistică orientală ce a străbătut Occidentul la sfârşitul secolului XIX a sporit enorm interesul pentru teoria reîncarnării, astfel încât astăzi ideea a devenit familiară celor mai diverse tipuri de credinţe religioase actuale.

Teoria a exercitat o atracţie deosebită îndeosebi asupra filosofilor, scriitorilor şi poeţilor, chiar cu mult timp înainte ca ea să devină foarte populară. Schopenhauer, Goethe, Heine şi Thoreau, pentru a nu cita decât câteva nume, s-au interesat îndeaproape de ea. Marele poem narativ al lui Cliford Bax, „Povestea călătorului”, reprezintă una dintre cele mai remarcabile expresii literare despe teoria reîncarnării, din secolul XX.

El povesteşte istoria unui suflet care se încarnează succesiv într-un sălbatic din Epoca de Piatră, apoi într-un babilonian, un scrib grec, un soldat roman, un călugăr din Evul Mediu, un vicar englez din timpurile noastre şi, în fine, într-un profesor de religie. Fiecare etapă este pentru el o lecţie deosebită şi, odata iluminat, el se eliberează definitiv de lanţurile care îl legau de viaţa terestră. Când profesorul este asasinat de către un sceptic gelos, sufletul său are viziunea tuturor vieţilor anterioare şi se simte brusc complet liber:

„ Un fulger de lumină izbucneşte;
Un zgomot de tunet îmi parcurge creierul.
Iar vastul ocean al vieţii nu mă mai învăluie.
Universul este în mine, iar eu sunt înăuntrul lui.
Şi împreună ardem într-un unic vârf de diamant luminos.
Nici mare nici mică, ci de nemăsurată este suma
Tuturor lucrurilor ce au fost, sunt şi vor urma.”

Viziunile lui Edgar Cayce

Una din dificultăţile în calea dovedirii reîncarnării este faptul că puţini oameni sunt capabili, în circumstanţe normale, să-şi amintească vieţile lor anterioare. Această absenţă a memoriei este firească, căci dacă ne-am aminti la tot pasul despre vieţile noastre anterioare, actuala existenţă ar deveni un coşmar.

Totuşi, s-a încercat constant în perioada recentă ridicarea voalului ce ascunde această amnezie. Hipnotismul este probabil una dintre cele mai frecvent utilizate metode, el aducând unele mărturii surprinzătoare.

A existat, de exemplu fenomenul Edgar Cayce, asistentul aproape analfabet al unui fotograf din Kentuky, ce avea să devină faimos în întreaga lume după ce a descoperit că poate, în transă hipnotică, nu doar să diagnosticheze bolile şi să prescrie tratamente, dar şi să reveleze vieţile anterioare ale celor care îl consultau.

El i-a relatat o dată unuia dintre aceştia că, într-o viaţă anterioară a aparţinut armatei sudiste în timpul Războiului de Secesiune, spunându-i de asemenea numele şi adresa din viaţa anterioară. Aceste detalii a fost verificate ulterior, iar arhivele au arătat că a existat într-adevăr un om ce corespundea datelor respective şi că acesta fusese angajat în trupele generalului Lee, în anul 1862.

Cazul Bridey Murphy

Mai recent, revelaţiile lui Morey Berustein, din cartea sa: „În căutarea lui Bridey Murphy”, au făcut senzaţie. Berustein, om de afaceri din Colorado şi hipnotist amator,  şi-a învins scepticismul iniţial şi a început să se intereseze de reîncarnare, întreprinzând diferite experienţe de regresie hipnotică – adică de întoarcere în timp a persoanei hipnotizate.
Subiectul său principal a fost o tânără menajeră din Colorado, căreia i-a dat pseudonimul  de Ruth Simmons.

Sub hipnoză, aceasta a început să-şi descrie o viaţă anterioară în care purta numele de Bridey Murphy, era femeie şi locuia în Irlanda, în prima parte a secolului XIX. Ea vorbea cu accent irlandez şi a furnizat chiar detalii asupra unor locuri necunoscute şi a unor cuvinte irlandeze, controlate şi confirmate ulterior. Mai mult, ea a fost capabilă, într-o stare de sugestie posthipnotică, să execute o gigă (un dans) irlandeză, după ieşirea din transă. Ceea ce făcea cu atît mai convingător acest caz era natura prea puţin spectaculoasă, ba chiar prozaică a personajului şi vieţii lui Bridey. S-au găsit totuşi şi în acest caz numeroşi critici care au susţinut că informaţiile exacte furnizate de Ruth Simmons îşi aveau sursa în amintirile romanelor citite în copilărie.

S-a încercat de asemenea şi studierea folosirii regresiei hipnotice pentru tratamentul tulburărilor psihologice prin readucerea la lumină a cauzei dezordinii respective, situată într-o viaţă anterioară. O asemenea aplicaţie este expusă în lucrarea intitulată „Numeroase vieţi” a lui Joan Grant şi Denys Kelsey, doi soţi care au practicat acest gen de terapeutică. Înainte de întîlnirea sa cu Kelsey, Joan Grant era deja extrem de cunoscută ca autoare a unor cărţi în care îşi povestea propriile încarnări anterioare. Într-una din acestea, „Faraonul înaripat”, ea îşi povesteşte viaţa sa ca preoteasă egipteană spre anul 3000 î.Ch.

Cât despre Denys Kelsey, acesta era un psihiatru ce a ajuns la pasiunea pentru reîncarnare prin intermediul hipnozei. El practica deja de câtva timp regresia prin hipnoză asupra pacienţilor săi, până când una dintre paciente şi-a retrăit nu doar circumstanţele vieţii sale intrauterine, dar şi ale concepţiei sale. Faptul i-a dovedit lui Kelsey existenţa la om a unui element nefizic,dar el nu s-a lăsat cu adevărat convins de realitatea reîncarnării decât după lectura cărţii „Faraonul înaripat” a lui Joan Grant.

Descoperirea crimei din altă viaţă

El a căutat-o pe autoare şi, împreună, au convenit asupra unei colaborări. Între cazurile pe care ei le-au tratat se numără şi acela al unui tînăr obsedat de ideea că tatăl său suferea de artrită deoarece, în copilărie el aşezase o lenjerie udă peste aşternuturile părinţilor săi.

Kelsey nu a apelat la metodele psihiatrice obişnuite, ci şi-a determinat pacientul să regreseze în timp, sub hipnoză, într-o viaţă anterioară. Se pare că atunci tînărul fusese o femeie ce a trăit în Anglia sub domnia regelui Eduard, şi care a încercat să-şi ucidă o mătuşă pe care o detesta udându-i aşternuturile. Descoperind stratagema, mătuşa fu apucată de o asemenea mânie, încât paraliză, rămânând timp de mai mulţi ani la pat, îngrijită chiar de tânăra fată, ce nu mai îndrăznea să o părăsească de frică să nu fie denunţată tentativa ei de omor. Pacientul admise că aceasta era cauza obsesiei sale şi nu mai avu niciodată tulburări de acest fel.

Un alt hipnotist, Peter Blythe, deşi mult mai sceptic în ce priveşte reîncarnarea, crede că ea poate constitui, în anumite circumstanţe, o ipoteză utilă. În cartea sa: „Hipnotismul, puterea şi practica sa”, el scrie: „…scepticismul meu în ce priveşte regresia hipnotică în încarnări anterioare nu înseamnă că aceasta nu poate fi utilizată de către hipnotistul analist pentru a aduce în lumina conştiinţei atitudini pe care pacientul este constrâns să le refuleze.”

El sugerează un procedeu prin care se poate vorbi unui bolnav refractar despre teoria potrivit căreia este posibil ca un incident traumatic să provină din timpuri îndepărtate, ca un fel de amintire ancestrală. Hipnotistul trebuie să-i spună bolnavului: „Este posibil ca aceasta să fie adevărat sau nu. Eu nu cunosc adevărul, dar dacă doriţi să exploraţi această posibilitate mai în profunzime, eu sunt dispus să vă ajut. Consideraţi că merită să încercăm?” Dacă răspunsul este afirmativ, analistul hipnotist va putea să încerce să descopere respectiva amintire.

Nu trebuie să credem că acest gen de amintire ancestrală este absolut sinonimă cu respectivul eveniment petrecut în propria viaţă anterioară a pacientului. Există teorii potrivit cărora fiecare eveniment îşi lasă amprenta în „eterul” subtil (AKASHA), astfel încât dacă o persoana are sensibilitatea necesară (este foarte receptivă), ea poate intra în rezonanţă cu evenimentul respectiv, branşându-şi conştiinţa pe frecvenţa sa specifică şi asimilându-l.

Potrivit acestei ipoteze, menajera din Colorado care credea că într-o viaţă anterioară fusese Bridey Murphy, ar fi privit (într-o manieră inconştientă) programul vieţii acesteia la un fel de emisiune tv eterică consacrată vieţii lui Bridey Murphy. Dar aceasta nu explică, evident, problemele psihologice despre care se crede că sunt datorate amintirilor din vieţile anterioare. Dar, indiferent care sunt argumentele pro şi contra acestei teorii a reîncarnării, cert este că sunt tot mai mulţi aceia care continuă să creadă în ea, aşa cum o spunea într-unul din poemele sale W.B.Yeats: „ omul trăieşte şi moare de nenumărate ori între cele două eternităţi ale sale.”

sursa: https://yogaesoteric.net/