Câmpul magnetic al planetei: enigme şi interpretări

Încă nelămurit pe deplin, l-am întrebat pe doctorul Xien:

• Atunci spune-mi, cum se pune de fapt problema în cazul centrului planetei? Ce este acolo în realitate?
• Momentan se afirmă că acolo este o sferă de metal solid, care se răceşte treptat pentru că emană continuu căldură spre suprafaţă, dar, aşa cum ţi-am spus, această idee reprezintă doar interpretarea oamenilor de ştiinţă, care e preluată orbeşte de restul populaţiei.
• Bine, dar există totuşi măsurători, există nişte efecte, nişte determinări care au fost făcute, am spus destul de contrariat. Oamenii aceia de ştiinţă vorbesc în conformitate cu anumite evidenţe.

Conceptele şi rezistenţa manifestată de prejudecăţile mentale erau puternice şi creau în mintea mea un conflict dur. Mă aflam deja în etapa în care simţeam cum îmi „fuge pământul de sub picioare”. Începeam să mă frământ şi am căutat să mă îmbărbătez singur:

• Nu se poate, ceva nu este în regulă. Este imposibil ca geologii şi fizicienii să greşească în acest fel. Au folosit o anumită tehnologie, au determinat într-un fel existenţa sferei metalice din centrul planetei sau cel puţin au extrapolat rezultatele pe care le aveau şi a rezultat această concluzie, care este admisibilă. Undeva trebuie să existe o explicaţie care să unească atât observaţiile lor, cât şi ceea ce îmi explici tu acum.

Doctorul Xien mi-a răspuns cu mult calm:

• Nu poţi să uneşti ceva fals cu ceva adevărat. E ca în iluzia creată de un magician într-un spectacol: el îţi arată un efect şi tu crezi că el rezultă în conformitate cu ceea ce ai văzut şi ştiai până atunci, dar explicaţia din spate este cu totul alta. Ce vezi sau apreciezi tu este iluzie; ce face el este realul. Cercetătorii sunt precum spectatorii la un astfel de spectacol: ei văd nişte efecte şi interpretează rezultatul în conformitate cu ce văd şi cu ce măsoară, dar realitatea este alta.
• Bine, şi care e aceea? am întrebat nerăbdător.
• În cazul nucleului din centrul Pământului trebuie să porneşti de la ideea că în mod evident cercetătorii nu ştiu că acolo se află o sferă solidă de fier şi nichel. Oamenii de ştiinţă doar bănuiesc asta. Ei gândesc cam aşa: „La un astfel de câmp magnetic, pe care îl are Pământul… ce anume ar putea să îl producă? El nu poate fi provocat de scoarţă, evident. Nici de lavă, care nu are forţa să-l genereze la asemenea intensitate. Atunci de cine? Pentru ca un astfel de câmp magnetic să poată exista, trebuie ca în centrul planetei să fie o sferă de fier şi nichel, care e înconjurată de lavă, iar acest tandem manifestă un dinamism puternic ce creează câmpul magnetic!”.

• Da, este o concluzie logică, deşi recunosc că e doar teoretică.
• Precum spui: este doar o teorie a propriei lor interpretări. Ei nu îşi pot explica în alt mod faptul că există un câmp magnetic aşa de intens al planetei. Savanţii nu pot înţelege ce anume şi cum este generat acest câmp magnetic, altfel decât prin prisma a ceea ce ei deja cunosc, cu legile şi teoriile actuale ale fizicii.
• Adică ei greşesc şi fac studii eronate? am întrebat mirat.
• Nu neapărat, doar am specificat că ei interpretează în mod limitat ceea ce ei observă, prin prisma a ceea ce cunosc până acum ca fiind realitatea. Indiferent de „simulările” pe care le realizează pe computer, ori de alte extrapolări, în final ei îşi servesc singuri rezultatul pe care îl doresc şi pe care îl presupun că există. Apoi sunt mulţumiţi că ideile lor „s-au verificat”. Adevărul este că ceea ce gândesc ei despre nucleul Pământului reprezintă singura teorie logică pe care au putut să o emită, pe baza cunoştinţelor de până acum ale ştiinţei, care ar putea da o soluţie pentru prezenţa câmpului magnetic terestru. Dar asta nu este suficient.

De ceva timp îmi aţintisem privirile asupra asistentei doctorului Xien, Shin Li. Stătea imobilă pe scaun, cu mâinile sprijinite elegant pe masă, ca o statuie de o tulburătoare frumuseţe şi un ales rafinament. Reflectam la faptul că ea însăşi era pentru mine un mister de nepătruns şi, într-un fel, regretam că doctorul Xien nu îmi dezvăluia şi acea necunoscută, care mă fascina.

În acel moment mintea mi-a fost străfulgerată brusc de următoarele cuvinte: „Nu îţi dispersa atenţia. Aprofundează misterul.” Am tresărit uşor; Shin Li mă privea fix cu ochii ei parcă născuţi din ape ancestrale, transmiţându-mi cu putere acel mesaj telepatic. Deşi nu eram sigur, totuşi mi s-a părut că discern de asemenea o nuanţă amuzată şi chiar o fină ironie în privirea ei intensă. Am preferat să revin, focalizat, la discuţia cu doctorul Xien. Trecuseră doar câteva secunde, dar Shin Li avea capacitatea extraordinară, la care recurgea uneori, de a crea impresia că spaţiul şi timpul se dilată. Nu era prima dată când mă confruntam cu aşa ceva în prezenţa ei.

• Totuşi, trebuie să existe o cauză care generează acest câmp magnetic al planetei, nu-i aşa? am pus eu întrebarea evidentă, pe care o aveam deja pregătită. Oamenii de ştiinţă au făcut observaţii, determinări, au interpretat undele seismice. Toate acestea se bazează pe ceva, nu poţi spune că sunt doar vorbe în vânt.

Doctorul Xien a zâmbit din nou, abia perceptibil. Am înţeles atunci intuitiv că nu eram singurul care ştiam de transmisia telepatică a asistentei Shin Li. Mi-a răspuns însă ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut; egal, profund, impactant la nivel de cunoaştere.

• Există un fel de „joc” al unui triunghi format din câmpul electric, câmpul magnetic şi concentrarea lor în ceea ce numim noi „materie”. Este un triunghi al unor transformări recurente. Cele trei forme de manifestare trebuie să fie într-un echilibru permanent.

Urmăream mâna doctorului Xien care desena cu dexteritate, în timp ce el explica, o schemă aproximativă a acestui proces. Mai apoi am rupt foaia din blocnotes şi am împăturit-o cu grijă, ştiind că îmi va servi mai târziu când voi scrie despre aceste lucruri. Cele două schiţe de mai jos sunt reprezentarea desenului său pe hârtie:

-Materia „naşte” atunci un val, o undă în manifestare, care se desface în cele trei componente: masă, spaţiu şi timp, a continuat să explice doctorul Xien.

Asta înseamnă condensare, energie electrică şi energie magnetică, pentru că masa corespunde materiei condensate, spaţiul corespunde câmpului electric, iar timpul corespunde câmpului magnetic. De fapt, câmpul magnetic al Pământului nu este altceva decât „valul” prezenţei fizice a planetei noastre în Univers. Este „ecoul” prezenţei fizice a planetei noastre în spaţiul şi timpul din Univers.

„Inima” unei planete

Lucrurile începeau să se clarifice din ce în ce mai mult. Totuşi, unele aspecte păreau să nu se coreleze, aşa că am întrebat:

• Dacă materia apare după cum spui, atunci înseamnă că ea există de asemenea şi în centrul planetei. Ce m-ar putea face să cred că nu e aşa? Cred că pe asta se bazează şi oamenii de ştiinţă în teoria lor.
• O planetă, fie că este telurică sau gazoasă, nu reprezintă doar o sferă de materie amorfă în spaţiul cosmic. Nimic din ceea ce se naşte sau apare în Univers nu este aleatoriu sau gratuit. Pentru orice, chiar aparent neanimat în planul fizic, există o sursă superioară care a determinat apariţia acelui obiect, a acelei forme. Ea nu apare „din neant”, doar prin concursul unor forţe aşa-zis „aleatoare”, după cum susţine ştiinţa.

Doctorul Xien se opri câteva clipe, apoi -fără îndoială că sub impulsul unei inspiraţii subite -a continuat plin de patos şi simţire:

• Ia exemplul unei fiinţe umane: există o cauzalitate, o sursă de la care ea a pornit, există o concepţie iniţială, de la care apare embrionul, care mai apoi se dezvoltă tot mai mult. Urmăreşte etapele: naşterea, creşterea gradată, învăţătura, grija părinţilor. Cei care l-au conceput şi i-au dat naştere îi sunt în continuare o sursă de inspiraţie şi dezvoltare, ca un fel de centru moral şi emoţional. Ceea ce este sădit de părinţi în copil, ca intenţie şi cunoaştere în viaţă, rămâne şi se dezvoltă în etape, dar păstrează informaţia iniţială, ca o sursă nevăzută, însă mereu prezentă. Este moştenirea părinţilor ce s-a transferat asupra copilului.

Văzând că nu reuşeam să înţeleg pe deplin ce dorea să îmi spună, doctorul Xien mi-a oferit un alt exemplu:

• Consideră statuia unui sculptor, o adevărată operă de artă prin rafinamentul şi frumuseţea cu care a fost realizată. O stare de perfecţiune, ce transpare chiar dacă materia din care este alcătuită statuia e aşa-zis amorfă.

Am devenit mai atent. Aveam vaga impresie că doctorul Xien se exprima aluziv la reveria mea faţă de misterioasa Shin Li.

• Nu te ghida după concepţiile pe care au vrut alţii să le crezi despre frumuseţe şi armonie, deoarece ei teau învăţat într-un fel anume, având la bază propria lor percepere. A fost nivelul lor de necunoaştere. Trebuie să percepi forma şi armonia atât ca aspect exterior, cât şi ca ceea ce o generează. Tot aşa, sculptura din marmură, deşi aparent amorfă, este plină de spiritul creatorului ei. El este sursa, sculptorul care impregnează opera cu suflul şi cu energia lui magnetică, iar acel magnetism transpare chiar şi după mii de ani. De exemplu, Afrodita şi creatorul ei, Fidias.

Acum nu mai aveam îndoieli despre „strategia” de o fină ironie a doctorului Xien; ţineam ochii aţintiţi asupra mesei, fără să mai spun ceva. Şi totuşi, ce subtil îmbina el aspectele ezoterice şi învăţătura preţioasă cu umorul fin şi cu percepţia clară a ceea ce se petrece în jurul lui! în prezenţa unor astfel de fiinţe te simţi oarecum „dezgolit”, ca şi cum nu poţi să ascunzi nimic de ele. Ceea ce este şi mai interesant e faptul că nici nu îţi doreşti atunci să faci aşa ceva. Tendinţele sunt paradoxale: pe de o parte îndemnul egotic de a te „ascunde”, pe de altă parte apare intuiţia superioară a evoluţiei, a înţelegerii corecte despre ceea ce şi cum eşti tu de fapt. Am adoptat demult a doua variantă, iar Cezar mi-a fost un eminent profesor. Acum, Shin Li şi doctorul Xien păreau să mă pregătească pentru un salt semnificativ în evoluţia mea.

Subiectul adus în discuţie era foarte interesant, însă doream să clarific un anumit aspect, astfel încât am intervenit:

• În ambele cazuri, al fiinţei umane şi al sculpturii, avem totuşi o sursă conştientă şi chiar vizibilă a lor, ceva care le-a creat. Nu văd însă care ar fi această sursă în cazul unei planete. Unde este ea? Vezi, aici ar putea fi o problemă.

Răspunsul a fost şocant, chiar dacă doctorul Xien l-a rostit fără să clipească:

• Sursa se află în centrul planetei. Acolo este începutul, sâmburele de formare şi de menţinere a ei. Într-un fel, oamenii de ştiinţă intuiesc ceva în această privinţă, însă greşeala lor constă în faptul că vor să rezolve problema doar din punct de vedere al aspectului fizic. Acesta este pragul fundamental de gândire şi cunoaştere a ştiinţei pe Pământ la ora actuală. E un blocaj, pentru că deocamdată ştiinţa nu concepe un stadiu superior al realităţii fizice, ea este încă tributară unor concepţii ruginite, pur materialiste. Nici chiar mecanica cuantică nu a reuşit să desţelenească prea mult această „amorţeală” conceptuală. Cum să le explici savanţilor că mare parte din eşafodajul lor de gândire este eronat în felul în care concep ei materia şi întregul Univers? Mai curând înţelege o minte neacademică, fără diplome şi titluri onorifice, aspecte despre structura lumii şi legile ei de manifestare. Inteligenţa de tip ştiinţific, încastrată în dogme şi prejudecăţi este nesemnificativă atunci când este comparată cu inteligenţa spirituală, a cunoaşterii ezoterice, a flexibilităţii intelectuale în sensul adevărului. Apoi, fireşte, urmează înţelepciunea, care vine din experienţa directă a realităţii diferitelor planuri de existenţă. Unul dintre acestea este cel care se referă la corpurile cosmice, la planete, stele şi altele. Sunt ele doar fizice?
• Nicidecum, am spus repede. Cezar mi-a vorbit deja despre structura lor subtilă, despre felul în care ar trebui privite şi înţelese, ca nişte fiinţe vii, pentru că în cele din urmă ele chiar asta sunt: mari suflete în manifestare. Dar în discuţiile noastre nu am intrat în amănunte despre structura lor interioară sau despre centrul lor.

• Da, există o eşalonare pe niveluri de manifestare. O fiinţă umană se află pe un anumit nivel; o fiinţă planetară sau stelară, adică o planetă sau o stea se află pe alt nivel de evoluţie. Însă atât omul, cât şi planeta au în comun tendinţa lor către evoluţie, indiferent de forma sau locul pe care îl ocupă pe această scară dimensională.
• Şi ce rol are aici centrul unei planete? Ce este el de fapt?
• Este chiar „inima” acelei planete, raţiunea ei de a fi, aşa cum omul nu poate trăi fără inimă. Ea este centrul fiinţei tale, dar fundamentul ei subtil este sufletul. Medicul, să zicem, poate să atingă cu mâna inima pacientului, dar el nu poate să atingă sufletul acestuia, deoarece este vorba despre o realitate subtilă, superioară, a fiinţei lui. Dar este tot fiinţa lui, numai că pe un nivel mai înalt de înţelegere, mai aproape de sursa universală. La fel este şi cazul nucleului unei planete, care este centrul fiinţei ei subtile. Aşa cum în inima ta se află legătura subtilă cu Realitatea Supremă, prin care poţi „atinge” Infinitul, tot astfel în centrul unei planete se află o realitate care oferă acelaşi tip de realizare şi de evoluţie uluitoare pentru fiinţa care este acea planetă. Diferenţa este că acel ceva nu este ceea ce îşi imaginează ştiinţa contemporană.
• Dar ce este? Dacă aş merge de la suprafaţă spre interiorul planetei, tot mai mult, ce aş vedea? Ce aş simţi?
• Ar fi ca o călătorie spirituală pe un drum evolutiv. Pe orice planetă te-ai afla, indiferent de gradul ei de evoluţie la suprafaţă, dacă înaintezi spre centrul ei şi ajungi acolo, descoperi că realitatea este mult mai evoluată. Nu poţi să te îndrepţi spre centrul unei planete rămânând doar în planul fizic. Chiar şi dacă priveşti lucrurile în mod simbolic, ele au sens: este ca o întoarcere acasă, o revenire la sursă, care este centrul spiritual. Mereu centrul, sursa, punctul de discontinuitate de la care pleacă totul. Aparent, el nu e nimic, dar cu toate acestea reprezintă totul pentru planetă. Atunci te afli mai aproape de esenţa acelei planete.

Simulare: călătorind spre centrul planetei

Simţeam cum întreaga fiinţă îmi fremăta de interes şi nerăbdare, pentru că ceea ce aflam avea un enigmatic răspuns în sufletul meu, care mă îndemna să cunosc mai multe informaţii, într-un mod mai detaliat. Era dulceaţa unei intuiţii plină de efervescenţă, care îmi spunea că toate acele informaţii nu îmi sunt date întâmplător, că sunt pregătit pentru a trăi în curând o astfel de experienţă. Într-adevăr, aceasta s-a petrecut mai repede decât m-aş fi aşteptat. Revin însă la explicaţiile doctorului Xien, care sunt esenţiale. Am sugerat o situaţie inedită:

• Să presupunem că sunt îndeplinite condiţiile tehnologice pentru a fora un tunel suficient de larg pentru o capsulă cu echipaj uman. Să zicem că unghiurile de înaintare ale tunelului sunt reglate de aşa natură, încât deplasarea să se facă în condiţii normale. Tunelul urmează calea direct spre centrul Pământului. Ce ar vedea şi ce ar întâlni oamenii de ştiinţă care sunt în acel echipaj?
• Un anumit timp ar vedea ceea ce se aşteaptă:

materie solidă, pământ, roci… iar la un moment dat, lavă vulcanică.

• Să zicem că ar avea posibilităţi tehnice de a trece şi de stratul de lavă.
• Aici lucrurile devin mai complicate. Într-un fel, e ca atunci când te îndrepţi cu o navă către Soare; ca să rezişti, este necesar ca nava să aibă un scut magnetic foarte puternic, pentru a te apropia din ce în ce mai mult de stea şi pentru a nu fi spulberat de forţele gigantice care se manifestă atunci, ori de radiaţia foarte intensă pe care Soarele o emană. Tot aşa, să zicem că în drumul ei spre centrul Pământului nava echipajului este dotată cu tot ceea ce este necesar să străpungă stratul masiv de lavă şi să reziste câmpului energetic pe care ea îl degajă. Membrii echipajului ar începe să treacă atunci prin acel strat de lavă, dar cu cât vor înainta mai mult, ei vor trebui să se protejeze din ce în ce mai bine, pentru a rezista presiunii, temperaturii şi radiaţiei uriaşe. Tehnologic vorbind, ei vor trebui să creeze nişte câmpuri magnetice atât de intense, încât acestea îi vor transforma chiar şi pe ei înşişi, ca materie biologică, astfel încât percepţia lor asupra lucrurilor ar deveni atunci mult schimbată.

• Ce vrei să spui? am întrebat, puţin nedumerit.
• E ca şi cum ai pune un om din anul 1600 să lucreze cu un calculator. Ca să facă asta, tu trebuie să începi să-l înveţi cum să procedeze, dar în momentul când va ajunge să ştie cum să lucreze la calculator, acel om va fi deja la un nivel avansat de cunoaştere, net diferit de cel din lumea în care a trăit până atunci. Înţelegerea lui s-a schimbat, iar asta inevitabil dă naştere la transformări majore asupra corpului său biologic. Noi vorbim acum foarte strict, dar în exemplul cu deplasarea unei nave spre centrul Pământului se ajunge la un moment dat ca necesitatea de a avea o tehnologie foarte avansată să fie aşa de mare, încât chiar acea tehnologie, prin efectele pe care ea le produce asupra organismului unei persoane care ar întreprinde o astfel de călătorie, transformă integral fiinţa şi modul ei de a gândi.
• Bine, dar ce se întâmplă efectiv dacă se realizează această evoluţie personală a fiecăruia dintre membrii echipajului?

Curiozitatea mea era legitimă, dar simţeam că aveam deja răspunsul. Îmi dădeam seama că atunci înaintarea spre centrul planetei nu mai avea neapărat un aspect cantitativ, ci mai ales unul de natură calitativă. Voiam să ştiu însă cum s-ar îmbina atunci elementele fizice cu cele subtile. Cum ar apărea realitatea înconjurătoare? Ce fel de percepţii ar genera ea?

Doctorul Xien mi-a explicat cu răbdare ce fenomene au loc atunci:

• Membrii echipajului intră pe o altă frecvenţă de rezonanţă energetică şi dacă aceasta se întâmplă, atunci ei vor trece dincolo, adică pe un plan sau dimensiune care vibrează cu o frecvenţă superioară celei corespunzătoare planului fizic. Intrarea lor într-o astfel de lume nu se petrece însă pentru că au trecut de stratul de lavă, ci pentru că au reuşit să treacă de limita condensării care era specifică materiei fizice întâlnită până atunci, adică sedimente, roci, lavă. Au depăşit astfel frecvenţa de vibraţie a acelui tip de condensare a energiei ce reprezintă materia aşa cum o ştim noi. Practic vorbind, au intrat într-o nouă realitate, care e superioară celei fizice. Ei intră atunci în planul eteric.

Eram uluit şi total bulversat, dar concluzia era clară:

• Asta înseamnă că de fiecare dată când cineva se va îndrepta spre centrul fizic al Pământului, de fapt nu va ajunge niciodată acolo, pentru că înainte de asta va pătrunde deja în planul eteric, intrând într-o dimensiune superioară celei fizice.
• Da, ai înţeles. Chiar înaintarea fizică spre centrul planetei este condiţionată de necesitatea evoluţiei personale ca frecvenţă de vibraţie, deoarece intensitatea câmpului magnetic creşte foarte mult. Odată cu apropierea din ce în ce mai mare de centru, fiinţa umană evoluează în mod obligatoriu; altfel, pur şi simplu nu poate înainta, nu poate să treacă de pragul care corespunde frecvenţei de vibraţie limitată la planul fizic, de la care a început călătoria. În cele din urmă ajunge în centru, dar acolo este deja o altă lume, pentru că a pătruns gradat chiar cu mult timp înainte în planul eteric, iar mai apoi în celelalte planuri subtile din ce în ce mai elevate. Frecvenţa de vibraţie a fiinţei sale, de la trup la minte, a evoluat. Acesta este un proces care se petrece automat, dar el respectă totuşi anumite condiţii. Trebuie ca fiinţa să aibă o anumită pregătire psihomentală şi o cunoaştere interioară adecvată, altfel transformările sunt prea intense pentru ca ea să reziste la evoluţia accelerată ce are loc în timpul deplasării spre centrul planetei.
• Ce se petrece atunci? am întrebat repede, gândindu-mă uşor înfiorat la apropiata mea plecare în expediţie.
• Aparent, nimic deosebit. Se poate ca acel om pur şi simplu să nu mai vrea să înainteze spre centru, dorind brusc să se întoarcă acasă. Ori s-ar putea să i se facă rău; acesta poate fi el însuşi un motiv puternic pentru a reveni la suprafaţă. Într-o formă sau alta, pare că acelei fiinţe umane îi este interzis accesul spre sau în centrul planetei, pentru că deocamdată ea nu este suficient de pregătită pentru saltul vibraţional pe care trebuie să-l facă. Diferenţa între propria ei frecvenţă de vibraţie şi vibraţia la care trebuie să ajungă este prea mare, iar trecerea nu se poate realiza. Pentru aceasta este necesară o pregătire atentă, o evoluţie gradată a întregii fiinţe.

Interiorul Pământului şi evoluţia nivelului de conştiinţă

Doctorul Xien făcu o scurtă pauză şi apoi vorbi cu un glas egal şi detaşat, privindu-mă în ochi:

• Din punctul de vedere al legilor de manifestare a Universului, nu există un centru geometric propriu-zis al planetei, aşa cum îl concep oamenii de ştiinţă actuali.

Aceea a fost una dintre cele mai stranii afirmaţii pe care le-am auzit, dar începeam deja să-i intuiesc semnificaţia. Am profitat de faptul că Shin Li ieşise din cameră şi am decis să pun o serie de întrebări scurte, pentru a-mi clarifica în minte cât se poate de bine noua viziune despre structura internă a planetei noastre. Nu doream ca Shin Li să creadă că nu am înţeles explicaţiile ce mi-au fost date, aşa că m-am adresat repede doctorului Xien, profitând de lipsa ei:

• Poate că a fost cam bruscă schimbarea paradigmei de la materialism la planurile subtile. Cred că intuiesc destul de bine fondul ei, dar aş vrea să-mi lămuresc din nou şi cât mai clar poziţia. Să o luăm de la început. Aş vrea să ştiu ce se întâmplă dacă te deplasezi direct spre centrul Pământului, într-o capsulă care nu este dotată cu o tehnologie foarte avansată. Sunt aici, în planul fizic şi pornesc în această călătorie spre nucleul planetei cu o astfel de maşinărie, care totuşi rezistă la temperaturi ridicate. Am de gând să ajung chiar în centrul planetei, indiferent ce voi găsi acolo. Ce se întâmplă pe drum?
• La un moment dat vei începe să-ţi pierzi minţile.

Nu vei mai înţelege nimic.

Am mărit ochii de uimire.

• Din ce motiv? Doar pentru că se transformă mediul şi frecvenţa lui de vibraţie?
• Ţi-am spus, iar acum îţi repet. Porneşti de aici, de la suprafaţă; prima parte a călătoriei nu-ţi va pune probleme, pentru că vei depăşi straturile succesive de pământ, rocă, pungi de lavă sau alte substanţe.

Deocamdată eşti în domeniul material, există materie ponderală, vibraţia ei este similară cu cea a materiei corpului tău, iar mintea ta gândeşte în termenii cunoscuţi ai legilor fizicii clasice. Vei ajunge, să zicem, după câteva sute de kilometri la limita dintre materia solidă şi cea lichidă şi vei dori să înaintezi, dar la un moment dat te vei opri, pentru că nu vei mai putea merge dacă rămâi la nivelul actual de vibraţie a conştiinţei. Ai ajuns la limita experienţei tale fundamentale din planul fizic, în care trăieşti. Doar până aici poţi percepe, doar până aici poţi rezista. Dincolo de această zonă sau „barieră” a frecvenţei de vibraţie vei simţi că nu mai poţi şi, dacă insişti, îţi vei pierde cunoştinţa. Realitatea aceea, la care tu ai ajuns, nu mai corespunde nivelului de vibraţie a conştiinţei tale, ci este mai înaltă. Atunci tu nu mai ai capacitatea de a înţelege ce se petrece acolo, nu mai poţi să faci corelaţii. Ai fi în postura unui eschimos care vede un şarpe sau în situaţia de a observa cum cresc copaci pe Lună. În ambele cazuri înţelegerea mentală obişnuită este bulversată şi probabil foarte şocată.

• Nu simt că aş leşina totuşi din această cauză.
• Aceste exemple sunt menite doar pentru ca tu să ai o punte analogică de comparaţie. În realitate, dacă ai face această călătorie în condiţiile date, nu ai putea rezista de la un anumit punct înainte. Însă asta nu e valabil doar pentru tine; capsula însăşi, cu toate aparatele din ea se va bloca de asemenea. Capacitatea ta de pătrundere şi înţelegere se blochează şi ea. Totul se blochează atunci, între realitatea fizică din care faci parte şi această nouă realitate la care ai ajuns există o diferenţă de frecvenţă de vibraţie, iar tu şi tehnologia capsulei în care te afli nu rezonaţi cu această nouă frecvenţă.

Am întrebat, pentru a clarifica şi mai mult:

• Este o problemă de devenire personală sau de stare a conştiinţei?
• Una o slujeşte pe cealaltă. Atât tehnologia capsulei, cât şi conştiinţa ta se află la un nivel de vibraţie care este inferior frecvenţei ce creşte pe măsură ce te apropii de centrul planetei. Atunci ori ai capacitatea reală de înţelegere superioară şi de rezonanţă cu acele frecvenţe înalte de energie, ori pur şi simplu îţi pierzi cunoştinţa, pentru că mintea ta nu poate procesa senzaţiile şi informaţiile pe care le primeşte.
• Asta am înţeles. Dar mă interesează să ştiu cum apare o astfel de călătorie dacă ea ar fi urmărită de un observator extern.

L-am privit concentrat câteva clipe pe doctorul Xien. Ideea asta mă urmărea de ceva timp şi eram foarte curios să aflu răspunsul. Am continuat, oferind chiar un cadru de acţiune:

• Să zicem că la suprafaţa Pământului, în centrul de comandă a misiunii, se află o echipă ce monitorizează ceea ce se petrece în capsulă. Echipa asta nu are de ce să leşine, pentru că ea rămâne la suprafaţă. Ce vor vedea cei din faţa monitoarelor?
• La un moment dat nu vor mai vedea nimic pe ecranele lor.

Doctorul Xien tăcu un moment, ai privirea în pământ. Apoi continuă calm, cu voce egală:

• Îmi dau seama, totuşi, că n-ai înţeles. Ai uitat deja că întreaga tehnologie de pe capsulă, precum şi tot ce este conectat cu ea se blochează pentru că nu mai există compatibilitate între frecvenţele de vibraţie? Nu se mai transmite şi nu se mai primeşte nimic, deoarece aparatele nu pot funcţiona la acel regim de frecvenţe, la care ajungi cu capsula atunci când începi să te apropii de centrul planetei. Frecvenţele pe care le întâlneşti acolo sunt mult n\ai înalte decât cele la care este concepută tehnologia din Prezent. În acel loc nu mai există legături coerente între componentele electronice.
• Insist. Dacă frecvenţa creşte aşa mult, atunci ce se Petrece cu materia solidă din interiorul Pământului?

Doctorul Xien a zâmbit fin, aşa cum făcea de fiecare dată atunci când aprecia o observaţie de calitate. Am răsuflat cumva uşurat, zicându-mi în minte că după una rece, acum a urmat una caldă, suficient cât să revin pe „linia de plutire” în această discuţie. Deşi ceea ce mi se explica nu era chiar aşa dificil de înţeles, aveam de luptat mai mult cu rezistenţa mentală datorată unor concepte de gândire materialistă, de programare îndelungată în spiritul materiei dense a planului fizic. În principiu lucrurile îmi erau clare, dar voiam totuşi să le înţeleg mai în amănunt.

Deşi atunci nu am bănuit nimic, acela a fost un punct important de inflexiune a discuţiei. Explicaţiile care au urmat, m-au năucit. Până atunci reacţionasem mai mult într-un spirit de noutate, pentru că analiza oferea un cadru relativ apropiat de planul fizic, cu variante şi posibilităţi inedite. Acum, însă, doctorul Xien dorea să treacă pe un alt nivel cu explicaţiile sale. Am sesizat aceasta încă de la primele cuvinte, astfel că am schimbat şi eu registrul mental în care purtam conversaţia.

• Treci de scoarţă şi după ce ajungi la manta sau imediat după ce acest strat începe, noi doar aproximăm ce se află în acea zonă şi apoi mai departe, spre centru.
• Ce fel de aproximare? am întrebat cu interes.

Doctorul Xien mi-a răspuns, privindu-mă în ochi:

• În principiu, de la acea zonă mai departe nu mai există materie fizică. De la acel nivel, datorită creşterii frecvenţei de vibraţie, deja se intră în planurile subtile. Pătrunzi în planul eteric, apoi în cel astral, apoi în planul mental şi apoi ajungi în planul cauzal, care „înveleşte” chiar centrul planetei. Este o structură de manifestare care se regăseşte la toate corpurile cosmice, dar de asemenea şi la fiinţa umană. În tine este totul, perfect structurat pe frecvenţe de vibraţie din ce în ce mai elevate, pornind de la corpul fizic până la corpul subtil cauzal şi la centrul fiinţei tale, în inimă, care este esenţa. Planeta este şi ea o fiinţă, în felul ei. Este acelaşi tip de „organizare” a materiei şi conştiinţei, doar că tu eşti o fiinţă umană, iar ea este o planetă.
• Este principiul corespondenţei despre care se vorbeşte în tradiţiile spirituale: ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, pentru a săvârşi miracolul Totului, am spus eu -Jos înseamnă „mic”, microcosmos, tu; „sus” înseamnă mare, Macrocosmos, de pildă planeta sau o galaxie. La orice scară de manifestare, principiul de structurare este acelaşi. Dacă înţelegi asta, înţelegi şi ce se petrece atunci când cineva călătoreşte spre centrul Pământului. După învelişul material al planetei, te apropii şi începi să pătrunzi în învelişurile ei subtile, adică în planul eteric, astral şi aşa mai departe. Însă vei merge doar până acolo unde îţi va permite propriul tău nivel de vibraţie a conştiinţei, doar până acolo unde vei putea să îndeplineşti condiţia de rezonanţă. Dacă ceva este mai elevat decât frecvenţa de vibraţie a conştiinţei tale individuale, nu vei putea vedea acel ceva, nu vei putea înţelege şi nu vei putea pătrunde.

  Va urma …

UN ŞOC PUTERNIC: CE ÎNSEAMNĂ CU ADEVĂRAT CĂLĂTORIA SPRE CENTRUL PLANETEI

Noua expediţie în interiorul Pământului, la care urma să particip şi eu, s-a dovedit o dată în plus a fi o surpriză: Cezar mi-a spus că în călătorie urma să plecăm doar noi doi. Faptul în sine nu era chiar o noutate, deoarece ştiam că majoritatea deplasărilor prin cel de-al doilea tunel, mai ales în perioada 2008-2012, au fost făcute de el singur. Cezar a evitat să-mi dea informaţii cu privire la acest subiect, pe care îl considera foarte sensibil. Singura persoană cu care purta discuţii în această direcţie era generalul Obadea. Totuşi, din unele aluzii pe care le-a făcut, mi-am dat seama că se pregătea ceva major şi că în timpul expediţiilor sale reuşise să stabilească nişte legături foarte importante.

Cu minima cunoaştere pe care o aveam la acea vreme, nu mă puteam gândi decât la faptul că într-un fel sau altul Cezar a pătruns în miticul tărâm al Shambalei. Ceea ce am aflat în anii care au urmat, rod al propriei experienţe şi din explicaţiile pe care le-am primit, a oferit o perspectivă foarte complexă asupra subiectului, care nu poate fi judecat în mod simplist. Nu mă voi referi la principalele lucrări care au apărut pe această temă, începând cu scrierile lui Ossendovski, Roerich, Bernard sau la numeroasele articole care înfăţişează felurite aspecte şi fapte stranii despre interiorul gol al Pământului. Toate spun câte ceva, dar nicio descriere nu oferă tabloul de ansamblu şi înţelegerea corectă a ceea ce este cu adevărat interiorul planetei noastre.

Pământul plin şi Pământul gol la interior

Savanţii afirmă pe bună dreptate că nu au posibilitatea să culeagă eşantioane sau mostre pentru studiu de la adâncimi de mii de kilometri şi, prin urmare, ei nu pot să emită decât teorii pe baza unor măsurători indirecte. Pe de altă parte, relatările şi cărţile care au fost publicate descriu subiectul interiorului gol al Pământului în termeni foarte generali, fără explicaţii, detalii sau concluzii pertinente.

Totuşi, putem face o departajare clară între două idei sau concepţii majore: ştiinţa contemporană afirmă că planeta este „plină” şi are o anumită compoziţie solidă, stratificată; pe de altă parte, există un segment al populaţiei care crede că, în realitate, interiorul planetei este gol. Pornind de la această „dispută”, cei din urmă sunt catalogaţi de ştiinţă şi de mass-media ca fiind susţinători ai unor „teorii conspiraţioniste”. Nu este deloc clar care sunt aceste „conspiraţii” şi împotriva cui sunt ele îndreptate, dar frontul comun şi dur al ştiinţei materialiste şi al intereselor statale a reuşit să arunce subiectul în derizoriu.

Credibilitatea unui subiect scade atunci când el este făcut să pară ca fiind o glumă şi nu punctul de pornire pentru o discuţie argumentată. La fel de bine am putea considera şi teoria ştiinţei modeme despre structura internă a planetei noastre ca fiind

„conspiraţionistă”, deoarece ea nu se sprijină pe date şi măsurători concrete, ci doar pe aproximaţii, interpolări şi ipoteze. De aceea, a respinge ideea că Pământul este gol la interior nu e o atitudine justă, mai ales atunci când există elemente care pot să o susţină. Unele dintre acestea sunt chiar de notorietate, cum ar fi misterioasa operaţiune „Highjump” a Marinei americane în zona Antarcticii, din anul 1947, precum şi declaraţiile amiralului Byrd care a condus acea vastă expediţie militară. Oricât de mult s-ar dori ignorarea sau discreditarea într-o formă sau alta a acelei expediţii sau chiar a amiralului Byrd, faptele sunt totuşi fapte şi ele au rămas consemnate.

Problema cu interiorul gol al planetei este că acest subiect e considerat tabu de către toate armatele şi serviciile secrete ale lumii. El este ridicat la rangul de înalt secret de stat, comparabil doar cu secretul despre civilizaţiile extraterestre, datorită implicaţiilor ideologice, economice şi militare pe care le-ar putea avea dezvăluirea lui. În acest sens politica de negare, de bagatelizare sau de ignorare a ideilor incomode, care exprimă totuşi adevărul, a fost considerată cea mai potrivită. Această viziune de „ocultare” a subiectului despre Pământul gol la interior este valabilă mai ales în cazul marilor puteri ale lumii şi în mod special al Statelor Unite ale Americii. Dar, dacă în cazul OZNurilor şi al civilizaţiilor extraterestre lucrurile sunt clare, chiar dacă ele nu au fost dezvăluite omenirii, în cazul interiorului gol al Pământului nu se cunoaşte aproape nimic. Această ignoranţă, precum şi incapacitatea de a controla fenomenul de pătrundere spre centrul planetei sau de a cunoaşte ce se află acolo a dat fiori liderilor militari şi politici de-a lungul ultimelor decenii.

În astfel de cazuri, incertitudinea este factorul care deranjează cel mai mult. Aparent, niciunul dintre liderii militari şi politici ai lumii nu ştie ce anume se găseşte în interiorul planetei; cu alte cuvinte, ei nu ştiu la ce se pot aştepta, dar la un anumit nivel foarte înalt de securitate, unele dintre agenţiile de informaţii cunosc foarte bine anumite „zone de acces” în interior, dintre care cele de la Polul Sud şi de la Polul Nord sunt cele mai importante. Statele Unite, Canada şi Rusia au programe speciale de monitorizare şi studiu, dar ele nu au nicio posibilitate de a controla fenomenul şi nici nu îl înţeleg. Pătrunderea în interiorul Pământului a reprezentat întotdeauna o piatră de încercare pentru posibilităţile tehnologice şi conceptuale ale omenirii.

Fenomene enigmatice

Descoperirea complexului secret din munţii Bucegi a însemnat un nesperat salt înainte, care părea să ofere o şansă extraordinară pentru elucidarea problemei despre interiorul planetei noastre. Ne-am convins însă destul de repede că lucrurile erau departe de a fi aşa simple. Chiar de la început au existat tensiuni şi neînţelegeri, deoarece locaţia se afla în România, deci americanii nu o puteau controla în mod direct.

Pe de altă parte, puţini sunt cei care înţeleg că pătrunderea în interiorul Pământului nu are legătură cu armamentul, cu strategia militară sau cu fondurile alocate. Unul dintre aspectele importante este faptul că nu orice persoană poate să se deplaseze prin cel de-al doilea tunel spre interiorul gol al planetei, ceea ce a redus dramatic numărul membrilor care au realizat expediţii prin acest tunel. În plus, nu toţi rezistă la întregul parcurs al expediţiei; ceva nedeterminat pare să blocheze accesul pentru unele fiinţe umane. Acestea resimt subit o stare generală de rău, greţuri şi manifestă accese de panică. Chiar şi o pregătire individuală intensă nu asigură reuşita necondiţionată, pentru că într-un mod straniu acele persoane nu au posibilitatea să pătrundă dincolo de o anumită zonă a tunelului sau a regiunii din interiorul planetei, în care se ajunge.

Aceste situaţii neobişnuite au dat naştere la anumite frustrări, dar s-a realizat destul de repede că avem de-a face cu un fenomen pe care nu îl putem controla prin voinţă, arme sau tehnologie. Un fapt s-a evidenţiat cu claritate atât pentru noi, cât şi pentru americani: accesul în interiorul Pământului nu este ca pe maidan, iar fenomenele care însoţesc această deplasare prin cel de-al doilea tunel depăşesc capacitatea de înţelegere a ştiinţei contemporane.

În ceea ce mă priveşte, am avut şansa să primesc explicaţii valoroase de la doctorul Xien şi de la Cezar, care mi-au clarificat înţelegerea asupra structurii planetei noastre la interior. Într-un mod simplu şi direct, doctorul Xien mi-a punctat elementele principale, atât cele de natură ştiinţifică, cât şi cele ezoterice, pentru a avea o viziune clară asupra acestui subiect. Înainte de acea memorabilă discuţie m-am documentat într-o anumită măsură asupra datelor ştiinţifice care există în prezent despre structura internă a Pământului şi am realizat un tur al principalelor referinţe legate de aceasta.

Concepţia ştiinţifică modernă despre interiorul planetei noastre

În principiu, oamenii de ştiinţă cred că Pământul este solid şi rigid la interior şi au extins această concluzie la toate corpurile telurice din Cosmos. Ei spun că dacă planeta noastră ar fi goală în interior, atunci şi celelalte planete solide ar trebui să fie la fel. Asta înseamnă că toate planetele telurice sunt fie pline şi solide la interior, fie goale la interior. În această idee, nu se poate ca unele planete să fie pline, iar altele să fie goale la interior, deoarece s-a observat că atunci când masele planetare sunt comparate, densităţile lor apar ca fiind similare. De aceea, savanţii au tras concluzia că planetele telurice se formează şi se structurează în mod asemănător, adică ele sunt fie pline, fie goale în interior.

Din nefericire, ei au ales varianta Pământului solid şi rigid la interior, ceea ce ridică multe probleme ce au rămas nerezolvate. Structura internă a planetei a fost „elaborată” de ştiinţă pe baza unor presupuneri şi extrapolări de rezultate şi pe baza măsurătorilor care au fost realizate, dar adeseori acestea furnizează rezultate stranii sau chiar contradictorii, ce nu pot fi înţelese.

În prezent, concepţia ştiinţifică acceptată este aceea că în centrul Pământului se află o sferă solidă, alcătuită în principal din fier şi nichel, care sunt metale cu puternice proprietăţi magnetice. Această sferă solidă de metal ar reprezenta, în viziunea oamenilor de ştiinţă, miezul sau nucleul interior al Pământului. Ea este înconjurată de un strat gros de magmă, care reprezintă aşa-numitul nucleu exterior al Pământului. Savanţii afirmă că, datorită mişcării de rotaţie a planetei şi prin dinamismul intens dintre nucleul exterior şi cel interior, care este solid, la care se adaugă energia termică ce este emanată de acesta spre suprafaţă, se generează câmpul magnetic al Pământului.

În continuare, ştiinţa ne spune că acest ansamblu din centrul planetei, format din nucleul interior şi cel exterior este înconjurat de o manta groasă în stare semisolidă (materie vâscoasă, adică magmă de diferite tipuri), după care, la exterior urmează ceea ce numim scoarţa terestră, care este solidă.

În realitate, pentru fizicieni şi geologi nimic nu este clar din punctul de vedere al structurii interne a planetei. Există multe date şi rezultate contradictorii, care nu suportă modelul ştiinţific realizat „pe nevăzute”.

De pildă, care este sursa adevărată a câmpului magnetic al planetei noastre? Cum ia el naştere cu adevărat? în această privinţă, ca şi în celelalte vizavi de structura internă a Pământului, se emit doar supoziţii, se susţin anumite concepte şi se fac aproximări, având la bază un model ipotetic, pe care cercetătorii l-au încropit pentru a avea totuşi o idee despre ceea ce se află în interiorul planetei noastre.

Întreaga viziune este pur materialistă. Nimeni nu a făcut o „secţiune verticală” prin planetă pentru a se convinge de adevărul ipotezei pe care o emit savanţii despre structura ei interioară. Cu tehnologia actuală nu s-a reuşit să se foreze dincolo de 12 kilometri, dar cu toate acestea se emit păreri sigure despre ce se află în nucleul Terrei, la peste 6300 de kilometri adâncime.

 Viziunea înşelătoare a „exteriorului” şi „interiorului”

De aici înainte intervin explicaţiile doctorului Xien. Mă aflam cu el şi cu Shin Li în sala de protocol din incinta Bazei Alpha, aşezaţi confortabil în jurul mesei ovale din mijlocul camerei. Întâlnirea avea scopul unui seminar de pregătire Pentru călătoria pe care urma să o realizez cu Cezar prin cel de-al doilea tunel.

Aşa după cum mi se părea firesc, am început conversaţia remarcând faptul că ştiinţa modernă nu concepe ideea de interior gol al planetei. Foarte curând, însă, doctorul Xien a adus discuţia într-o zonă care m-a lăsat perplex.

-Tot ceea ce oamenii de ştiinţă cred despre interiorul plin şi rigid al Pământului reprezintă o iluzie bazată pe limitările lor conceptuale. De asemenea, tot ceea ce alţi cercetători observă sau măsoară despre Pământul gol în interior este un mod particular în care ei încearcă să îşi explice existenţa cavităţii din mijloc. Şi unora, şi altora, Pământul li se arată pe baza unităţilor de măsură care sunt folosite în ştiinţa actuală. Ei analizează datele pe care le au la îndemână după nivelul de înţelegere la care au ajuns. Ceea ce ei consideră a fi „răspunsul” despre interiorul Pământului nu reprezintă starea reală a lucrurilor, ci e mai mult o stare adaptată la cât pot oamenii de ştiinţă să înţeleagă şi să conceapă în momentul actual. Atât este nivelul lor de conştiinţă, până aici au pătruns ei în misterul existenţei unei planete.

Pentru o clipă m-am gândit că doctorul Xien îşi bătea joc de mine şi căutam motivul pentru care ar fi vrut să o facă. Mi-am revenit totuşi; la urma urmelor, aceasta era doar o reacţie orgolioasă din partea mea.

-Bine, şi atunci care e adevărul? Din câte înţeleg, nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate. Deci, există sau nu interiorul gol al Pământului?

-În mod cert există o realitate foarte specială în inima planetei, însă ea nu este „în interior”, ci doar există. Atunci când oamenii de ştiinţă spun că o planetă are un volum mare sau mic, asta nu reprezintă decât o aparenţă cantitativă, lipsită de aspectul calitativ al acelui corp ceresc. De aceea, fundamental vorbind nu există „interior” sau „exterior”, pentru că aceste denumiri sunt specifice doar unui limbaj limitat. El se datorează înţelegerii eronate pe care oamenii de ştiinţă o au asupra spaţiului.

Trebuie să recunosc faptul că am rămas năucit. Până în acel moment credeam că stăpânesc anumite cunoştinţe de fizică, însă ceea ce auzeam de la doctorul Xien îmi bulversa mintea, făcându-mă să mă întreb dacă ceea ce ştiam avea vreun sâmbure de adevăr. Nu puteam să pun la îndoială înţelepciunea doctorului, astfel încât nu-mi rămânea decât să încerc să înţeleg cât mai bine ceea ce el îmi spunea.

-Dacă desenăm un cerc pe o hârtie, conceptele noastre ne îndeamnă să gândim că există un „interior” şi un „exterior” faţă de acel cerc, a continuat el să-mi explice. Totuşi, această observaţie este doar prin raport la acea foaie de hârtie, care este bidimensională. Dacă noi am fi chiar fiinţe bidimensionale şi am trăi pe foaia de hârtie, atunci într-adevăr cercul desenat ar fi pentru noi o limitare, adică el ar „împărţi” acea realitate în ceea ce noi numim interior şi exterior. Dar, dacă privim problema din punctul de vedere al cuiva care trăieşte în lumea tridimensională, cum e cazul omenirii de pildă, cercul nu delimitează nimic la modul real. Pentru noi,

„interiorul” şi „exteriorul” de pe hârtie este irelevant.

Acum mută exemplul de pe hârtie, din plan bidimensional, într-un plan superior, de exemplu în plan tridimensional. Nu mai ai un cerc, ci o sferă care delimitează un aşa-zis „interior” şi un „exterior”. Totuşi, pentru o fiinţă care trăieşte într-o lume în patru dimensiuni sfera din planul tridimensional nu limitează deloc un volum „închis”. Ea ar fi atunci pentru acea fiinţă aşa cum Pentru noi a fost cercul desenat pe hârtie. Totul este o aparenţă, iar limitarea noastră ne face să considerăm că în interiorul Pământului există un aşa-zis „gol”.

Logica doctorului era perfectă şi începeam să-mi dau Seama că discuţia noastră avea în mod evident o Profunzime mult mai mare, pe care deocamdată nu o Puteam discerne. Faptul că propriul meu set de concepte şi idei asupra lumii nu se „potrivea” cu ceea ce auzeam, nu însemna că el era corect, ci mai degrabă scotea în evidenţă dificultatea problemei şi eforturile mele de înţelegere şi procesare a informaţiei. Doctorul Xien a continuat să-mi explice:

-Ca să faci o călătorie dintr-un loc de pe suprafaţa Pământului către lumea din „interior”, nu este suficient să calculezi „distanţa” de aici şi până acolo. Trebuie să schimbi unitatea de măsură, pentru a putea să înţelegi cum trebuie să parcurgi acea distanţă. Modul în care faci călătoria te asigură că poţi să ajungi de aici şi până la ceea ce denumeşti generic „interiorul Pământului”. Asta pentru că în mod clar nu există un „gol” real şi fizic în interiorul Pământului, ci există o lume misterioasă într-un plan superior de existenţă, care se află în zona din aşa-zisul „interior” al planetei.

Începeam să întrevăd firul logic al subiectului.

-Vrei să spui că distanţa dintre un punct de la suprafaţă şi un alt punct din centrul Pământului este o aparenţă? am întrebat, căutând să înţeleg mai bine punctul lui de vedere.

-Da, asta vreau să spun. La urma urmelor, ce înseamnă „distanţă” pentru tine?

M-am gândit câteva clipe, încercând să-mi aleg cât mai bine cuvintele. Am spus:

-O măsură sau o „cantitate” a spaţiului, pe care o parcurg de la un punct la alt punct.

-Într-adevăr, ea este o măsură, dar nu reflectă realitatea în ea însăşi, ci doar modul tău de a vedea spaţiul dintre două puncte. Însă dacă schimbi perspectiva, atunci conceptul tău despre spaţiu devine irelevant. Din acest motiv, o distanţă mică sau mare reprezintă doar modul în care spui că poţi ajunge sau nu dintr-un loc în altul. De fapt, atunci tu adaugi o altă măsură pentru a putea desemna distanţa, iar această nouă măsură este timpul. Cum exprimi tu distanţa de la Pământ la Soare? Ai putea să dai mărimea ei în kilometri, dar în orice caz, nu o măsori cu metrul. În schimb, spui că lumina o parcurge în opt minute şi asta pentru că tu eşti conştient că nu poţi acoperi cu pasul acea distanţă. Timpul necesar ca să ajungi pe jos de la Pământ la Soare, presupunând că ai putea să faci asta, ar reprezenta un timp incomensurabil pentru tine. Deci, ai rezolvat problema.

• Ce rezolvare? am replicat nedumerit. S-aschimbat doar sistemul de referinţă ca măsurătoare. Nu mai e spaţiul, ci timpul.
• Aşa este. Foloseşti unităţile de măsură cecorespund nivelului tău de înţelegere şi cuprindere, pe care îl are conştiinţa ta. Atunci când măsori ceva, fie mare, fie mic, faci asta în funcţie de capacitatea ta de a fi conştient.

Nu înţelegeam prea bine ce anume vroia să-mi spună.

• Indiferent de sistemul de măsurare, toţi ştiu cădistanţa până la Soare e imensă! am insistat.
• Vulturul ştie? E o fiinţă. Ca şi tine, el apreciazădistanţele, mai ales atunci când vânează, dar o face în felul lui, după instinctul şi experienţa pe care o are. Ce ţi-ar fi spus oamenii despre distanţa asta prin anul 1200? Ce ţi-ar spune un autist? Dar un imbecil?

Trebuia să recunosc că subiectul era mai delicat decât îmi imaginasem. Nu chiar aşa dificil de înţeles, dar am realizat că trebuia să fiu mai atent. Am încuviinţat că acum lucrurile îmi erau clare.

Doctorul Xien a readus discuţia la subiectul nostru:

• În momentul în care priveşti sau analizeziproblema centrului Pământului, tu doar ai senzaţia că acolo este ceva, Pentru că altfel nu-ţi explici situaţia şi nici nu poţi să-ţi dai răspunsuri. Te gândeşti că dacă sapi, atunci vei da de nisip, de pietriş, apoi de apă, apoi de lavă şi alte asemenea straturi geologice. Omul nu-şi poate imagina în legătură cu asta, decât ceea ce el deja ştie şi care se bazează pe ceea ce ştiinţa îi spune şi îl învaţă. Acest lucru este valabil atât pentru un cerşetor, cât şi pentru un intelectual…
• …care emite o teorie acceptabilă pentru ceea ceeste în centrul Pământului, am completat eu, luându-i vorba din gură, bucuros că în sfârşit vedeam corelaţia cu subiectul adus de la început în discuţie.
• Exact. Oamenii îşi imaginează că în centrulplanetei trebuie să fie „ceva”, însă ei gândesc că acel ceva trebuie să fie tot palpabil, tot fizic, deoarece aceasta este pregătirea lor mentală, asta sunt ei pregătiţi să ştie şi să înţeleagă. Existenţa lor se desfăşoară pe suprafaţa unei planete sferice, iar această suprafaţă este asociată cu partea ei „exterioară”; mai apoi şi în mod automat oamenii gândesc că, dacă există „exteriorul”, atunci trebuie să fie şi „interiorul” planetei. Este deci o problemă de concept.

Ma gândeam intens la ceea ce tocmai aflasem. Eram uimit, dar în acelaşi timp fascinat de modul simplu şi elocvent în care doctorul Xien îmi explica un adevăr la îndemâna tuturor, pe care noi, însă, îl ignorăm în mod sistematic.

• Unii oameni de ştiinţă îşi pun problema dacă acea bilă solidă din fier şi nichel există cu adevărat în centrul Pământului, a continuat el. Alţii se întreabă dacă există sau nu oameni în interiorul Pământului. Nici unii, nici alţii nu observă că punctul lor de vedere este parţial şi limitat, pentru că îşi imaginează că acolo se află o lume care ar funcţiona după aceleaşi legi fizice ca şi cele de la suprafaţă. Totuşi, dacă ar începe să sape spre centrul Pământului şi ar înainta spre adâncimi din ce în ce mai mari, ei ar trebui să-şi schimbe fără îndoială perspectiva şi sistemul de măsură.

Am rămas câteva clipe pe gânduri. Doctorul Xien avea un mod de a prezenta lucrurile foarte direct, rapid şi inteligent. Nu permitea breşe, nu te lăsa să „evadezi” mental fără sens. Trebuia să îţi menţii atenţia mereu activă, mai ales atunci când subiectul era important. Procesarea informaţiei trebuia să se petreacă în timp real, să aibă loc odată cu asimilarea ei, altfel riscai să pierzi şirul explicaţiilor.

• Vrei să spui că apare o obişnuinţă mentală şi de percepţie a lucrurilor, am punctat eu. Un automatism mental, un reflex de gândire. Oamenii sunt tentaţi să judece lucrurile, chiar şi pe acelea pe care nu le cunosc, după „modelul” a ceea ce ei ştiu deja. Asta înseamnă că, prin raport la interiorul Pământului, ei calculează mereu doar distanţa de la suprafaţă până la centru şi nu iau în calcul perspectiva calitativă a acestei „distanţe”.

Doctorul Xien a dat aprobator din cap:

• Da, acesta este procesul. Fiecare ia lucrurile aşa cum s-a obişnuit, cum a fost învăţat şi cum a văzut toată viaţa. De aceea oamenii de ştiinţă îşi imaginează că nucleul Pământului este o sferă incandescentă de metal, pentru că în felul acesta ei au găsit o „soluţie” care de fapt se bazează pe efectele care apar: gravitaţia, câmpul electric şi câmpul magnetic al planetei. Ei răspândesc mai departe această cunoaştere, iar mulţi oameni iau de bun ceea ce li se spune, repetând acelaşi lucru. Totuşi, în esenţă nu există ceea ce ei îşi imaginează. Savanţii doar au senzaţia că există un nucleu solid al planetei, pentru că s-au condiţionat mental prin cunoştinţele şi experienţele pe care le-au avut până în acest moment. Ei cred, datorită limitării dată de percepţia tridimensională, că planeta ar fi doar o sferă plină cu materie fizică. Apoi observă anumite particularităţi ale planetei şi creează modele prin care să aproximeze observaţiile de până acum ale ştiinţei. În felul acesta ei concep un model matematic tridimensional al Pământului, care limitează înţelegerea corectă a ceea ce planeta noastră este de fapt. Cu alte cuvinte, savanţii cred cu putere ceea ce de fapt nu există.

Deşi simţeam că am prins firul ideii şi al explicaţiilor, mă gândeam totuşi cât de dificil ar putea fi pentru alţii să raţioneze în acest mod. Văzusem şi trecusem prin multe experienţe uluitoare până în acel moment şi totuşi îmi era destul de greu să mă adaptez noului „sistem de gândire”, pe care mi l-a prezentat doctorul Xien. Aflam brusc despre o perspectivă asupra realităţii înconjurătoare, la care nu mă gândisem niciodată până atunci şi care era lipsită de „virusul” iluziei. Mă întrebam câţi oameni puteau să înţeleagă aşa ceva şi câţi ar dori cu adevărat să aprofundeze aceste aspecte. Eu însumi făceam eforturi să mă adaptez „în timp real” la noile idei, care deşi nu erau foarte dificile, totuşi loveau puternic în conceptele adânc înrădăcinate în minte.

Va urma …