Sala Proiecţiilor, o altă lume

După masă am pătruns cu Cezar în tunel prin ecranul energetic. Apropierea de el, având la încheietură brăţara cu frecvenţa particularizată, determină pe o anumită porţiune a câmpului o uşoară luminozitate, ca o irizaţie de culoare albastră, foarte plăcută, precum şi un uşor zumzet. Trecerea se face individual; ca senzaţie, nu implică decât o foarte slabă percepţie de furnicături, pentru câteva fracţiuni de secundă. O dată pătrunşi în tunel, vederea spre exterior este complet opacizată. Dacă te uiţi în spate, eşti convins că te afli într-o cameră cu un perete de culoare albastru-fosforescent.

Vehiculele electrice de transport, care mie îmi plăceau foarte mult, ne aşteptau aliniate în partea din dreapta a tunelului. Iluminarea până la intrarea în Marea Galerie era discretă şi foarte plăcută, mai puţin intensă decât în primii ani după amenajare. Balizele roşii de pe pereţi au fost înlocuite cu un sistem mult mai plăcut cu led-uri. Am parcurs încet distanţa scurtă până la poarta gigantică de piatră ce străjuia intrarea în Marea Galerie. Ea era deschisă, dar pătrunderea era blocată de acelaşi câmp energetic; ca o perdea într-o uşoară mişcare de unduire, aici el avea o culoare verzuie, semitransparentă. Se renunţase astfel la vechiul sistem complicat de lasere şi, bineînţeles, la prezenţa celor doi militari care îndeplineau protocolul de acces.

La apropierea noastră, „perdeaua” energetică a reacţionat întocmai ca la intrarea în tunel, devenind uşor efervescentă şi producând acel zumzet slab şi reconfortant. Am trecut pe sub arcada impunătoarei porţi de piatră şi nu m-am putut abţine să nu remarc, uşor amuzat, că nici în prezent nu era pe deplin înţeles modul în care a fost ea realizată şi tehnologia după care funcţionează. M-am lăsat apoi prins în magia hipnotică a drumului prin Marea Galerie, cu acele „ape” de culori şi unduiri ce relaxează foarte mult psihicul şi mentalul, până am ajuns la intrarea splendid încadrată de câmpul energetic albăstrui, ce străjuieşte accesul în Sala Proiecţiilor. Am coborât şi, cu aceeaşi emoţie care mă cuprindea de fiecare dată când mă aflam acolo, am păşit în imensul spaţiu subteran.

În ultimii trei ani am fost de multe ori în acel loc, dar sentimentul sacrului nu dispare niciodată. Nu te „obişnuieşti” fiind acolo, nu te plictiseşti, nu oboseşti. Este o adevărată minune tehnologică şi spirituală în acelaşi timp, ceva pentru care omenirea va trebui probabil să parcurgă multe etape ale evoluţiei, pentru a ajunge la înţelegerea ei adecvată. Cezar mi-a respectat emoţia de care eram cuprins şi a păstrat tăcerea, mergând încet lângă mine. Mă hrăneam cu acea linişte maiestuoasă, cu lumina venind de niciunde, cu acel câmp de energie subtilă care îmi pătrundea fiinţa, sufletul, inima. Îmi făcusem obiceiul ca, după ce pătrundeam în interiorul imensei cavităţi de sub munte, să mi privesc drept înainte spre uriaşele guri ale celor trei tuneluri. Am observat că atunci conştiinţa traversa un fel de hiatus straniu şi simţurile, percepţiile, precum şi anumite capacităţi erau uşor decalate de la modul natural şi continuu în care ar fi trebuit să se manifeste. Studiile şi observaţiile ne-au arătat că aceasta era o situaţie comună aproape la toate persoanele care pătrundeau în Sala Proiecţiilor şi tocmai de aceea se recomanda ca într-o primă fază privirea să fie îndreptată spre în jos, ori spre lateral. Totuşi, după ce se ajungea în zona de mijloc a sălii, cam în dreptul podiumului cu cilindrul, senzaţia stranie de „dedublare” dispărea.

În două dintre vizitele pe care le-am făcut la locaţie am fost singur în Sala Proiecţiilor. Era un privilegiu pe care îl aveam doar eu şi Cezar, după moartea generalului Obadea şi după investirea mea în funcţie. Doar experienţa vie şi directă poate să confere emoţia şi starea lăuntrică ce tind atunci să copleşească fiinţa. Cezar cunoştea prea bine forţa lăuntrică extraordinară care este cumulată prin şederea prelungită în Sala Proiecţiilor, astfel încât mi-a permis accesul, dar mi-a recomandat să fiu totuşi atent la evoluţia stării mele interioare. Am rămas mai multe ore de fiecare dată, trăind intens stări şi emoţii foarte profunde, ca de transă. Cu toate acestea, la ieşirea din tunel şi reîntoarcerea la Bază, foarte repede totul pare că se estompează şi rămâne doar o amintire destul de neclară, asemănătoare cu cea a unui vis de peste noapte. Am discutat despre acest aspect cu Cezar şi el mi-a spus că diferenţa între frecvenţa individuală de vibraţie a fiinţei mele şi frecvenţa specifică spaţiului subtil din Sala Proiecţiilor este încă destul de mare şi e nevoie de timp pentru ca ele să se ajusteze prin exerciţiu şi repetare.

Totuşi, acum el a considerat că sunt pregătit pentru expediţia prin cel de-al doilea tunel, care de fapt este tunelul central, cel ce conduce spre interiorul Pământului. Atunci când priveşti din Sală gurile de intrare ale tunelurilor, acestea îţi apar ca fiind imense, impunătoare şi cumva hipnotice, senzaţie accentuată şi de irizaţia de culoare verde-pal care pare să fie la gura de intrare, dar care în realitate răzbate din interiorul lor. Totuşi, din Sală, de la distanţă, nu se poate vedea ce se află în interiorul tunelurilor. Atunci când te deplasezi şi priveşti gurile de intrare sub diferite unghiuri, constaţi că luminozitatea este de asemenea diferită; uneori aceasta dispare aproape complet, gurile fiind întunecate, alteori lumina lor tinde spre turcoaz.

Am ajuns în dreptul consolei, iar Cezar a iniţiat comenzile de activare. În faţa noastră a apărut proiecţia holografică a interiorului tunelului ce înfăţişa prima lui parte şi abia atunci am putut vedea anumite caracteristici. Prima impresia a fost aceea că, structural vorbind, el nu era diferit de primul tunel, care conducea spre Camera Ocultă din zona Marii Piramide din Egipt, dar imediat am observat că existau şi deosebiri majore. Tunelul central spre interiorul Pământului începea să coboare într-o pantă lină după câţiva metri de la intrarea în el. Pe de altă parte, distorsiunea spaţială ca o pâlnie nu se afla în secţiunea de început a tunelului, precum la tunelul spre Egipt, ci puţin mai departe, fiind legată de o particularitate: imediat după distorsiune, holograma arăta pătrunderea într-un spaţiu mai larg decât diametrul tunelului, un fel de cub cu latura de aproximativ 8-9 metri. Am observat pe consolă că anumite date se schimbau în mod constant şi am dedus că acolo exista un element de factură dinamică, energetică, care nu era înfăţişat.

Locaşurile în formă de romb în care se aflau cristalele colorate de cuarţ erau dispuse în acelaşi mod, de o parte şi de alta a căii de acces, dar nu am observat canelurile din pereţi care existau în primul tunel, ce asigurau probabil un fel de „ghidare”. De asemenea, tunelul nu devia într-o parte, după modelul celui spre Egipt, ci pătrundea după o direcţie dreaptă chiar şi după ce începea să coboare spre interior.

Atenţia mi-a fost atrasă de modificarea bruscă a hologramei din faţa consolei: în locul interiorului tunelului a apărut imaginea unei fiinţe umane cu pielea albă, stând nemişcată şi privind în direcţia noastră. După cum am apreciat, avea aproximativ 1,80 metri în înălţime şi purta un veşmânt ce putea fi lesne asimilat cu sutana unui călugăr franciscan, de culoare alb spre bej. Era lungă până la pământ, cu o centură îngustă în jurul şoldurilor şi cu glugă. Privirea îi era foarte intensă şi la început a rămas nemişcat mai mult timp. Apoi a ridicat încet mâna dreaptă cu palma spre noi până la nivelul pieptului, ca într-un semn de recunoaştere şi înţelegere. Imediat după aceea, cu aceeaşi mână a făcut un gest ca de evantai şi imaginea lui a dispărut.

Am rămas privind ţintă la imaginea goală a hologramei. Nu a fost nevoie să întreb nimic, pentru că Cezar mi-a vorbit foarte natural, în timp ce închidea holograma şi comenzile de pe consolă:

-Numele lui este Dryn, dar se aude mai mult ca „Drian”. Este unul dintre înţelepţii locului spre care vom merge. Ne-am întâlnit de multe ori până acum, există o colaborare. Călătoria pe care o vom face fusese deja programată, mi-a confirmat doar că suntem aşteptaţi.

Nu am mai spus nimic, ci ne-am îndreptat amândoi spre ieşire, după ce Cezar a lăsat în interiorul tunelului valiza mare diplomat pe care o adusese. Ştiam că în unele privinţe nu era necesar să fiu insistent; experienţa mi-a arătat că, dacă era cu adevărat necesar, Cezar îmi explica ce aveam nevoie să ştiu. Unele dintre informaţiile din Departament erau şi pentru mine strict secrete, pentru că nu aveam încă nivelul de securitate necesar pentru a le cunoaşte.

    O înţelegere mai profundă

      Am revenit la Baza Alpha, unde am fost întâmpinaţi de doctorul Xien, care s-a retras cu Cezar într-unul dintre birouri. Am observat atunci că doctorul ţinea în mână ceva ce părea a fi o hartă, dar nu am putut să-mi dau seama ce anume reprezenta ea. A doua zi Cezar a plecat la Bucureşti pentru anumite întâlniri oficiale, iar eu am găsit atunci momentul potrivit pentru a mai clarifica unele aspecte despre interiorul planetei. Plecarea în expediţie urma să aibă loc peste două zile, astfel încât aveam timp suficient să-mi sedimentez şi ultimele cunoştinţe în ceea ce priveşte structura internă a Pământului. Profitând de vremea frumoasă, spre seară l-am abordat pe doctorul Xien în timp ce acesta se afla într-o zonă mai retrasă a perimetrului bazei, privind nemişcat discul Soarelui care apunea.

• Mi-am imaginat o situaţie specială în care am putea privi Pământul şi atunci nu ştiu cum ar putea fi înţelese aspectele despre care noi am discutat acum două zile.

Netulburat, doctorul Xien îmi făcu semn să continui.

• Să zicem că ne aflăm în spaţiul cosmic, cam Ia 2000 de kilometri altitudine şi, ipotetic vorbind, planeta este secţionată pe jumătate de o rază laser. Este o operaţie care se realizează în planul fizic. Întrebarea mea este: ce s-ar vedea din spaţiu, dacă Pământul ar fi tăiat în acest fel în două, ca pe un măr?

Ideea îmi venise pe drumul de întoarcere spre Bază, dar am renunţat să abordez atunci problema, dorind să mă gândesc eu însumi mai întâi asupra modului foarte special în care se face trecerea de la planul fizic la planurile subtile de manifestare. Cum ar putea fi aşa ceva „văzut”? Cum trebuie înţeleasă această zonă de tranziţie? După ce am ajuns la Bază, seara am petrecuto în mare parte meditând la această problemă din diferite perspective, dar nu eram convins că am găsit răspunsul adecvat, astfel încât am luat hotărârea ca a doua zi să deschid subiectul şi să cer lămuriri suplimentare. Aflând însă că Cezar a plecat în capitală, m-am orientat spre doctorul Xien pentru a primi aceste explicaţii. La urma urmelor, poate era chiar mai bine aşa, având în vedere că întreaga discuţie pe tema interiorului Pământului a fost deschisă cu el.

Doctorul Xien îmi răspunse, privind în continuare la discul roşu al Soarelui:

• Mai întâi trebuie să înţelegi că, chiar şi teoretic vorbind, nu poţi să tai în două Pământul cu un laser, pentru că laserul nu poate tăia o gaură neagră. Nu poţi tăia cu el singularitatea care se află în centrul planetei şi care este sursa reală de formare a acesteia. Lumina laserului ar intra în gaura neagră, iar fotonii ei nu ar mai ieşi, deci operaţia „tăierii” ar fi compromisă din start.

Am tăcut câteva clipe, impresionat de această logică foarte simplă, la care recunosc că nu mă gândisem, fiind preocupat să înţeleg succesiunea planurilor de manifestare pe măsură ce secţiunea se apropie de centrul planetei. Tocmai de aceea am insistat pe acest subiect:

• Am putea presupune, totuşi, că oamenii de ştiinţă nu cunosc şi nu cred că în centrul planetei se află o gaură neagră.

Teoretic vorbind, ei ar începe să taie în două Pământul, curioşi să vadă ce se află în interiorul lui. Oricum, tranziţia Te la planul fizic la planurile subtile se face cu mult înainte Te a ajunge la nucleul planetei. Ce ar vedea ei atunci din spaţiul cosmic?

Doctorul Xien zâmbi discret, apoi îmi oferi o descriere foarte asemănătoare cu cea pe care o făcuse Cezar în urmă cu câteva ore:

-Ai „mania” exerciţiilor teoretice, dar ăsta e un lucru bun, te ajută să înţelegi ceea ce tu însuţi vei trăi curând în mod real. Dacă s-ar realiza o astfel de secţiune a planetei, la început s-ar vedea materia fizică a scoarţei, după care structura scoarţei devine asemănătoare cu cea a unui şvaiţer, care are în interiorul lui spaţii goale de diferite dimensiuni, în unele dintre cavităţi se poate găsi apă provenită din dinamica iniţială a găurii negre centrale, iar alte cavităţi conţin lavă; poţi întâlni şi pungi petrolifere, unele conţin felurite tipuri de roci sau metale, iar altele sunt chiar locuite de diferite tipuri de fiinţe. Dar asta nu cred că mai reprezintă o surpriză pentru tine. În interiorul planetei noastre găseşti o viaţă destul de diversă şi bogată.

Într-adevăr, ideea vieţii în interiorul Pământului nu era nouă pentru mine şi o acceptam fără probleme, doar că nu îmi era clar modul în care ea subzistă, zonele în care se manifestă, precum şi alte particularităţi legate de natura fiinţelor care trăiesc acolo. Informaţiile şi relatările care există în prezent, fără a fi prea multe, oferă doar un cadru general al problemei, de multe ori chiar evaziv. Acum aveam ocazia să clarific multe detalii şi puteam să fac diverse corelaţii, prin bunăvoinţa doctorului Xien şi a lui Cezar. Înţelegeam prea bine că o pregătire teoretică şi ideologică adecvată m-ar ajuta foarte mult în asimilarea corectă a senzaţiilor şi experienţelor reale ce mă aşteptau în expediţia planificată.

Doctorul Xien a continuat să vorbească rar, privind în depărtare:

• Dacă mergi mai în adâncime vei vedea că aceste goluri de „şvaiţer” devin tot mai largi, mai mari, pentru că te apropii de zona de tranziţie către planurile subtile.

În zona scoarţei Pământului, la mică distanţă de suprafaţa lui, influenţa găurii negre centrale nu se face suficient simţită, astfel încât materia este grosieră, dură, pur fizică. Dar’ pe măsură ce te apropii de stratul interior de lavă, materia fizică începe să devină mai rarefiată, iar dimensiunile cavernelor interioare cresc şi ele foarte mult.

• Înţeleg. Când devine însă notabilă această influenţă a găurii negre centrale? Cam la ce adâncime de la suprafaţa pământului putem vorbi despre tranziţia către planul eteric?
• Nu poţi vorbi despre o linie de demarcaţie în acest sens, ci mai curând despre o zonă. Influenţa singularităţii din centrul Pământului devine clar perceptibilă cam de la 1800-2000 de kilometri adâncime, când începe tranziţia în planul eteric. Dar şi până atunci, apropiindu-te de această zonă, remarci anumite fenomene de tranziţie către planul subtil, însă de la acel nivel al mantalei terestre se poate spune că se pătrunde efectiv în planul eteric. De acolo înainte, dacă vorbim strict din punctul de vedere al planului fizic, tu nu mai vezi nimic.
• Totuşi, trebuie să percep ceva…, mi-am manifestat eu nedumerirea.

Nu are sens să spui că dacă te îndrepţi spre centrul planetei, tu vei fora mereu prin materie solidă până vei ajunge acolo, aşa după cum presupun şi îşi imaginează oamenii de ştiinţă. Asta nu e doar o greşeală uriaşă de concepţie, ci şi o mare prostie din partea lor. E ca şi cum ai vrea să spui că te apropii cu gheaţă de foc şi că aceasta rămâne gheaţă în continuare; nu poţi, automat ea devine apă şi apoi abur. La fel este şi în cazul unei călătorii spre centrul Pământului: pe măsură ce înaintezi în interior, apar transformări de stare şi de materie, care sunt din ce în ce mai înalte pe scara frecvenţei de vibraţie.

„Distribuţia” materiei în exteriorul şi în interiorul planetei. Absorbţia ei în grade diferite de subtilitate de către singularitatea din centrul Pământului

• Şi cum văd eu aceste transformări?
• Presupunând că ai putea să vezi ceva, tot ceea ce percepi, raportat la planul fizic, este un imens „gol”, un fel de vid în care cel mult sesizezi cum lumina este absorbită de gaura neagră centrală. Se poate spune că atunci eşti la „orizontul evenimentelor”, vezi ca nişte „fuioare” de lumină ce se îndreaptă spre centru, pentru că acesta este efectul atragerii materiei în centrul găurii negre.

Eram conştient că ceea ce discutam atunci cu doctorul Xien putea fi considerat ca fiind la limita dintre nebunie şi fantezie de către oamenii de ştiinţă şi nu numai. Cu toate acestea, mă simţeam foarte atras de subiect, căutând să înţeleg cât mai bine subtilităţile lui.

Am întrebat, revenind mereu şi mereu la ideea mea iniţială cu „secţiunea” planetei:

• Dar dacă păstrăm modelul cu secţiunea pe jumătate a planetei, la care ne uităm din spaţiu… cum vom vedea, teoretic vorbind, această realitate?
• Atunci vezi secţiunea prin scoarţa solidă, apoi mantaua terestră care de asemenea este în mare parte solidă, dar are acea caracteristică de „şvaiţer”; apoi vezi cavităţile interioare ale acestui şvaiţer care sunt din ce în ce mai mari şi la un moment dat ajungi în zona în care începe un strat de lavă lichidă în manta, a cărui grosime nu este totuşi prea mare. Chiar existenţa acestui strat de lavă îţi arată transformarea nu doar a stării de agregare a materiei, din solidă în lichidă, ci şi trecerea spre un alt plan. Apoi, de la un moment dat nu vei mai vedea decât un spaţiu gol şi modul în care materia este absorbită de gaura neagră din centrul planetei, iar această absorbţie o vei percepe sub forma unor „fire” de lumină. La limită, încă mai poţi vedea un brâu de roci, dar acelea sunt vârfurile munţilor din interior, din partea inferioară a mantalei.

Problema influenţei găurii negre centrale asupra planetei era un aspect care m-a bulversat chiar de la început, după ce doctorul Xien mi-a vorbit despre structura reală a Pământului în interior. De fapt, cred că acesta este blocajul de natură mentală ce ne împiedică să înţelegem corect realitatea acestei structuri: concepţiile şi prejudecăţile pe care le avem despre efectele unei găuri negre ne apar ca fiind „devastatoare” prin raport la planeta noastră, despre care ne imaginăm că ar fi „spulberată” foarte repede de o astfel de gaura neagră, dacă aceasta chiar ar exista în centrul ei.

În realitate, aşa după cum mi-a explicat doctorul Xien, absorbţia materiei în centrul găurii are loc în mod lent, pentru că toate procesele sunt corelate. Nu ar avea sens ca ceea ce naşte o planetă, adică vortexul ei energetic central, ca singularitate, să o distrugă mai apoi în mod stihinic. Astrofizicienii gândesc despre o gaură neagră că aceasta se produce prin implozia unei mase enorme, însă ei par să nu înţeleagă faptul că chiar gaura neagră, atunci când ajunge să se manifeste în plan fizic, este cea care începe să absoarbă gazele şi praful cosmic din exterior, pentru a începe procesul ce contribuie la formarea unei planete sau a unei stele.

• Tot ceea ce se manifestă în planul fizic, fie că este stea, planetă sau alt corp cosmic, ori chiar un atom sau o particulă elementară, se naşte datorită unui vortex energetic ce apare în planul fizic şi pe care noi îl asociem unei „găuri negre”.

Doctorul Xien a desenat cu mişcări precise o schiţă simplă a secţiunii planetei, apoi a continuat să-mi explice:

• Gaura neagră centrală joacă un rol de „convertor” de materie; ea absoarbe materie cu o anumită viteză din învelişurile planetei, dar prin caracteristicile ei de rotaţie şi de atracţie gravitaţională ajunge de asemenea să creeze materie. Acest fenomen nu este cunoscut pe deplin de către astrofizicieni, chiar dacă ei au făcut primii paşi în observaţiile lor privind emisia unor unde şi chiar a unor particule de către găurile negre (Aşanumita „radiaţie Bekenstein-Hawking” (n. ed.)). Prin aceste caracteristici deosebite ale singularităţii centrale se menţine un anumit echilibru de dimensiune şi de greutate a planetei noastre. Dacă nu ar fi aşa, gândeştete ce dimensiuni ar fi trebuit să aibă planeta noastră, care a cumulat timp de miliarde de ani cantităţi imense de materie şi praf cosmic. Nu este suficient să spui că ea s-a „erodat” constant în acelaşi timp, planeta rămânând cam la aceeaşi dimensiune.

Am rămas încă o dată uimit faţă de simplitatea acestei observaţii, la care nu mă gândisem până atunci. În general vorbind, ştiinţa găseşte mereu „justificări” mai mult sau mai puţin năucitoare la orice nu are o

explicaţie plauzibilă din perspectiva legilor şi principiilor clasice. Ea nu doreşte să analizeze ideile care ies din „norma actuală de gândire şi concepţie”.

Secţiune prin Pământul gol la interior. Succesiunea planurilor de manifestare şi modul în care materia este absorbită de gaura neagră din centru.

După câteva clipe de contemplare a desenului, am întrebat:

• Ce anume s-ar vedea în centru, dacă secţiunea planetei ar fi privită din spaţiul cosmic?
• Un „vid negru”, dar unii ar putea să vadă totuşi o slabă licărire, ca un fel de strălucire misterioasă, punctiformă, însă aceasta ar fi valabil doar dacă ei s-ar apropia de centru. Nu vezi strălucirea de departe.
• De ce doar unii ar putea să vadă aşa ceva?

Mi-am dat seama că răspunsul ce avea să vină era important, pentru că doctorul Xien se întoarse către mine şi mă privi în ochi:

• Pentru că atunci când treci de planul fizic spre un plan subtil, ca să vezi ce se petrece dincolo va trebui inevitabil să-ţi ajustezi frecvenţa individuală de vibraţie; altfel nu vezi nimic. Dacă observi un fenomen care ţine de spaţiu şi de timp trebuie să te corelezi cu relativitatea acelui fenomen. Asta înseamnă că, dacă se schimbă structura spaţiului şi a timpului, atunci se schimbă şi frecvenţa de vibraţie. Să zicem că te aliniezi la noua frecvenţă de vibraţie, că începi să rezonezi cu ea; brusc observi că acolo nu mai este întuneric, ci de fapt este un alt gen de realitate, pe o altă frecvenţă.

Am rămas tăcut un timp, reflectând la cele spuse de doctorul Xien.

va urma …

 Accesul în interior pe la Poli: subtilităţi, repere, certitudini   

•  Eu nu prea văd cum ar putea să facă asta, atâta timp cât ei nu pot concepe existenţa unei dimensiuni subtile de manifestare la o frecvenţă de vibraţie superioară a materiei, am spus eu. Nu vor avea acces în interiorul planetei, nu vor şti cum să pătrundă în interior.

Cezar a preluat ideea şi a spus:

• Într-adevăr, oamenii nu înţeleg cum se face trecerea spre dimensiunea subtilă. Toţi îşi imaginează că Pământul gol la interior ar trebui să fie precum o nucă de cocos scobită. Asta se petrece datorită concepţiei pur materialiste pe care o au asupra lucrurilor. Uite, de exemplu, cei care au descris că au pătruns cu barca în lumea din interior. Ce crezi că s-a petrecut de fapt?

Ştiam prea bine relatările de această natură şi acum le puteam reinterpreta pe baza noţiunilor aflate. Am spus:

• Pluteau în regiunea cercului arctic şi a fost şansa lor să se alinieze cu barca pe una dintre liniile de câmp magnetic şi gravitaţional, care duce spre interior.

-Întocmai. Pe la poli este cel mai uşor de pătruns, dacă există rezonanţă între frecvenţa intrării în planul eteric şi frecvenţa individuală a fiinţei. Depinde însă şi de viteza de înaintare a bărcii, care întretaie liniile de câmp magnetic şi gravitaţional. Dacă ea este variabilă, atunci vei rata intrarea pe liniile de câmp magnetic, care sunt aliniate cu cele de câmp gravitaţional în zona polilor. Important este ca viteza bărcii să fie constantă. Nu vei pătrunde spre interior pe la ecuator, pentru că acolo liniile de câmp magnetic sunt orientate perpendicular pe cele de câmp gravitaţional, iar influenţa lor nu produce acest efect. În schimb, acolo diversitatea biologică este favorizată. Dar la marginea „conului magnetic” din zona arctică, chiar la limita tranziţiei spre planul eteric, spre interiorul Pământului, câmpul magnetic este puternic şi el se aliniază cu liniile de câmp gravitaţional. Influenţa lor conjugată se transmite atomilor din corpul fizic şi aceştia sunt puternic energizaţi. Apoi, pe măsură ce intri în „conul magnetic”, intensitatea câmpului magnetic scade, dar frecvenţa de vibraţie a atomilor corpului a crescut şi ea permite trecerea spre eteric de-a lungul liniilor de câmp magnetic.

• Am înţeles. Să zicem că sunt la marginea „conului magnetic” şi respect condiţiile pe care le-ai spus. Intru eu atunci în interiorul Pământului?
• Ai trei posibilităţi. Dacă direcţia în care te deplasezi nu este orientată către pol, atunci îţi continui drumul pe apele oceanului, plutind deasupra zonei de intrare. În acest caz rămâi în planul fizic; nu înţelegi ce reprezintă acea zonă, nu simţi şi nu pătrunzi în interiorul planetei. Dacă direcţia ta este mai apropiată, dar nu coincide totuşi cu cea către pol, atunci intri întro anumită stare ca de transă, în care îţi dai seama că se petrece ceva neobişnuit, poate chiar ai anumite informaţii, dar atât; este doar o trăire interioară. Fizic vorbind, tu treci însă cu barca peste zona de acces, fără să pătrunzi în interiorul Pământului. Dar dacă direcţia de deplasare este către pol, există şanse mari ca tu să intri în planul eteric şi prin aceasta în „interiorul” Pământului. Însă pentru asta e nevoie ca frecvenţa ta individuală să fie egală sau foarte apropiată de frecvenţa de trecere, cu alte cuvinte dacă nivelul tău de conştiinţă şi de înţelegere este compatibil cu această trecere, adică este suficient de elevat şi pur, atunci te aliniezi cu liniile de câmp magnetic şi gravitaţional şi intri în următorul plan, care este planul eteric. Pătrunzi astfel în ceea ce este numit „interiorul Pământului”.

În timp ce Cezar îmi explica toate acestea, eu căutam să-mi reprezint mental o astfel de situaţie şi, ca lucrurile să-mi fie mai clare, după ce am revenit la Bază am desenat câteva schiţe. Mai jos este varianta finală, cu reprezentarea celor trei posibilităţi.

Să nu uităm însă că este vorba doar despre un desen fizic, ce urmăreşte să reprezinte o realitate subtilă de la un anumit punct încolo. De pildă, desenul ne arată că aparent intrăm în interior şi ne întoarcem cu barca pe partea inferioară a scoarţei, urmând curbura din figură. În realitate, dacă cineva ar trăi această experienţă în modul indicat, nu ar sesiza deloc o astfel de curbură sau „întoarcere” cu susul în jos. Aceasta nu din cauza razei mari de curbură, cum au încercat unii să sugereze, ci pentru că în realitate se intră în planul eteric subtil. Acolo nu vom percepe că ne „întoarcem” cu susul în jos, ci pur şi simplu vom urma linia gravitaţională şi magnetică spre centrul Pământului, pe care am pătruns.

În jurul nostru va fi tot apă, în general vom vedea acelaşi cer, însă destul de repede vor începe să apară şi alte elemente, despre care noi ştim că nu ar avea motiv să fie acolo, în apele arctice. Cei care îşi descriu în acest fel experienţa spun că au intrat „în interiorul Pământului”, dar ei gândesc aşa pentru că se consideră în continuare în planul fizic. De fapt, ei au pătruns deja într-o altă dimensiune, care este cea eterică şi corespunde planetei noastre în zona respectivă. Neştiind despre o astfel de realitate subtilă, ei încearcă să o asocieze cu ceea ce cunosc din planul fizic şi de aceea impresia lor este că, într-un anumit fel, au pătruns în „interiorul gol” al planetei.

Cezar mi-a explicat mai apoi ceva care poate să pară straniu şi care face subiectul principal al neînţelegerii acestui fenomen: după puţin timp de la pătrunderea în dimensiunea eterică a Pământului, dacă priveşti bolta cerească din acest plan subtil eteric, la mijlocul ei poţi vedea Soarele central al planetei, care nu este acelaşi cu Soarele nostru de pe cer, din planul fizic. Totuşi, în cazuri foarte rare, pentru o scurtă perioadă de timp şi dacă momentul pătrunderii este potrivit, atunci poţi vedea pe cer doi Sori: unul este cel din planul fizic, care este astrul din spaţiul cosmic, iar celălalt este Soarele din planul eteric, din interiorul planetei. Curând însă rămâne doar acesta din planul eteric, deoarece călătoria se continuă spre centru; el luminează mai slab şi are o dimensiune mai mică.

-Nu prea îmi este clar cum e posibil ca Soarele din interior să reprezinte gaura neagră din centrul planetei, am spus eu. Aproape sigur că trebuie să fie o eroare în expunere. Ori este o singularitate, o gaură neagră ce absoarbe, ori este o stea, adică un Soare.

Aparent aveam dreptate. Totuşi, intuitiv simţeam că pe undeva judecata mea era viciată de microbul necunoaşterii.

• Nici eu, nici doctorul Xien nu ţi-am spus că în mijlocul planetei se află o stea, mi-a răspuns Cezar. Ceea ce se vede ca fiind un Soare acolo reprezintă de fapt expresia luminoasă a găurii negre centrale în planul eteric . În mod normal, tu nu ai vedea nimic acolo, deoarece frecvenţa de vibraţie a singularităţii este foarte înaltă, depăşind spectrul de frecvenţe din planul fizic.
• Şi atunci de ce există totuşi un Soare care luminează? am întrebat mirat.
• El este de fapt radiaţia emisă de gaura neagră, care apare în urma procesului de absorbţie a materiei. Tu vezi chiar acest fenomen care se traduce prin radiaţie luminoasă eterică, pentru că atunci eşti deja în planul eteric. I se spune „Soare interior”, pentru că ne-am obişnuit să denumim generic „Soare” ceea ce luminează pe cer. Gaura neagră centrală, pe care o denumim

„Soare interior” are un câmp magnetic şi gravitaţional propriu; există de asemenea o viteză unghiulară a ei şi aceste elemente determină gradul de absorbţie a materiei, care se realizează lent, dar se realizează. Lumina Soarelui interior este sensibil mai slabă decât cea a Soarelui din planul fizic, vizibil pe cer. De aceea el mai este cunoscut ca fiind „Soarele Fumuriu”.

Am tăcut un timp, aproape ameţit de acele explicaţii. Căutam să decantez această nouă cunoaştere valoroasă, de zgura unor informaţii false sau eronat înţelese, pe care le aveam până în acel moment, aşa cum au fost şi încă sunt furnizate de ştiinţa contemporană.

• Trecerea din planul fizic în planul eteric trebuie să mai îndeplinească o condiţie, mi-a mai spus Cezar. Dacă eşti pregătit lăuntric şi dacă există rezonanţă între frecvenţa de vibraţie a conştiinţei tale şi frecvenţa de vibraţie din planul eteric, atunci între cele două planuri există o anumită plajă comună de frecvenţe, pe care tu atunci va trebui să o parcurgi rapid, fără să-ţi pierzi conştiinţa. În acel scurt interval al trecerii tu trebuie să rămâi perfect conştient. Pătrunderea în planul eteric nu se face brusc, ci lin, într-un interval accesibil de timp. Cu cât fiinţa este mai bine pregătită, cu atât această trecere este mai puţin stânjenitoare, dar ea poate totuşi să fie sesizată, mai ales prin faptul că ceva aparent ciudat se petrece. Lucrurile par să rămână la fel şi totuşi ele încep să fie diferite, până când elementele noi devin flagrante, cum ar fi vegetaţie în zona „arctică”, vânt cald, un soare nou, animale nemaivăzute, apă mai caldă.
• Şi aceasta este lumea din interiorul Pământului?

am întrebat eu curios.

• Sunt multe astfel de „lumi” în interiorul planetei noastre. Depinde la care te referi. Există civilizaţii, întrun sens mai restrâns al termenului, care subzistă în cavităţi imense chiar în interiorul scoarţei terestre. Scoarţa planetei este fizică, dar la apropierea de „mantaua terestră” apare deja o zonă de tranziţie spre planul eteric. Această porţiune fizică a planetei, care nu este prea groasă, apare ca un „fagure” în secţiune şi prezintă multe cavităţi de diferite mărimi; unele sunt goale, în altele trăiesc fiinţe, sunt chiar oraşe, comunităţi mai mici sau mai mari. Tipurile de fiinţe sunt de asemenea diferite. Alte astfel de „bule” din interiorul Pământului sunt pline cu lavă, cu petrol, iar în altele există lacuri imense. Le putem numi „lumi subterane” şi ele sunt chiar foarte diverse. Unele dintre acele comunităţi de fiinţe, care sunt mai apropiate de suprafaţă, fac parte integrantă din planul fizic; altele, care se află la o adâncime mai mare trec deja în planul eteric sau se întreţes cu acesta.

Pe ape, prin peşteri sau prin păduri

• Dacă aşa este structura interioară a scoarţei Pământului, atunci cred că toate acele fiinţe care trăiesc acolo nu intră sau ies doar pe la poli. Probabil au şi alte căi de acces, aşa cum noi putem pătrunde prin al doilea tunel.
• Bineînţeles. De fapt, există trei feluri principale de acces spre centrul planetei. Primul dintre ele, pe la poli, este cel mai uşor şi l-am descris. A doua posibilitate este prin intermediul unor locuri speciale, de obicei peşteri sau caverne în interiorul munţilor, dar ele pot fi la fel de bine şi la suprafaţa solului, în păduri sau chiar pe câmp. Oamenii de ştiinţă le denumesc distorsiuni spaţio-temporale sau portaluri şi într-un fel chiar asta sunt, adică ele reprezintă punctul de intersecţie a unor vortexuri de energie din planurile fizic şi eteric, în principal, iar uneori chiar şi din planul astral. Acolo unde ele se intersectează, creează un fel de „filon” energetic, ce determină la suprafaţa fizică a Pământului o zonă specială. Unele dintre aceste „filoane energetice” durează mai mult timp, altele mai puţin. Cele puternice pot dura sute sau chiar mii de ani; altele pot fi scurte de numai câteva minute.
• Acesta este motivul pentru care preoţii din vechime obişnuiau să realizeze ritualuri iniţiatice sau de invocare în păduri?
• Este unul din motive. De aceea se şi spune că sunt unele păduri în care oamenilor le este sau le era frică să intre. Nu pentru că acele păduri ar fi avut vreo problemă, ci pentru că în interiorul lor existau sau chiar există anumite zone care reprezintă treceri spre planul eteric, unde realitatea este diferită. Vegetaţia şi fiinţele apar de cele mai multe ori într-un alt fel decât în planul fizic şi asta îi sperie pe oameni. Ei devin confuzi, nu se mai regăsesc în spaţiul şi timpul cu care erau obişnuiţi, nu înţeleg ce se întâmplă cu ei şi nu realizează că de fapt se află deja în alt plan de manifestare, care este superior planului fizic. De exemplu, unele dintre aceste păduri speciale puteau fi relativ mici ca întindere şi totuşi, după ce intrau în ele, oamenii puteau merge zile întregi fără să le dea de capăt, pentru că deja ei pătrundeau într-o altă dimensiune, de obicei în planul eteric, iar acolo pădurea avea alte caracteristici. Se putea petrece însă şi invers; totul depinde de specificul locului de trecere.

După o scurtă pauză, Cezar a continuat:

• Dacă pătrunzi sau treci pe acolo şi dacă eşti pregătit pentru aşa ceva, atunci se produce trecerea ta în planul eteric şi poţi intra chiar în interiorul Pământului. Însă pentru asta, repet, trebuie să fii pregătit, să ai o stare interioară potrivită, să înţelegi aceste aspecte, să fii în locul respectiv la momentul potrivit. Dacă este necesar, toate aceste elemente se „aranjează” exact aşa cum trebuie. Tu mergi, de pildă, printr-o pădure şi deodată apare o cărare ce este altfel decât celelalte; o urmezi şi ajungi la o stâncă, unde vezi o intrare aparent banală într-o grotă. Acea grotă sau intrare în munte nu exista însă până atunci. Urmezi acea intrare şi apoi te adânceşti tot mai mult, dar pe măsură ce înaintezi în peşteră, ai senzaţia că pereţii ei se îngustează din ce în ce mai mult şi că ei „curg” cumva mai repede pe lângă tine, deşi tu te deplasezi în mod normal.
• Există multe astfel de locuri speciale? am întrebat, fascinat de discuţie.
• Dinamica lor este mare, însă unele dintre ele sunt „consacrate”, durând de mult timp şi fiind foarte puternice. Chiar dacă ele au ajuns să fie cunoscute de unii oameni, totuşi efectul pe care îl generează este în primul rând acela de frică şi chiar panică. Instinctul de conservare acţionează atunci foarte puternic în om. Frica de necunoscut, amplificată de „poveşti”, precum şi de alte elemente stranii care se petrec împrejur creează o legendă adeseori terifiantă a locului respectiv. Tendinţa localnicilor, dar şi a autorităţilor este aceea de a bloca accesul. Tensiunea care apare la schimbarea frecvenţei de vibraţie în apropierea unor astfel de locuri generează stări de confuzie, emoţii puternice, haos mental şi cel mai adesea sentimentul pregnant de frică.

Am intervenit cu o întrebare care mi se părea importantă:

• Dar, presupunând că intri pe un astfel de „filon energetic”, raportul spaţiu-timp rămâne la fel cu cel din planul fizic? Eu aş spune că nu.
• Şi chiar ai dreptate. O distanţă relativ mică străbătută în interiorul unui astfel de „filon energetic” poate să însemne zeci sau chiar sute de kilometri în planul fizic. Călătoriile în interiorul Pământului sunt de obicei rapide, dacă ai mijloacele potrivite sau dacă nimereşti „filonul energetic” potrivit.

După ce mi-a dat aceste explicaţii, Cezar mi-a vorbit despre a treia posibilitate de acces în interiorul planetei:

• Aceasta era folosită în antichitate şi ea făcea parte din chiar setul lor de credinţe, căci pentru ei era ceva foarte natural pe atunci. În acest caz, pătrunderea spre centrul Pământului se face pe ape. Eşti de exemplu pe lacul potrivit, cu o barcă; destul de repede apare o ceaţă stranie, intri în ea şi apoi te pomeneşti în alt loc. Asta îţi arată că ai intrat deja în planul eteric şi, cel mai probabil, te afli în interiorul planetei.
• Ăsta poate fi cazul specific Triunghiului Bermudelor, am spus eu imediat.
• Chiar aşa este. Singura problemă e că, în cazul avioanelor ce pătrund în ceaţa respectivă, deoarece se schimbă frecvenţa de rezonanţă, aparatele de bord nu mai funcţionează, nu ştii unde te îndrepţi şi chiar motoarele tind să se oprească. Dar atâta timp cât eşti pe o ambarcaţiune, vei pluti pur şi simplu în derivă prin acea ceaţă, până când la un moment dat ieşi din ea, dar atunci deja te afli în interiorul Pământului, în plan eteric.
• Chestiile astea îmi par totuşi cam întâmplătoare. E un grad mare de neprevăzut şi chiar de risc.
• Doar aparent. Astfel de zone sunt precum nişte „avanposturi energetice”, care sunt cunoscute foarte bine de locuitorii din interior şi de aceea, în cele mai multe cazuri la ieşirea din ceaţa albă eşti aşteptat şi întâmpinat. Asta e valabil nu doar pe apă, ci şi în zonele de distorsiune pe uscat, în peşterile din interiorul munţilor sau la alte astfel de „treceri” spre interiorul Pământului. Te vei convinge de asta în curând. Un bun exemplu este şi cel despre regele Arthur şi cavalerii săi, care ştiau cum să meargă spre Tărâmul sau Insula înţelepţilor, ce nu aparţinea de planul fizic, dar în care se putea ajunge trecând „o ceaţă” pe un tac. În gravurile care au rămas, barca lor era reprezentată Pe lac, iar sub ea, în apă, poţi vedea un şarpe care îşi muşcă coada, realizând un cerc sau mai bine zis un oval. Este şarpele Uroboros din mai multe tradiţii ezoterice, dar semnificaţia lui este aceeaşi: el semnifică legătura cu energia vidului, iar trecerea din planul fizic spre planul superior de manifestare, care este planul eteric, se face printr-un astfel de „vid”, în fapt o singularitate.

Eu eram uluit că oamenii din acea vreme aveau cunoştinţe deosebite despre planuri şi dimensiuni subtile şi chiar ştiau şi puteau să le acceseze la voinţă. Cezar a făcut nişte precizări suplimentare:

-Într-adevăr, asta arată anumite cunoştinţe iniţiatice, pe care Arthur şi cei apropiaţi lui le aveau în acele vremuri. Ştii bine că nici până în prezent nu au putut să identifice locul în care s-a aflat cetatea lui, Avalon. De aceea istoria şi cultura preferă să-l treacă atât pe Arthur, cât şi pe Merlin şi cetatea lor în categoria miturilor şi legendelor. E mai simplu şi mai convenabil, iar justificarea este că nu s-au găsit „dovezi”. Însă lipsa acestor dovezi, care se datorează faptului că acele cetăţi, oraşe sau personaje nu au fost sau nu au mai rămas în planul fizic, ci au tranzitat în planul eteric, pot fi regăsite în multe alte cazuri. De exemplu, oraşul incaş Eldorado, cetatea Troia şi încă multe altele, despre care nu se ştie mai nimic sau informaţiile sunt contradictorii.

Ultimele 24 de ore fuseseră un adevărat „tur de forţă ideologic”, în care concepţia mea despre structura internă a planetelor a fost resetată în totalitate. Într-o anumită măsură mă simţeam pregătit pentru a realiza prima călătorie, însă plecarea era programată peste câteva zile. Odată ce am ajuns în interiorul locaţiei din Bucegi, i-am solicitat lui Cezar două ore pentru a mă putea odihni, ceea ce am şi făcut. Apoi, plin de resurse nebănuite şi de exaltare în suflet, am reintrat în atmosfera magică a Sălii Proiecţiilor.

    Singularitatea din centrul planetei  

-Lucrurile sunt mai clare acum. Dar în condiţiile astea, ce se află totuşi chiar în centrul planetei? înţeleg că nu mai poate fi vorba despre materie solidă, nicidecum de vreo bilă de fier şi alte structuri fizice în fricţiune. Ce se află totuşi acolo? Trebuie să fie ceva, nui aşa? Ce este acea sursă?

Doctorul Xien tăcu un timp mai îndelungat, cântărindu-şi cuvintele. Simţeam că interesul lui era ca eu să preiau în mod corect toate acele informaţii. O deviaţie în această direcţie din partea mea ar fi provocat anumite neplăceri sau întârzieri, probabil, în planurile sale. Nu aveam de unde să ştiu asta, dar nici nu eram îngrijorat, deoarece simţeam că asimilez destul de bine explicaţiile pe care el mi le oferea. Într-un anumit fel intuiam că este vorba despre o revelaţie foarte importantă, dar nu m-am aşteptat totuşi să fie ceea ce mi-a spus.

Structura internă a Pământului aşa cum este în realitate -În mijlocul Pământului se află de fapt o gaură neagră.

Am tăcut din nou, îndelung, amândoi, însă din motive diferite. Eu căutam să-mi pun în ordine firavele mele noţiuni ezoterice şi ştiinţifice, pentru a putea asimila în mod corect aceste explicaţii, fără să bănuiesc pe cineva că vrea să-şi bată joc de mine, ori să mă facă să mă simt ridicol. Doctorul Xien, pe de altă parte, era într-o aşteptare relaxată, părând că dorea să-mi ofere timpul necesar pentru a „digera” informaţia şi pentru ami pregăti întrebările.

Am hotărât să nu mă grăbesc şi de aceea am solicitat o anumită înţelegere pentru recurenţa întrebărilor mele. În plus, voiam să câştig ceva timp pentru a mă adapta noului nivel la care discuţia ajunsese.

• Simt nevoia să o luăm gradat şi cât se poate de exact. Vreau să-mi clarific lucrurile, să ştiu că am umplut toate „golurile” înainte de a trece mai departe.
• Întreabă, zise doctorul Xien.

M-am grăbit să o fac, pentru a evita alte surprize sau modificări de intenţie din partea lui:

• Am trecut de scoarţă şi am înaintat încă puţin. Deja frecvenţa de vibraţie creşte. Cum se face trecerea în planul subtil eteric?

Doctorul Xien se aplecă peste masă şi rupse o foaie de hârtie. În timp ce desena, îmi explica păstrând aceeaşi voce egală, aproape hipnotică:

• Aici intervine o altă surpriză. Oamenii de ştiinţă deja au obţinut date care le arată că dincolo de grosimea scoarţei terestre există un ocean imens de apă, ce separă grosimea fizică a planetei, de partea subtila, care urmează de acolo spre centru. Bineînţeles, şi-au pus problema de unde provine acea cantitate imensă de apă.
• Impactul planetei noastre cu comete sau asteroizi din cosmos? Ştiu că asta este teoria agreată, deşi nu e nimic cert în această privinţă.
• Într-un mic procent apa de pe planeta noastră a provenit şi de la cometele care au lovit-o, dar în realitate apa care există, atât cea din oceanele şi mările de la suprafaţă, cât şi cea a imensului ocean din interiorul Pământului, provine în mare parte de la gaura neagră care există în centru.

Atunci chiar am rămas perplex.

• Asta e cireaşa de pe tort, am spus. Nu ştiu cine va putea să o înghită.
• Cei care vor intui că acesta este adevărul şi, de asemenea, cei care au avut deja experienţa interiorului planetei. Unii dintre ei au văzut Soarele central, care este chiar gaura neagră. Aici, inteligenţa sterilă şi diplomele sau onorurile academice nu înseamnă nimic prin comparaţie ai cunoaşterea veritabilă şi cu experienţa directă. Lucrurile acestea pot fi verificate de către cei care au ajuns la un anumit nivel de cunoaştere spirituală sau chiar prin mijloace tehnologice foarte avansate.
• Totuşi, noţiunea de gaură neagră în centrul Pământului este deja foarte greu de acceptat, darmite faptul că apa oceanului intermediar provine de la această gaură neagră!

Doctorul Xien a continuat să-mi explice cu răbdare:

• „Revolta” ta se datorează necunoaşterii, dar ascultă-mă acum cu atenţie şi lasă deoparte prejudecăţile. Astfel de chestiuni depăşesc cadrul ştiinţific materialist actual; ele sunt ezoterice. Nu le poţi judeca prin formule sau alte observaţii, aşa cum ar vrea savanţii. Mai degrabă au legătură cu alt gen de ştiinţe, care prin natura lor sunt discreditate în zilele noastre, aşa cum este de exemplu alchimia. Ea nu îţi vorbeşte despre oceanul imens de apă din interiorul Pământului, dar îţi dă indicii despre umiditatea radicală şi despre felul în care se formează mai apoi elementele, metalele şi mineralele. Aproape toate sursele indică faptul că, la începuturi, totul a pornit de la apă, de la o umiditate. Este un mare mister, care are conotaţii atât metafizice, cât şi ştiinţifice. Până şi cercetătorii moderni au admis că, de fapt, viaţa a început în oceanele planetei.
• Crezi că este cineva dispus să admită că „stăm” pe o gaură neagră şi că, în plus, aceasta „fabrică” apă, iar acea apă formează un ocean foarte mare în interiorul planetei? am întrebat eu dintr-o suflare şi cu un oarecare năduf.
• Este treaba cui vrea dacă admite sau nu adevărul acestor explicaţii. Pe noi nu ne interesează dacă lumea argumentează prin fel şi fel de ipoteze ceea ce eu îţi spun aici sau dacă pur şi simplu neagă, ori nu crede. Asta ţine de nivelul fiecăruia de înţelegere, de intuiţie şi mai ales de capacitatea de a verifica. Dar anumite elemente, ca dovezi, se adună totuşi. Porneşte, de exemplu, chiar de la noţiunile cosmogonice: noi vorbim în Orientul îndepărtat despre Apele Primordiale, din care mai apoi a apărut totul. Nu se spune niciodată că lumea a apărut din foc sau din aer.

Am făcut rapid o corelaţie:

• În Biblie se spune că am fost creaţi din „lut”, dar la urma urmei lutul e apă amestecată cu pământ. Dacă privim din perspectiva elementelor primordiale, este exact ceea ce se găseşte la acel nivel din interiorul planetei: oceanul de apă şi materia solidă a scoarţei. Exprimarea este evident metaforică, dar eu cred că are totuşi un sâmbure de consistenţă reală.
• Ai fi surprins să afli cât de literară este totuşi această exprimare. Nu este deloc metaforică. Apa chiar există în spaţiul cosmic, creată de dinamica găurilor negre. Mai bine zis, procesul este o „condensare a apei subtile” din planul eteric prin intermediul dinamicii şi rotaţiei unei găuri negre, iar această „condensare” face să apară în planul fizic, în spaţiul cosmic, ca o „expulzare” din vortexul găurii negre sau în imediata lui apropiere, a apei sub forma gheţii. Deci apa există în spaţiul cosmic şi chiar în cantităţi uriaşe. Chiar şi astrofizicienii au observat asta, cu mare uimire. Sigur, nu te aştepta să fie ca „apa de la robinet”, pentru că are totuşi nişte proprietăţi speciale, dar este apă. Acelaşi proces îl întâlneşti şi în interiorul Pământului: apa este „condensată” acolo de dinamica găurii negre din centrul planetei.
• Este uluitor… noţiunile şi dogmele ştiinţifice se bat cap în cap şi totul pare să fie aşa fantasmagoric, dar cu toate acestea este destul de simplu şi evident, dacă faci un efort să depăşeşti şocul iniţial!
• Ar trebui să nu te mai miri de faptul că în centrul Pământului există de fapt o gaură neagră. Orice structură, oricât de mică sau de mare ar fi, se bazează pe acelaşi Principiu fundamental: în centrul ei există o gaură neagră, un vortex care este atât principiul ei creator, cât şi cel al resorbţiei ei la sfârşitul existenţei. Orice galaxie are în centrul ei o gaură neagră masivă; orice atom are în nucleul său o gaură neagră minusculă, care îi asigură existenţa şi evoluţia în manifestare. Nu te ghida după paradigma ştiinţei contemporane; ea este încă la un nivel foarte modest al felului în care concepe lumea, fie că este vorba despre universul cuantic, fie despre cel macrocosmic, pentru că se limitează doar la o înţelegere pur fizică a lucrurilor.
• Cred că omul reacţionează la astfel de aspecte mai întâi prin respingere, datorită prejudecăţilor, iar apoi prin rezistenţă, datorită dogmelor ştiinţifice sau de altă natură, am spus eu.
• Da, aceasta pare să fie reacţia în cazul celor mai multe persoane. Dar, după cum îţi spuneam, asta nu e important pentru noi. Dacă fiinţa nu face efortul de a se depăşi, de a înţelege intuitiv aceste realităţi, cum te aştepţi să reacţioneze pozitiv? Din ce resurse?
• Nu ştiu… mă gândeam totuşi că astfel de informaţii sunt bulversante. Cine este aşa dispus să creadă că în spaţiul vid interstelar există apă care provine de la găurile negre cosmice? Dar, în primul rând, cum ar putea ca o gaură neagră să producă apă? Din câte ştiu, o gaură neagră doar absoarbe materia, nu o creează.

Doctorul Xien se îndreptă în scaun.

• Te pierzi în consideraţii aşa-zis „ştiinţifice”. Până nu demult se considera că nimic nu trece de gravitaţia unei găuri negre. Recent s-a emis ipoteza „halucinantă” că parcă totuşi ceva ar putea să fie eliberat de către o gaură neagră. Ai văzut de câte ori ştiinţa a considerat un aspect ca fiind definitiv, pentru ca peste câtva timp să modifice totul şi să recunoască faptul că s-a înşelat. E irelevant să aduci în discuţie ecuaţii, formule şi concepte ştiinţifice, atâta timp cât viziunea generală a ştiinţei contemporane este fundamental greşită. Suntem în secolul 21, dar sunt destui cei care încă mai cred că particulele elementare se lovesc ca nişte bile materiale între ele. Şi acesta nu este decât un exemplu minor. Nu este însă locul şi nici timpul să vorbim despre _asta. Îţi voi explica unele elemente foarte importante din acest domeniu mai târziu. Altele vei putea să le studiezi chiar tu prin experienţă directă, cu ajutorul tehnologiei avansate.

Am ridicat din sprâncene. Nu înţelegeam la ce se referea. Când? Unde? Cum?

• Răbdare. Ai văzut multe deja şi ai avut anumite experienţe deosebite, dar încă păstrezi o doză de „recul” mental.

Evident, acum era vorba despre o neînţelegere de comunicare în cele ce amândoi am vrut să spunem, dar am tăcut din gură. Eram în schimb foarte interesat să aflu despre interiorul Pământului. Eu îmi imaginam că va fi o călătorie relativ uşoară, precum cea spre Camera Ocultă din Egipt, dar -aşa după cum îmi specificase Cezar -lucrurile păreau a fi cu mult mai complicate.

    Apa şi modul real de formare a planetelor

Am reluat subiectul, accentuând asupra celui mai sensibil punct:

• Oricât aş fi de permisiv din punct de vedere ştiinţific, este foarte greu să concep că apa există în vidul cosmic în cantităţi uriaşe şi că „izvorăşte”, aşa cum ai spus, din dinamica găurilor negre.
• Procesul nu este aşa de complicat, a răspuns doctorul Xien. Realitatea spaţio-temporală este foarte distorsionată în preajma unei găuri negre, care semnifică un pasaj de trecere spre alte dimensiuni ale manifestării. Apa lichidă, aşa cum o cunoşti tu, este doar expresia fizică a unei energii subtile specifice, care este elementul subtil denumit „apă”. În jurul unei găuri negre sunt condiţii energetice speciale, aşa că în anumite circumstanţe această „apă” subtilă din planul eteric „condensează” în apa lichidă din planul fizic. Deja sunt observaţii clare în această privinţă.
• Dar cum se leagă această explicaţie de apa din interiorul planetei?

Doctorul Xien mi-a făcut un semn să am răbdare.

• În fazele iniţiale, atunci când în spaţiul vid există doar vortexul găurii negre ca nucleu de formare a viitoarei planete, apa condensează şi este expulzată sub formă de gheaţă în cosmos, unde se amestecă cu alte „tipuri de materie” şi praf cosmic, după care „centura” de materie astfel formată începe să fie atrasă din nou de gaura neagră şi se apropie de aceasta, formând un fel de „dop” în jurul vortexului. O parte din obiectele de gheaţă şi materie amestecate scapă însă spre exterior şi îşi încep periplul prin spaţiul cosmic. Este cazul cometelor, de pildă. Restul centurii de materie şi gheaţă revine spre vortexul găurii negre şi se conglomerează ca o crustă, de la care se formează planeta. Crusta formată blochează oarecum acţiunea găurii negre centrale, cam la fel cum un dop blochează curgerea în spirală a apei într-o chiuvetă, prin sorbul acesteia. Sau dacă vrei, este ca atunci când construieşti o arcadă, iar ultima bucată de materie, în vârful arcadei, susţine tot restul în echilibru şi îl împiedică să cadă la pământ.

Ascultam uluit aceste explicaţii şi nu ma hotărâm ce să cred: luam cunoştinţă despre un proces real sau totul nu era decât produsul unei fantezii cu iz de science-fiction? I-am împărtăşit atunci cu sinceritate doctorului Xien gândurile mele.

• Şi Galilei ar fi gândit poate la fel ca tine, dacă i se explica la vremea respectivă despre teoria relativităţii.

Ştiinţa şi-a arogat de mai multe ori până acum „supremaţia” cunoaşterii şi de fiecare dată a trebuit să recunoască faptul că mereu apar elemente noi, care sunt praguri de evoluţie.

• Dar este suficientă acea crustă pentru a asigura condiţiile necesare vieţii pe o planetă? am întrebat eu, dorind să trec mai departe pentru a afla noi informaţii.
• Lucrurile nu se petrec „la întâmplare”, cum cred oamenii de ştiinţă, ci sunt rodul unor necesităţi. Elementele se combină, pornind de la destinul acelei planete ca suflet în manifestare şi până la particularităţile regiunii din cosmos în care ea se află. În timp, se formează un „habitat interior”, care îşi urmează evoluţia având în centru gaura neagră. Toate sunt echilibrate atunci prin activitatea conştientă a găurii negre centrale: materie, apă, lavă şi toate celelalte.
• Singularitatea este şi ea conştientă? am întrebat, siderat.
• Desigur, este un spirit evoluat, care are grijă de ceea ce a creat. Dar nu vom discuta acum despre asta.
• Deci gaura neagră centrală are grijă de proporţii. Ea reglează şi elementele de la suprafaţă?
• Totul. La „exteriorul” planetei se creează de asemenea un habitat în decursul timpului. Suprafaţa poate fi lovită de alte corpuri cereşti, îşi poate creşte temperatura şi îşi poate crea o atmosferă propice pentru susţinerea vieţii fizice, dar aceasta nu este ceva obligatoriu. Există mereu un echilibru de forţe şi influenţe între „exterior” şi «interior”, marcat de destinul specific al acelui corp ceresc. De aceea întâlnim o varietate extraordinară de posibilităţi şi moduri de manifestare, fie că vorbim de planete, sateliţi naturali, asteroizi, comete sau alte corpuri cereşti. În cazul stelelor procesul este asemănător, însă gaura neagră centrală fiind mult mai mare, condiţiile de presiune şi temperatură determină alte tipuri de manifestări ale clementelor din planul subtil; în acest caz predomină manifestarea elementului subtil „foc” şi tocmai de aceea stelele „se aprind” şi devin focare principale de susţinere m planul fizic al sistemelor planetare. Menirea lor e alta, prin comparaţie cu cea a planetelor.
• Apa nu intervine în cazul lor?
• Doar în primele faze de creaţie, după care există o transmutare către elementul foc şi steaua se aprinde. Însă ceea ce am vrut să scot în evidenţă este faptul că în cazul planetei noastre aproape toată apa care există provine din gaura neagră centrală, din interiorul planetei. Reţine că în cea mai mare parte, apa vine din aşa-zisul interior al planetei. Oceanul planetar interior, care a fost identificat şi de oamenii de ştiinţă, conţine apă creată în modul pe care ţi l-am expus. În plus, există multe alte surse de apă, lacuri sau chiar mări, situate la diferite adâncimi şi în diferite zone din interiorul Pământului.
• Ceea ce mi-ai spus tu contrazice tot ce se ştie despre geneza cosmică a unei planete. Şi, de asemenea, cam tot ce se ştie despre felul în care „funcţionează” o gaură neagră, am spus eu cu o anumită preocupare.
• Nu-ţi face griji în legătură cu asta. Observă că nu poţi avea deocamdată răspunsuri de la ştiinţa modernă, pentru că bazele ei de gândire şi concepţie a universului înconjurător sunt încă materialiste. E chiar obositor să vezi atâta limitare şi uneori chiar prostie la nişte oameni care pretind că sunt inteligenţi şi că au ajuns la niveluri academice. Ştiinţa nu înţelege nici măcar natura vidului, nu a stabilit încă în mod real ce este Conştiinţa; cum ar putea ea să înţeleagă misterul naturii şi al comportamentului unei găuri negre din Univers sau din orice altă parte a Creaţiei? E ca şi cum tu ai vorbi cu un copil de trei ani despre ecuaţii diferenţiale şi despre mecanica cuantică; indiferent că îi vei spune despre astea, ori despre un concurs de frumuseţe, el îţi va arăta mereu doar ce ştie el şi atât, adică săpăliga cu care se joacă în nisip.
• Bun, asta am înţeles, e clar că noţiunile actuale ale ştiinţei nu pot să străpungă semnificaţia unor astfel de revelaţii, dar totuşi cum apare apa din găurile negre?! Nu _am nevoie de formule, ci de o explicaţie naturală.

-Ţi-am spus: este un fenomen de „conversie”, care poate fi înţeles ca o „condensare” din planul subtil în planul fizic, material. „Convertorul” este gaura neagră centrală a planetei. Apa este expulzată în diferite etape ale istoriei planetei şi în diferite cantităţi. La început este expulzată ca gheaţă în cosmos, unde se combină cu praful cosmic şi cu alte elemente materiale. După ce crusta planetei s-a format în jurul găurii negre centrale, apa creată din gaura neagră alimentează oceanul interior, apoi acesta prin fisuri alimentează oceanele şi mările de la suprafaţă.

O paralelă cu ştiinţa modernă

Evident că afirmaţiile doctorului Xien aveau prea puţin de a face cu teoria acreţiei din astrofizică, unde planetele se formează în timp îndelungat prin ciocnirea şi adunarea laolaltă a numeroşi „bolovani” de rocă şi de gheaţă. Există însă şi alte teorii, pe lângă teoria acreţiei la nucleu, ceea ce arată dorinţa oamenilor de a găsi un răspuns la anumite întrebări şi realităţi din universul ce îi înconjoară. Din nefericire, ei caută răspunsuri care să fie în conformitate cu nivelul cunoştinţelor şi concepţiilor care deja există. Dacă se expune ceva care contravine acestor idei, teoria devine o „imposibilitate” sau o „prostie”. Aşa după cum doctorul Xien a subliniat într-o discuţie ulterioară, una dintre Principalele cauze ale eşecului lor de gândire şi apreciere este că nu acordă suficientă atenţie jocului celor cinci elemente în Univers, pe care îl consideră a fi mai mult o teorie filosofică cu nuanţe fanteziste, decât ceva pe deplin real.

Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă nu iau în considerare decât fenomenele care au loc la nivelul planului fizic, în spaţiul cosmic, uitând sau neştiind deloc că acestea nu reprezintă altceva decât manifestarea ultimă a unor influenţe şi energii superioare. Aici intră în discuţie găurile negre, ce anume reprezintă şi ce manifestă ele cu adevărat.

Până la un anumit punct, calculele şi ecuaţiile pot descrie o manifestare materială a fenomenelor din jurul unei găuri negre. De pildă, scoarţa şi mantaua terestră, care se formează prin acreţie datorită atracţiei exercitată de gaura neagră din centrul planetei se aseamănă într-o anumită măsură cu discul de acreţie din jurul unei găuri negre cosmice, care „suge” materia plasmatică de la o stea cu care formează un sistem binar, ori chiar materie din cosmosul apropiat, cum ar fi praf cosmic, particule sau roci şi bolovani de felurite mărimi, atâta timp cât acestea rămân la o distanţă adecvată.

Informaţiile pe care le-am primit atunci de la doctorul Xien au fost echivalentul unui „trăznet” pentru ideile ce le aveam despre aceste aspecte. A fost o carbonizare destul de rapidă a prejudecăţilor pe care le aveam, totuşi nu lipsită de anumite „tensiuni” interne. Am încercat să mă justific într-un anumit sens faţă de doctorul Xien:

• Este greu de depăşit ideologia materialistă actuală. Îţi mărturisesc că şi pentru mine e dificil să accept această idee, despre găurile negre care emit apă şi formează „stelele şi planetele lichide”, ca nişte protostele sau protoplanete. Iar asta se petrece în condiţiile în care eu, totuşi, am avut ocazia să văd lucruri extraordinare şi să mă conving de multe aspecte uluitoare până în acest moment, după cum tu însuţi ai spus. Cu toate acestea, chiar şi după ce mi-ai explicat procesul, îmi vine foarte greu să înţeleg cum poate apa să izvorască dintr-o gaură neagră şi să stea la baza formării unei planete. Parcă nu pot să scap de întrebarea asta.
• Nu e chiar atât de dificil de înţeles precum ţi se pare, mi-a răspuns doctorul Xien cu bunăvoinţă. Poţi să ai un punct de referinţă dacă te gândeşti la compoziţia cometelor, care conţin foarte multă gheaţă, deci apă. Toţi astrofizicienii au în vedere o anumită „geneză”, inclusiv a cometelor, dar totdeauna pornind de la o anumită etapă şi o anumită zonă din Cosmos. Nimeni însă nu spune, de exemplu, de unde au luat cometele acea gheaţă sau cum a apărut gheaţa, deci apa, în „vidul” cosmic. Doar teoria acreţiei nu stă în picioare, iar ei ştiu asta foarte bine, pentru că nu explică formarea planetelor gazoase. Nu poţi spune că planetele telurice sau format într-un fel, iar cele gazoase în alt fel. Dar dacă iei în considerare ceea ce ţi-am explicat cu expulzarea gheţii în fazele iniţiale ale protoplanetei, dinspre gaura ei neagră centrală, şi ceea ce urmează după aceea, atunci poţi să înţelegi mult mai simplu originea cometelor.

Următoarea întrebare am rostit-o în mod spontan:

• Atunci ce lipseşte ştiinţei actuale pentru a înţelege aceste lucruri? Doar faptul că nu aplică teoria elementelor?
• Ăsta este doar un caz particular. În general vorbind, la savanţii contemporani există un set de principii şi concepţii învechite, de natură materialistă, care se opune în mod sistematic unei înţelegeri largi, de ansamblu, a Universului. Doar puţini dintre ei au început să aibă o viziune holografică asupra funcţionării creaţiei. Celor mai mulţi le lipseşte deocamdată puterea de înţelegere, pentru ca mintea oamenilor de ştiinţă este blocată într-un cadru foarte limitat de evenimente spaţio-temporale ce aparţin planului fizic.

Aceea a fost prima discuţie pe care am avut-o cu doctorul Xien despre interiorul Pământului. Noaptea ce a urmat nu am dormit aproape deloc, analizând în minte din nou şi din nou ceea ce tocmai aflasem. Nu am crezut că Problema despre interiorul planetei noastre poate fi aşa complexă şi începeam să am o stare tot mai mare de uimire, realizând cât de insignifianţi în aparenţă suntem, ca fiinţe, prin raport la marile mistere ale Universului. În acelaşi timp avem acces total la aceste mistere, dacă ştim să ne dezvoltăm capacităţile interioare şi dacă înţelegem în mod corect lucrurile.

Abia aşteptam zorii zilei pentru a mă întâlni cu Cezar şi a dezbate cu el aceste noi elemente, care mi-au fost dezvăluite de doctorul Xien, cu atât mai mult cu cât în program era deja stabilită o deplasare a noastră la complexul din munţii Bucegi, în vederea pregătirii expediţiei. Voiam să folosesc cât mai bine timpul pe care îl aveam la dispoziţie, aşa că am profitat de drumul până la locaţie pentru a vorbi în continuare despre acest subiect.

Cum pătrunzi în interiorul Pământului

După ce am pus la cale unele aspecte de ordin tehnic şi administrativ din interiorul Bazei, am plecat împreună cu Cezar spre Bucegi. De această dată am preferat deplasarea cu maşina, pentru a putea discuta nestingheriţi. Lui Cezar îi plăcea mult să şofeze, astfel că ori de câte ori avea posibilitatea, recurgea la această variantă.

I-am împărtăşit cu mult entuziasm şi în sinteză ceea ce aflasem de la doctorul Xien şi mi-am exprimat speranţa ca nivelul conştiinţei mele să-mi permită să realizez cu succes călătoria care va urma. Cezar mi-a îndepărtat eventualele dubii:

• În această privinţă lucrurile sunt deja stabilite, deplasarea a fost programată. Îţi pot spune chiar că suntem aşteptaţi şi, pentru această primă călătorie nu vor fi probleme.

Am rămas tăcut câteva clipe. Am întrebat apoi, nesigur:

• Ce vrei să spui cu „această primă călătorie”? Vor fi mai multe expediţii?

Cezar aprobă din cap.

• Există mai multe niveluri de acces în interiorul pământului, iar acomodarea ta este necesară. Structura interioară a planetei e foarte complexă şi dacă acum eşti uimit cu cele aflate de la doctorul Xien, pregăteşte-te pentru ceea ce urmează. Lumile din interior sunt diverse şi surprinzătoare.

Savuram acea stare de aşteptare activă, plină de mister şi cumva ruptă de realitatea cotidiană a omului obişnuit. Deşi în interiorul Departamentului ea era destul de comună prin chiar specificul activităţii, totuşi în unele momente speciale, cum ar fi acesta, de pregătire a unei noi expediţii, senzaţiile şi percepţiile lăuntrice se amplificau.

Am deschis repede discuţia cu Cezar, dorind să-mi lămuresc un semn mai vechi de întrebare pe care îl aveam, în legătură ai pătrunderea spre interiorul gol al Pământului:

• Am înţeles că nu oricine poate pătrunde în interiorul planetei, cel puţin la adâncimi mai mari. Dar locul pe unde se pătrunde este important? Are el vreo particularitate? De exemplu, al doilea tunel respectă vreo regulă în această privinţă?

În timp ce rosteam întrebarea, l-am privit pe Cezar: concentrat, emanând o extraordinară încredere în sine şi sinceritate, era după părerea mea una dintre puţinele fiinţe umane care înţelegea situaţiile complexe la justa lor valoare, fie că acestea aveau legătură cu intricaţiile lumeşti, fie cu cele spirituale. Mi-a răspuns în modul lui direct şi simplu, pe care îl cunoşteam prea bine de aproape douăzeci de ani:

• Cel mai uşor pătrunzi în interiorul unui corp ceresc pe liniile lui de câmp magnetic. La fel e şi în cazul Pământului. Dacă intri pe sus, de-a lungul liniilor de câmp Magnetic, atunci pătrunzi gradat în planurile subtile: eteric, astral, mental, cauzal, până în centru. Dacă vrei să mergi direct, la întâmplare, pătrunzi prin scoarţa terestră, dar la un moment dat te opreşti, deoarece nu mai ai capacitatea de a înţelege ce se petrece acolo şi îţi pierzi cunoştinţa. Totul se blochează, după cum ţi-a spus şi doctorul Xien: aparate, tehnologie, procese mentale. Şi atunci, ori ai capacitatea reală de a pătrunde şi poţi să mergi mai departe, adică fiinţa ta este pregătită pentru acel salt vibraţional; ori te opreşti acolo sau chiar înnebuneşti.
• Deci pe sus, pe la poli, este mai uşor de pătruns…

Am rămas puţin gânditor, apoi am vrut să aplic cu Cezar aceeaşi „tehnică” precum în cazul doctorului Xien:

• Să spunem că cineva poate înainta fără probleme în interiorul planetei pe o astfel de linie de câmp magnetic. Ce va vedea atunci? Peisaje care se schimbă?
• Grosimea scoarţei şi a unei părţi din manta este parcursă la nivel fizic, dar apoi nu mai există materie fizică, pentru că se intră în dimensiunile subtile: eterică, astrală şi aşa mai departe.

• Bine, dar oamenii de ştiinţă au dat o structură destul de clară a interiorului planetei. Greşesc ei aşa mult în teoria pe care o expun?

Practic vorbind, nu voiam să-l „verific” pe Cezar întrebându-l cam aceleaşi lucruri ca pe doctorul Xien, ci doream mai mult să asimilez eu însumi problema, privind-o din mai multe unghiuri de vedere.

• Este doar aproximarea lor, bazată pe extrapolări şi observaţii indirecte, dar realitatea este alta. Te vei convinge singur, m-a asigurat Cezar.

Aşteptam şi eu emoţionat acele momente. Doream totuşi să cunosc mai multe despre apropiata călătorie, aşa că l-am întrebat:

• Trecerea de la materia fizică la planurile subtile se face brusc?

Înainte să-mi răspundă, Cezar a făcut o scurtă pauză, îl vedeam cum căuta să-şi aleagă cuvintele cu grijă, pentru a mă face să înţeleg cât mai bine:

• Nu, nu se face brusc. Dacă respecţi o anumită continuitate a deplasării, materia fizică începe să devină cumva mai „uşoară”, mai rarefiată, apoi apare o stare plasmatică a ei, apoi intri total în planurile subtile, unde «materia” este de fapt energie pe diferite frecvenţe de vibraţie, în funcţie de dimensiunea sau planul de manifestare la care ai ajuns. Dar nu poţi să treci mai departe de zona pentru care eşti pregătit din punct de vedere energetic. Câmpul subtil de acolo acţionează cumva elastic. Dacă la el ajunge o energie grosieră, aceasta „ricoşează” elastic, în sensul că nu poate pătrunde, deoarece nu este «recunoscută” ca frecvenţă de vibraţie.

Am rămas tăcut un anumit timp, încercând să asimilez această informaţie.

• Deci nu poţi să forţezi…
• Nu. Îţi pierzi cunoştinţa sau pur şi simplu eşti deviat. Dacă cineva ar avea un mecanism adecvat şi ar începe să foreze nebuneşte, direct spre centrul Pământului, la un moment dat dispozitivul de forare pur şi simplu s-ar bloca, s-ar opri, n-ar mai putea să funcţioneze, deoarece frecvenţa lui de vibraţie, ca tehnologie şi material din care este alcătuit, nu ar mai corespunde cu cea a stratului interior la care a ajuns. Mergi exact până acolo unde îţi permite frecvenţa conştiinţei tale individuale. Asta e valabil atât pentru fiinţe, cât şi pentru obiecte din materie amorfă.
• Înţeleg asta, dar nu-mi pot imagina totuşi cum ar putea fi blocat un astfel de dispozitiv în înaintarea lui…

Cezar se gândi puţin, după care îmi oferi un exemplu sugestiv:

• Este exact ca la pătrunderea unei navete cosmice în atmosferă: dacă ea vine într-un unghi prea abrupt şi cu o energie mare, va fi consumată, se va aprinde datorită frecării intense; dacă unghiul este prea larg, atunci forţa gravitaţiei o va respinge, iar naveta va ricoşa pe lângă planetă. Doar sub un anumit unghi şi pe o anumită direcţie ea poate să intre în siguranţă în atmosferă şi să ajungă pe suprafaţa planetei. Principial vorbind, regula este aceeaşi şi la pătrunderea în interiorul Pământului, unde vei intra pe liniile de câmp magnetic şi vei parcurge dimensiunile subtile, intrând mai întâi în planul eteric, apoi din ce în ce mai subtil, până în centru. Asta, fireşte, dacă nivelul individual de conştiinţă este adaptat unei astfel de călătorii.

Am intervenit, pentru că aici mi-am adus aminte despre un aspect pe care de asemenea doream să-l clarific:

• Eu ştiu că la om corpurile lui subtile învelesc corpul fizic, iar ultimul, la exterior, este corpul cauzal, care este cel mai rafinat. Dar, din cele aflate de la doctorul Xien şi de la tine, în cazul planetei nu este la fel.

-Corpurile subtile ale fiinţei umane sunt prezentate ca învelind” corpul fizic şi ele se extind din ce în ce mai mult în exteriorul acestuia, de la corpul eteric la corpul cauzal. Totuşi, această extindere nu este doar pe o singură direcţie, deoarece corpul fizic este de asemenea pătruns şi în interiorul său de celelalte corpuri subtile. În cazul Pământului şi al oricărei alte planete lucrurile sunt la fel, chiar dacă aparent este invers, adică se porneşte de la corpul fizic şi se merge spre centru unde este corpul cauzal. La fel de bine pot spune că şi planeta noastră are un corp eteric care acoperă suprafaţa fizică, apoi cel astral care acoperă planul eteric şi tot aşa. Însă aceasta este doar o reprezentare dimensională a problemei, pe care mintea o ataşează în nevoia ei de a înţelege „mecanismul”. Evoluţia spirituală a unei fiinţe umane de exemplu, nu se face spre „exterior”, ci totdeauna mergând spre interiorul fiinţei, spre centrul spiritual. Din perspectiva faptului că o planetă este de fapt o fiinţă, faptul că în centrul spiritual al planetei găseşti frecvenţa cea mai înaltă de vibraţie este perfect justificat. Prin urmare, problema este „inversată” doar din perspectiva minţii, care o interpretează dimensional, introducând ideile de „interior” şi „exterior”. Din această cauză lucrurile par să fie opuse, dar în realitate ele sunt unitare. Acum înţelegeam foarte bine situaţia şi i-am mulţumit lui Cezar pentru explicaţii.

Bariere conceptuale

Un timp am tăcut amândoi, el savurând şofatul, eu punând în ordine mentală noţiunile pe care le-am aflat în ultimele ore. După mai multe minute am reluat discuţia asupra unuia dintre punctele sensibile:

-Mie mi se pare foarte interesant acest proces de formare planetară, despre care mi-a vorbit doctorul Xien, care nu prea are legătură cu concepţia ştiinţifică actuală, cea a acreţiei materiei la un nucleu.

Cezar înclină din cap, aprobator.

• Interesant, nu-i aşa? Ce departe pot fi ei de adevăr în această privinţă şi totuşi cât de mult se zbat pentru a menţine o idee retrogradă şi limitată, pur materialistă, în câmpul conştiinţei omenirii. În realitate, toate stelele şi planetele se creează pornind de la acest principiu de gaură neagră, dar ştiinţa înţelege fenomenele doar prin prisma posibilităţilor ei actuale. Deşi explicaţia lor cu bolovanii cosmici care se ciocnesc şi, prin acreţie, ajung să formeze planetele este în mod evident insuficientă, ea totuşi funcţionează într-un anumit context foarte limitat, al unei explicaţii teoretice, conceptuale. Oricâte erori ar fi, nepotriviri sau observaţii care contrazic această teorie, ei se încăpăţânează să o menţină, deşi îşi dau seama că nu are cum să funcţioneze.
• Mă întreb ce îi face pe oamenii de ştiinţă să rămână la acest stadiu limitat de concepţie…, am spus eu cumva retoric.

Ştiam răspunsul, dar voiam totuşi să aud şi părerea lui Cezar. Nu a trebuit să aştept prea mult.

• Orgoliul, aroganţa şi rutina; faptul că unii savanţi s-au cantonat într-un sistem de concepţii învechite, pur materialiste, iar asta îi privează să aibă o viziune mai largă asupra Universului. Nu poţi să ceri la nesfârşit dovezi prin „măsurători”, atâta timp cât însăşi aparatele de măsură şi tehnologia de măsurare sunt relativ limitate şi modeste. În astfel de cazuri obţii doar ceea ce vrei, adică atât cât îţi pot oferi acele aparate. Nu fenomenele trebuie să-şi coboare frecvenţa pentru ca tu să le observi şi să devii conştient de existenţa lor prin intermediul aparatelor de măsurare, ci tu trebuie să-ţi măreşti frecvenţa personală de vibraţie pentru a determina transformări în tehnologie, în modul de gândire şi în comportamentul ştiinţific, ca să ajungi să percepi acele fenomene sau realităţi superioare aşa cum trebuie. Principala barieră în faţa progresului ştiinţei este concepţia ei materialistă asupra lumii.
• În orice caz, mi se pare că e prea mult pentru ei să accepte ca sursă de formare planetară o gaură neagră de dimensiuni reduse.
• Ceva rudimente despre o astfel de concepţie au avut şi astrofizicienii moderni, atunci când au emis teoria formării stelelor printr-o mişcare gradată rotitoare a materiei din norul de praf stelar, doar că ei au încercat să „rezolve” totul din punct de vedere fizic şi mergând cumva „de-a-ndoaselea”. De fapt, mai întâi apare acest vortex fundamental, ca o singularitate, ce manifestă un câmp din ce în ce mai intens de forţe în rotaţie, până când încep să se manifeste primele rudimente ale materiei fizice, adică praful stelar; apoi, după o perioadă de timp apare şi apa.
• Este foarte interesant şi uluitor cum se petreclucrurile de fapt în Cosmos, cum apare materia…, am spus eu, realmente fascinat de aceste mistere.
• Există câteva voci în ştiinţa actuală carepresupun că elementele principale ale materiei, vorbind de electroni, protoni şi neutroni, se formează în zonele intens magnetice din vecinătatea unor găuri negre care se rotesc foarte repede. Alţi cercetători consideră că aceste elemente apar din „neant” şi apoi se topesc în „neant”, adică în „vidul” cosmic. De fapt, vidul este real şi există, chiar dacă energia lui pare să fie „magică”. Orice mini-vortex care există în cosmos reprezintă o mini-gaură neagră, iar energia vidului se „condensează” şi se manifestă atunci prin intermediul lui ca o fină peliculă, ca un fel de „vid lichid”, ca o suprafaţă de lichid care se ondulează mereu.
• Eu înţeleg într-o anumită măsură, dar măîndoiesc că cercetătorii moderni ar putea fie măcar să asculte aşa ceva. Asta i-am spus şi doctorului Xien.
• Am studiat problema, pentru că m-a interesat.Spre surprinderea ta, cercetătorii au descoperit deja acest adevăr, însă nu înţeleg ce să facă cu el3. Faptul că ei se încăpăţânează să spună că aşa ceva nu apare în mod natural în Univers, e problema lor, nu a noastră. Tot aşa, ei îşi imaginează că totul e o „întâmplare”, un haos mai mic sau mai mare din care „se întâmplă” să apară viaţa, o stea sau nişte planete.

Eram amuzat că Cezar folosea aproape aceleaşi expresii şi idei ca doctorul Xien, ceea ce însemna că învăţăturile acestuia prinseseră rădăcini adânci şi în el.

• Singurele care „guvernează”, în concepţiaoamenilor de ştiinţă contemporani, sunt legile

Universului fizic, care se aplică la un domeniu limitat al realităţii. Mereu apar necunoscute, mereu sunt semne de întrebare, mereu sunt mistere nerezolvate, chiar dacă legile lor spun că un anumit obiect, fenomen sau manifestare n-ar trebui să existe acolo unde apare sau în forma în care apare. Nu poţi să construieşti un bloc doar cu dalta şi ciocanul, pentru că rişti să se surpe; nu ai elementele de legătură, nu cunoşti esenţa proiectului. Într-un astfel de caz, savanţii ar trebui să se documenteze, să cerceteze, să fie deschişi la alte posibilităţi mult mai vaste, pentru a realiza un salt semnificativ de concepţie. Deocamdată aceasta nu s-a petrecut, dar poate că există şanse în viitorul apropiat. (Probabil autorul se referă la „condensatul BoseEinstein”, care este o stare a materiei diferită de cele cunoscute în natură, în care atomii ajung să se comporte corelat, la unison, atunci când temperatura este foarte apropiată de zero absolut (n. ed.)).

   Va urma …