Trăieşte total, trăieşte cu pasiune… În felul acesta, fiecare moment devine aur, iar întreaga ta viaţă se transformă într-o înşiruire de momente aurite. Un astfel de om nu moare niciodată, căci atingerea lui seamănă cu cea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur. Această scurtă viaţă pe care o aveţi poate fi preschimbată într-un paradis. Această mică planetă e floarea de lotus a paradisului. Singura răspundere adevărată este faţă de propriul potenţial, faţă de propria inteligenţă şi conştienţă. Când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, să ajungi la înflorire. Această înflorire va fi mulţumirea, împlinirea ta. Înflorirea nu are nimic de-a face cu puterea, cu banii, cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală. Trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi!

Dacă aspiri la o existență ideală, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală şi socială. Dar această armonie n-a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos. Societatea a fost împărţită în diferite culturi, religii, naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împărţiri nu e valabilă. Ele arată că omul e divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile în exterior ale conflictului său interior.

Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza primară a tuturor problemelor. Deoarece individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia că mai întâi trebuie schimbată societatea, după care individul se va schimba și el. Lucrurile nu stau deloc aşa, căci „societatea” nu e altceva decât un concept; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea e posibilă numai în cazul individului. Şi, odată ce aflați cum să schimbaţi individul, acest lucru poate fi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni. Cred că într-o bună zi vom avea o societate în deplină armonie, mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani.

Nu eşti niciodată mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dăruit viaţa, deoarece atenţia ta se îndreaptă întotdeauna spre altceva: Ai fost plasat acolo unde natura n-a plănuit să fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului potenţial. Încerci să fii ce vor alţii să fii, dar acest lucru nu te mulţumește niciodată. Iar când apare nemulţumirea, logica îţi spune: „Poate că ce ai nu e destul; străduieşte-te să obţii mai mult!„. Atunci începi să cauţi. Toată lumea apare cu o mască zâmbitoare. Fiecare vrea să-i păcălească pe ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tău, o mască, astfel încât ceilalţi cred că eşti fericit; iar tu ai impresia că ei sunt mai fericiţi. Iarba pare mai verde în curtea vecinului. Dar și el privește iarba din curtea ta; pentru el, a ta e mai verde, mai mlădioasă, mai frumoasă. Acestea sunt iluziile pe care le creează distanţa. Când te apropii, începi să vezi că nu e chiar aşa. Dar oamenii rămân la distanţă unii de alţii. Chiar şi prietenii şi iubiţii se ţin unul pe altul la distanţă; o apropiere prea mare e periculoasă, s-ar putea ca ei să vadă ce eşti în realitate. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţi vine imediat ideea că banii sunt motivul fericirii. Îl privești. Cât de fericit pare! Aşa că alergi după bani. Un altul e mai sănătos; alergi după sănătate! Altul face altceva şi arată foarte mulţumit – îl urmăreşti! Dar de fiecare dată e vorba de celălalt…

Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu-ţi pui niciodată problema propriului potenţial. Şi toată nefericirea vine din faptul că nu eşti tu însuţi. Fii tu şi toată nefericirea şi competiţia cu ceilalţi dispare; nu-ţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult. Dacă vrei ca iarba să fie mai verde, n-are rost să priveşti în curtea vecinului. E atât de simplu ca iarba să fie mai verde! Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria-i energie potenţială.

Cea mai mare parte a problemelor noastre apar pentru că nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, furie, ură, gelozie. Folosiţi-vă energia în iubire, în acțiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care vă stau la dispoziţie. Depinde numai de voi. Nici o fiinţă umană nu este o insulă. Facem cu toţii parte din aceeași energie a vieţii, din același ocean. Şi pentru că rădăcinile noastre sunt comune, iubirea e posibilă. Dacă n-am fi o singură unitate, iubirea n-ar fi posibilă.

Omul poartă încă în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şiretenia. Tot ceea ce e condamnabil în interiorul omului pare să aparţină unei părţi inconştiente. Scopul alchimiei spirituale e acela de a produce eliberarea de trecutul animalic. Dacă nu se va elibera de acest trecut, omul va rămâne divizat. Trecutul animalic şi calitățile umane nu pot coexista, deoarece calităţile umane reprezintă opusul celor animalice. Deci tot ce face omul? Cade în ipocrizie, adoptă un comportament formal. Se conformează idealurilor umane de iubire, adevăr, libertate, neposesivitate şi compasiune. Dar toate acestea reprezintă doar un strat superficial. Animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţă în fiecare clipă. Orice întâmplare îl poate face să se manifeste. Acest tip de conştiinţă divizată a dus la întrebarea: cum ar putea individul să devină armonios? Acelaşi lucru e valabil şi în cazul societăţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios, fără războaie, conflicte, clase sociale, separare pe criterii de culoare, religie, castă sau naţiune? În loc să gândim în termeni de revoluţie şi să schimbăm structura societății, ar trebui să ne punem serios problema meditaţiei şi a transformării individului. Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societăţii. Dar ele trebuie să dispară mai întâi din interiorulindividului.

Nu există nimic care să poarte eticheta „adevăr”; adevărul nu este un lucru pe care-l vei putea găsi într-o bună zi într-o cutie şi pe care, deschizând-o, să exclami uimit: „Fantastic! Am găsit adevărul!”. Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevăr e clar. În inima lor există o sete de adevăr, le e ruşine că nu sunt în posesia lui şi de aceea vorbesc despre el. Acestea nu sunt decât cuvinte. Doar a trăi în conformitate cu ele e periculos. La fel se întâmplă şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, dar nimeni nu e cu adevărat liber. Şi nimeni nu doreşte să fie cu adevărat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea. A fi dependent e simplu; în acest caz, răspunderea nu-ţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent. Oamenii au adoptat deci un mod de viaţă schizofren. Vorbesc despre adevăr şi libertate, dar trăiesc în minciună şi sclavie… Lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece a fi sclavi vă eliberează de răspundere. Un om care doreşte să fie liber trebuie să accepte responsabilităţi imense. El nu-şi poate arunca răspunderea pe umerii nimănui. Indiferent ce face, responsabilitatea îi revine în întregime.

A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău. Fii plin de neprevăzut şi mereu schimbător. Nu te împotrivi schimbării şi nu înceta niciodată să fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentă bucurie. Când ceea ce faci e previzibil, ai devenit un robot. Acţiunile unei maşini pot fi prevăzute. Ea e astăzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Neschimbată. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipă. Când încetezi să te schimbi, într-un fel subtil ai şi murit. Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător! Riscă, deoarece clipa următoare ar putea să nu mai vină, aşa că de ce să-ţi pese? Trăieşte intens, plin de bucurie. Trăieşte fără teamă, fără să te simţi vinovat. Trăieşte fără să-ţi fie frică de iad şi fără să doreşti raiul. Trăieşte pur şi simplu. Fiecare greşeală e o ocazie de a învăţa. Totul e să nu o repeţi. Ar fi stupid… Comite cât mai multe noi greşeli; nu trebuie să-ţi fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi.

Oamenii sunt nefericiți și vor să găsească o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte bună: faptul de a judeca. Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi. Nici o fiinţă nu e perfectă şi nici un om nu poate fi vreodată perfect, deoarece nu există perfecţiune; prin urmare, a judeca e foarte uşor. Tu eşti imperfect şi există o serie de lucruri care dovedesc această imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: „De ce nu sunt perfect?” după care priveşti spre ceilalţi, încercând să regăseşti această imperfecţiune în fiecare. Nu te mai judeca. Începe să te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, slăbiciunile, greşelile şi eşecurile. Nu-ţi cere să fii perfect. Asta înseamnă să ceri ceva ce nu e cu putinţă; te vei simţi frustrat. La urma urmei, eşti o fiinţă omenească. Priveşte animalele, păsările: ele nu sunt triste, nu sunt frustrate. Niciodată n-o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El e pe deplin mulţumit să-şi mestece aceeaşi iarbă în fiecare zi. E aproape iluminat! Nu are nici o tensiune, e în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu se organizează în partide, pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul obișnuit în super-bizon, pentru a-i face pe toți ceilalți bizoni religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu e preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţă că bizonii râd şi întreabă: „Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivă? Ce nevoie aveţi să fiţi altcineva?„

Părinţii au crezut întotdeauna despre copiii lor că sunt proprietatea lor şi că trebuie să le fie întru totul asemănători, să-i copieze întocmai. Dar o copie e lipsită de valoare, iar existența nu apreciază aşa ceva; ea se bucură numai de ceea ce este original. Trebuie să-ţi ajuţi copiii să crească astfel încât să te depăşească. Să-i ajuţi să nu te copieze. Este îndatorirea părinţilor de a-şi îndemna copiii să nu-i imite. Copiii sunt tentaţi prin însăşi firea lor să imite. Şi pe cine-ar putea imita? Părinţii sunt cei mai apropiaţi. Părinţii apreciază mult faptul că propriii copii le seamănă. Tatăl se simte mândru că fiul îi seamănă. Și astfel, viaţa copilului e pierdută, pentru că el nu e dorit aşa cum e el de fapt. Din cauza acestei concepţii greşite, am creat o societate în care toată lumea imită.

Obedienţa nu presupune inteligenţă. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni n-a auzit vreodată despre o maşină să nu se supună. Supunerea e, de asemenea, simplă. Ea te eliberează de povara oricărei răspunderi. Nu mai e nevoie să elaborezi un răspuns, trebuie să faci doar ce ţi se spune. Răspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale. Obedienţa are o anumită simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţă de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt, numai idioţii sunt supuşi. Persoana inteligentă întreabă întotdeauna: „De ce? De ce trebuie să fac acest lucru? Până când nu cunosc motivele şi urmările, nu mă voi implica în realizarea lui„. Numai aşa devine cu adevărat răspunzătoare.

Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsită de judecată. Dacă o forţezi să fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. A adopta o atitudine lipsită de judecată nu ţine de sfera minţii. Numai o fiinţă care a transcens mintea poate fi liberă de judecată; altfel, ceea ce pare o afirmaţie validă, e numai o aparenţă. Orice hotărăşte mintea, orice afirmă ea, e poluat de condiţionările ei, de prejudecăţile ei – tocmai acestea o fac să judece. De exemplu: vedeți un hoţ. Faptul că fură este ceva real, nu contestă nimeni asta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, firește, faptul de a fura nu este bun; astfel, când afirmi despre un om că e hoţ, mintea ta spune: „Ai dreptate; afirmaţia ta e adevărată„. De ce ar fi însă un hoţ rău? Şi ce e de fapt răutatea? De ce a fost oare obligat să fure? Iar acţiunea de a fura e numai una din acţiuni: pe baza acesteia, afirmaţi ceva în legătură cu întreaga persoană: că e un hoţ. El poate face însă şi alte lucruri, nu numai să fure. Poate e un pictor talentat sau un dulgher bun, poate cântă frumos sau dansează bine; acel om poate avea o mie şi una de calităţi.

Omul, în întregul lui, e mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintă o singură acţiune. Şi nu poţi să te bazezi numai pe această acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga lui fiinţă. N-o cunoşti. Şi nu cunoşti nici acţiunea care a avut loc, sau condiţiile care au determinat-o. Poate că şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate că în situația respectivă, faptul de a fura nu e ceva rău, deoarece fiecare acţiune depinde de împrejurarea în care se produce. Dacă priveşti lumea din jurul tău şi observi condiţionările oamenilor, părerile lor despre ce e bine şi rău, corect şi greşit, vei vedea că şi propria-ți minte face parte dintr-o anumită secţiune a omenirii. Şi tot ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartă în sine amprenta judecății. Existenţa e una singură. Ea se exprimă în milioane de forme, dar spiritul exprimat e acelaşi. Este o singură divinitate, cu o varietate infinită de creaturi.

Banii sunt un lucru ciudat. Dacă nu-i aveţi, lucrurile sunt simple. Dar dacă-i aveţi, problemele îşi fac, cu siguranţă, apariţia. Una din cele mai mari probleme pe care le creează banii e faptul că nu ştii niciodată dacă tu eşti cel dorit sau ei. Şi e atât de greu de aflat, încât ai prefera să nu-i ai deloc. Atunci, cel puţin, viaţa ar fi simplă. Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plăcere, devin – în acest caz – o sursă de angoasă. Nu ei sunt însă adevărata sursă, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un păcat să-i ai, nu trebuie să ai un sentiment de culpabilitate. Acesta e modul în care minteaîşi creează starea de nefericire. Dacă cineva te iubeşte, nu-i pune această întrebare delicată: dacă va spune că da, te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacă va afirma că e atras de banii tăi, îl vei crede. Dar dacă atracţia o reprezintă banii, întreaga relaţie e terminată. Iar în cealaltă situaţie, vei continua să porţi în tine bănuiala că e atras doar de banii tăi. Banii sunt ceva rău, sunt ai tăi, la fel cum ale tale sunt şi nasul, ochii părul. Iar celălalt te iubeşte pentru tot ce ai. Banii sunt o parte a ta. Nu-i considera ceva separat de tine, şi atunci nu va fi nici o problemă. Încearcă să nu te complici sau să-ți inventezi probleme.

Un lucru fundamental şi în același timp foarte greu, e acela de a nu împărţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea diviziune. Toate sunt părţi ale aceluiaşi întreg. Trebuie numai să aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine, simţul umorului e esenţial pentru ca persoana să reprezinte un tot unitar. Ce e rău în aceste mărunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi să râdeţi, de ce nu puteţi să vă bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce e bun şi ce e rău. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecător, iar acest fapt vă face serioşi. Florile sunt frumoase, dar ce să spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile n-ar putea exista fără ei; spinii le protejează. Ei au o anumită funcţie, un anumit rol. Dacă împarţi mereu, atunci florile sunt frumoase iar spinii urâţi. Aceeaşi sevă hrăneşte şi tulpina, și floarea, şi spinii.

În viaţa copacului nu se produce nici o împărţire, nici un raţionament. Floarea nu e favorizată, spinul nu e doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui să fie şi felul nostru de a vedea lucrurile în propria viaţă. Există unele lucruri, mărunte, care, dacă le judecaţi, par prosteşti. Acest lucru se întâmplă din cauza raţionamentului vostru; în realitate, ele îndeplinesc un rol esenţial.

Funcţia minţii e de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu e capabilă. Mintea nu poate înţelege ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ce e corect din punct de vedere lingvistic, din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă. Mintea e ea însăşi o ficţiune. Poți trăi şi fără minte, dar nu poţi trăi fără inimă. Cu cât existenţa ta e mai profundă, cu atât şi inima ta e mai implicată.

Nimeni nu e superior, nimeni nu e inferior. Şi nu există nici persoane egale între ele. Fiecare e unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Dar asta nu înseamnă că Rabindranath Tagore îți e superior pentru că nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred că fiecare reprezintă o manifestare unică. Trebuie deci să renunţăm la ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate. Într-adevăr, fiecare individ e unic. Priveşte doar cu mai multă iubire şi vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu-l mai are nimeni altcineva.

Fă pur şi simplu doar ceea ce-ţi face maximă plăcere ţie şi celor din jurul tău. Fă ceva care să înalţe în tine un cântec şi să creeze un ritm al celebrării în jurul tău. O astfel de viaţă o numesc religioasă. Ea nu se bazează pe principii, pe disciplină şi nici pe legi. Ea se rezumă la o singură idee: aceea de a-ţi trăi viaţa în mod inteligent.

Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. A creat societăţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. A creat partide politice, ideologice. A creat religii, biserici. Toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi, încerci să uiţi ceva, ceva de care-ţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur şi vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăieşti singur.  Orice efort de evitare a singurătăţii va eşua, deoarece e împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, n-ai nevoie de un surogat care să te facă să-ţi uiţi singurătatea; trebuie doar să devii conştient de singurătatea ta, care e o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, e atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul „singur”, că-ţi şi aminteşti de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te răneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul „singurătate” nu are sensul de rană, de gol care trebuie umplut.

Singurătate înseamnă pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcă deci să găseşti centrul tău lăuntric, în care eşti totdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viaţă, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Această singurătate e atât de plină, atât de încărcată cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântările existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria-ţi singurătate, durerea va dispărea. În locul ei, se va naşte un ritm nou, de o extraordinară blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Asta nu înseamnă că un om centrat pe singurătate nu-şi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece pentru el, prietenia nu mai este o nevoie, ci o împărtășire. Fiinţa umană are atât de mult, încât poate împărţi cu alţii.

Omul e plin dacă e în armonie cu universul. Dacă nu, atunci e gol; iar din această stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Această dorinţă de a poseda poate fi umplută cu bani, cu locuinţe, cu mobilă, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi să trăieşti în acest gol. E îngrozitor. Este o viaţă de fantomă. Dacă eşti gol şi înlăuntrul tău, este imposibil să trăieşti. Pentru a avea senzaţia că interiorul tău e plin există numai două căi. Fie intri în deplină armonie cu universul… te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi stelele. Aceasta este adevărata împlinire. Însă dacă nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu-l fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda înseamnă că simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei s-o umpli cu orice, indiferent care ar fi acel lucru. Odată ce înţelegi acest fapt, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior să dispară.

În trecut, omul a pus un mare preţ pe sărăcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce e lipsit de sens. Spiritualitatea e singura bogăție pe care o poate avea un om. Ea conţine toate celelalte bogăţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogăţii, e împotriva oricărui fel de sărăcie. Pe de-o parte, oamenii respectă sărăcia, iar pe de altă parte, vă îndeamnă: „Ajutaţi-i pe cei săraci!” Ciudat! Dacă sărăcia este atât de spirituală, atunci cel mai spiritual lucru ar fi acela de a transforma un om bogat în unul sărac. Ajutaţi-i pe bogaţi să devină săraci, astfel încât să fie spirituali. De ce să-i ajutăm pe săraci? Vreţi să le distrugem spiritualitatea? 

Banii sunt un subiect greu de abordat, din simplul motiv că nu am fost în stare să punem la punct un sistem financiar sănătos, în care banii să deservească întreaga omenire, şi nu să devină obiect de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii nu reprezintă decât un mijloc de schimb, o modalitate adecvată schimbului; nu există nimic rău în ei. Felul în care e pus la punct sistemul e greşit. Dacă nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţă e o catastrofă. Şi toată viaţa încerci să câştigi bani, prin orice mijloace. Dacă ai bani, asta nu schimbă cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar această dorinţă nu mai are limite. Şi în cele din urmă ai atât de mulţi bani – cu toate că nu sunt destui, nu sunt niciodată destui, sunt însă mai mulţi decât ai altora – încât începi să te simţi vinovat, deoarece, pentru a-i acumula, ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, dar îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga. Astfel, există două categorii de oameni: cei care încep să facă  donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate și cei care se simt atât de vinovați, încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor e o continuă angoasă. Şi cel mai ciudat e că respectivul om a lucrat din greu, o viaţă întreagă, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care i-a sădit dorința, ambiţia de a fi bogat și puternic. Iar banii aduc putere; cu ei se poate cumpăra aproape orice, în afară de câteva:iubirea, prietenia, recunoștința. Dar nimănui nu îi pasă de acestea.

Priviți existenţa, cu întreaga ei abundenţă. De ce era nevoie de așa de multe flori în lume? Trandafirii ar fi fost suficienţi. Existenţa e însă abundentă – milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundenţă. Natura nu e ascetică, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot – în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor… De ce e nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe nici un motiv care să justifice existenţa lor, în afara faptului că această abundenţă este însăşi esenţa vieții. Existenţa nu crede în sărăcie.

Eu nu văd lăcomia ca pe o dorinţă. Ea e în realitate o boală existenţială. Nu eşti în armonie cu întregul; şi numai această armonie cu întregul te poate vindeca. Pentru mine, lăcomia nu reprezintă o dorinţă, prin urmare nu trebuie să faceţi nimic pentru a o înlătura. Trebuie să înţelegeţi acel gol pe care încercaţi să-l umpleţi şi să vă puneţi întrebarea: „De ce am această senzaţie de gol? Întreaga existenţă este atât de plină, de unde această stare de vid? Poate că m-am rătăcit. Nu mai merg în aceeaşi direcţie. Nu mai aparţin existenţei, aceasta este cauza stării de gol pe care o încerc.” Rămâneţi deci în acest curent existenţial, lăsaţi-vă în voia lui; apropiaţi-vă de existenţă în tăcere, în meditaţie. Şi, într-o bună zi, veţi vedea că sunteţi plini pe dinăuntru; este un preaplin din care se revarsă bucuria, beatitudinea, binecuvântarea. Aveţi atât de mult, încât puteţi să dăruiţi întregii lumi, fără ca bogăţia voastră să se epuizeze. În acea zi, veţi fi pentru prima dată liberi de orice dorinţă de a poseda bani, mâncare, lucruri… Veţi trăi liber de această dorinţă de a poseda ce nu poate fi satisfăcută. Şi veţi găsi tot ce aveţi nevoie.

Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul e neacceptarea faptului că fiecare e unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie. Şi din acest lucru nu rezultă nici o comparaţie. Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt. În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, fără nici o comparaţie, orice inferioritate şi orice superioritate dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel, vei suferi toată viaţa. Şi nu pot să-mi închipui o fiinţă care să aibă totul în această lume. Unii n-au ezitat să încerce, dar au eşuat lamentabil. Fii doar tu însuţi şi va fi suficient.Eşti acceptat de soare, eşti acceptat de lună, eşti acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult? Eşti acceptat de întregul univers. Bucură-te şi savurează acest lucru!

Nevoia imperioasă a fiecăruia este de a fi aprobatşi recunoscut. Mentalitatea generală are la bază ideea că, până când nu suntem recunoscuţi, suntem nişte anonimi şi nu valorăm nimic. Că nu munca noastră e importantă, ci recunoaşterea ei. Aceasta înseamnă a pune căruţa înaintea boilor. Munca noastră ar trebui să fie o bucurie în sine. Trebuie să lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru că-ţi place să fii creativ. Îţi place munca de dragul muncii. Trebuie să munceşti numai dacă-ţi place. Nu cere şi nu aştepta nici o apreciere. Dacă ea vine, bucură-te, dar nu-i da o importanţă prea mare. Dacă nu vine, nu te gândi la ea. Împlinirea ta trebuie să se găsească în însăşi munca ta. Dacă o fiinţă învaţă acest lucru simplu, de a-şi iubi munca, oricare ar fi aceasta, de a o iubi fără a cere nici o recunoaştere, lumea în care ne găsim ar fi mai frumoasă. Altfel, cădem în cercul vicios al nefericirii. Cum gândesc oamenii azi? Lucrul pe care-l facem nu e bun pentru că ne place, ci pentru că lumea îl recunoaşte, îl recompensează şi ne premiază, ne decernează Premiul Nobel. Oamenii moderni au distrus valoarea pe care o are creativitatea în sine şi s-au distrus pe ei înșiși, deoarece nu toţi pot fi laureaţi ai Premiului Nobel. Iar dorinţa de recunoaştere a fost creată în interiorul fiecăruia, astfel încât nimeni nu mai poate lucra în linişte, în tăcere, bucurându-se de ce face. Viaţa e alcătuită din lucruri mărunte. Pentru ele nu există recompense sau titluri de onoare decernate de universităţi sau guverne.

Oamenii autoritari suferă de un complex de inferioritate. Pentru a-şi ascunde inferioritatea, ei încearcă să-şi impună o falsă superioritate. Vor să arate că sunt cineva, vor să demonstreze că propriul lor cuvânt e singurul adevăr şi literă de lege. În străfundurile lor însă, sunt fiinţe inferioare. Natura nu a stabilit nici o ierarhie. Ierarhia e un joc al minţii omeneşti, deoarece ego-ul nu poate fi hrănit în afara unei ierarhii; în afara ei, el moare. În natură, fiecare lucru are o şansă, un spaţiu al lui; nimeni nu e şef, nimeni nu e stăpân. Şi nu există nici un servitor. Natura funcţionează ca un întreg organic, în care individualitatea nu e pierdută, dar în care ego-ul n-are nici o şansă de a se dezvolta; ca urmare, copacii sunt lipsiţi de ego, păsările la fel. Problema apare odată cu omul.

Fiecare copil crede că modul în care privește el lumea e diferit de cel al părinţilor. El are cu totul alte valori. Poate că strânge scoici de pe plajă, iar părinţii îi spun: „Aruncă-le! De ce-ţi pierzi timpul degeaba?” Iar pentru el sunt atât de frumoase… Copilul observă diferenţele, vede că valorile lor sunt diferite. Părinţii sunt ahtiaţi după bani; el doreşte să colecţioneze fluturi, și nu poate înţelege motivul pentru care ei se arată atât de interesaţi de bani. Iar părinţii nu pot înţelege ce va face copilul cu acei fluturi sau flori. Fiecare copil ajunge să-şi dea seama că gândește diferit, dar îi e teamă să afirme că dreptatea e de partea lui. Cea mai bună soluţie în privinţa copilului ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Copilul trebuie să aibă curaj. Acesta nu-i lipseşte, numai că întreaga societate e astfel făcută, încât până şi frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată. Dacă părinţii îşi iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoşi, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îi vor ajuta să se arate plini de curaj faţă de profesori, faţă de societate, faţă de oricine încearcă să le distrugă individualitatea.

Eu cred că rolul părinţilor nu e acela de a-i ajuta pe copii să crească; ei cresc şi fără să fie ajutaţi de părinţi. Rolul vostru este acela de a-i întreţine, de a-i hrăni, de a-i proteja. Nu le impuneţi nici o direcţie şi nu sădiţi în ei nici un ideal. Nu le spuneţi ce e bine şi ce e rău; lăsaţi-i să descopere asta singuri, prin propria experienţă. Modul de gândire conform căruia copiii sunt proprietatea voastră, e greşit. Ei au luat naştere prin voi, dar nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor. Nu-şi vor trăi viaţa conform ideilor voastre. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele ce le ies în cale. Odată ce ai înţeles că propriii tăi copii nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu-i pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.

Aminteşte-ţi să nu faci niciodată compromisuri. Compromisul nu-şi găseşte nici un loc în viziunea mea. Puteţi întâlni mulţi oameni nefericiţi pentru că au făcut întotdeauna compromisuri, iar acum nu pot să-şi ierte acest lucru. Ei ştiu că ar fi trebuit să îndrăznească, dar s-au dovedit laşi. Și-au pierdut respectul de sine, s-au devalorizat în propriii ochi. Acesta este rezultatul compromisurilor. De ce trebuie să facem compromisuri? Trăiţi în această mică viaţă cât mai deplin posibil. Nu vă fie teamă să mergeţi până la capăt. Şi nu faceţi nici un compromis. Întreaga minte va pleda în favoarea unui compromis, deoarece aşa am fost crescuţi, condiţionaţi. „Compromis” este unul dintre cele mai urâte cuvinte ale limbii. Înseamnă „eu pun jumătate, tu pui cealaltă jumătate; eu mă ocup de o parte, tu de cealaltă„. Oare de ce? Când totul se află la dispoziţia ta, când poţi să alegi dacă să mănânci prăjitura sau s-o păstrezi, de ce să faci un compromis? Îţi trebuie doar puţin curaj, puţină îndrăzneală, dar numai la început. Odată ce ai experimentat frumuseţea faptului de a nu face compromisuri, demnitatea, integritatea şi individualitatea ce rezultă din acestea, simţi pentru prima data că ai rădăcini, că viaţa ta se desfăşoară dintr-un centru care este doar al tău.

Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume. Şi din cauza acestei condamnări, energia care poate înflori prin senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existenţă aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conştiinţa voastră filtrată prin corp.

Sexul este începutul vieţii, iar moartea sfârşitul ei; ele sunt cele două capete ale aceleiaşi energii, cei doi poli. Nu pot fi separate. Poate că sexul este prima rată plătită morţii, în timp ce moartea este sexul cu toate ratele achitate. Este vorba însă de una şi aceeaşi energie, care îşi manifestă ambele aspecte. De ce să nu trăiţi o viaţă în care sexul să fie lipsit de experienţe amare, gelozie şi eşecuri, în care să fie doar ceva amuzant, la fel ca orice joc; de ce să nu fie un simplu joc biologic? Dacă jucaţi tenis, nu înseamnă că trebuie să jucaţi toată viaţa cu acelaşi partener… Viaţa ar trebui să fie mai bogată. E necesară doar puţină înţelegere, şi iubirea nu va mai reprezenta o problemă, iar sexul un tabu. Trebuie să faci dragoste numai când te găseşti pe cea mai înaltă culme, iar pentru a face acest lucru, e nevoie de o anumită disciplină. Eu vă învăţ disciplina de a face dragoste aşa cum trebuie, astfel încât iubirea să nu fie un simplu act biologic, ce nu pătrunde în lumea voastră psihică. Iubirea are puterea de a ajunge chiar şi în lumea voastră spirituală, desăvârşirea iubirii însemnând atingerea acestei culmi a spiritualităţii umane.

Orgasmul nu e necesar reproducerii. E ceva care deschide o fereastră către evoluţia superioară a conştiinţei. Experienţa orgasmului este întotdeauna nesexuală. Chiar dacă ai ajuns la ea prin intermediul sexului, ea nu conţine nici urmă de sexualitate. Aceasta a dus la ideea că orgasmul ar putea fi atins şi prin mijloace care nu au nimic de-a face cu sexul, deoarece, fiind nesexual, sexualitatea nu reprezintă neapărat singura cale. Cei care au experimentat pentru prima dată acest lucru trebuie să-şi fi dat seama că pot exista şi alte căi pentru a ajunge la orgasm, deoarece sexul nu este o parte integrantă a acestuia. Orgasmuleste în întregime liber de orice impresie sexuală. Apoi, ei au urmărit probabil modul în care se produce acesta. Şi lucrurile s-au limpezit: în momentul în care are loc orgasmul, timpul se opreşte, uiţi de existenţa timpului. Mintea se opreşte la rândul ei, devine liberă de orice gând. Clipa este de un calm deosebit, iar conştienţa atinge o culme. Orice fiinţă care a experimentat aceste lucruri va concluziona: „Dacă asemenea lucruri – conştienţa, absenţa gândurilor, ieşirea din timp – pot fi obţinute şi fără a face apel la sex, atunci se poate ajunge la starea orgasmică şi fără a face apel la sexualitate„. Şi aceasta e certitudinea mea: în felul acesta a descoperit omul pentru prima dată meditaţia.

Va urma…

  O altă carte revelatoare despre Tibet provine de la autorul și cercetătorul polonez Dr. Ferdinand Ossendowsky (1876-1945), intitulată ,,Animale, oameni și zei”, iar singura ediție în limba germană a apărut în anul 1923.

Un lama mongol i-a povestit lui Ossendowsky despre un sistem extins de tuneluri sub Himalaya, în care se presupune că vehicule tehnologice ciudate se deplasează cu mare viteză. Aceste tuneluri ar urma să se extindă până în Egipt, la Platoul Giseh. Chiar și arabii au relatat în sec. X despre astfel de vehicule subterane ciudate. Dr. Ossendowsky a fost informat de către călugării lama că civilizații avansate existau deja înaintea istoriei scrise, dar că țările de origine ale acestor civilizații au fost distruse de cataclisme naturale, iar unii dintre supraviețuitori și-au construit adăposturi subterane luminate de lumină artificială. În Mongolia, Ossendowsky l-a întâlnit pe Tushegoun-Lama, care pretindea că a fost prietenul personal al lui Dalai Lama de atunci, și i-a povestit acestuia totul despre regatele subterane ale Agarthei și despre Regele Lumii.

Acest lama a pretins chiar că ar fi singurul om care a fost vreodată în Agartha. Mai târziu, Ossendowsky l-a întâlnit pe un alt Tibetan în vârstă, prințul Chultun Beyli. Care trăia în exil în Mongolia, iar acesta i-a dezvăluit și mai multe detalii despre regatele subterane ale Agarthei. El a explicat că pasajele subterane străbat întreaga lume și că toți locuitorii din Agartha îi jură loialitate Regelui Lumii. În Agartha, cerealele cresc pentru că peșterile sunt illuminate de o lumină ciudată, iar în regatele subterane se găsesc creaturi ciudate precum broaște țestoase cu șase picioare și un singur ochi. Regele Lumii ar exercita o influență profundă asupra tuturor liderilor importanți ai lumii, iar dacă planurile lor sunt conforme cu principiile divine, regele îi ajută – în caz contrar, îi distruge. Puterea regelui provine din știința misterioasă ,,OM”, care ar fi numele unui sfânt care a trait acum peste 300.000 de ani și care ar fi fost primul om care l-a cunoscut pe Dumnezeu sau care a fondat știința Omului.  

Ossendowsky a aflat de asemenea, că Regele Lumii se arăta în public la anumite sărbători budiste în Siam și India. S-ar fi arătat de cinci ori într-o caleașcă albă trasă de elefanți albi și el însuși purta o haină albă și o coroană roșie, din care atârnau fire cu diamante care îi acopereau fața. El binecuvânta poporul cu un măr de aur încoronat de figura unui miel – astfel că orbii puteau vedea nou, cei muți puteau vorbi din nou ți surzii puteau auzi din nou. Chiar și morții se ridicau din nou la viață ori de câte ori Regele Lumii își îndrepta privirea către ei.

Ossendowsky l-a întâlnit de asemenea, pe un alt lama numit Turgut, care i-a spus că există acces la regatele Agarthei în Lhasa, iar unele personae au reușit chiar să ajungă acolo și să învețe unele științe misterioase legate de magie. Capitala Agarthei ar fi înconjurată de orașele preoților înalți și a oamenilor de știință, așa cum Palatul Potala din Lhasa este înconjurat de mănăstiri și temple. În acest oraș central, milioane de zeități ar locui încarnate, iar palatul regal ar fi înconjurat de palatele ,,Goro”. Goro, la rândul lor, ar avea puteri fantastice, care ar putea arde lumea de la suprafață într-un mod simplu, dacă oamenii ar încerca vreodată să declare război Agarthei.

Nicholas Roerich a avut acces la texte ale călugărilor lama în diverse mănăstiri tibetane și chiar acolo se vorbește despre șerpii de fier care înghit spațiul și scuipă foc și fum! În aceste texte se vorbea și despre locuitorii altor stele. Deasupra orașului Shambala și în deșertul Gobi, au fost adesea raportate observații ale unor obiecte zburătoare care se deplasau foarte rapid, iar Roerich însuși a avut o observație aproape de lanțul muntos Karakorum. În jurnalul său din 1926, el a notat că a observant ceva remarcabil, deoarece în tabăra sa, aproape de lanțul Humboldt, într-o zi, în jurul orei 9.30 dimineața, a văzut pe cer un vultur negru mare. Șapte membri ai expediției au observat și ei această pasăre neobișnuită, iar deasupra acesteia era altceva. Un cărăuș a strigat și toți au văzut acum cum un obiect mare, aurit, se deplasa cu o viteză enormă de la nordul Munților Altai spre sud. Când a fost deasupra taberei, obiectul și-a schimbat brusc direcția și nu s-a mai îndreptat spre sud, ci a cotit brusc spre SV și apoi, a dispărut în spatele munților Humboldt. Roerich a avut chiar timp să-și ia binoclul și a putut vedea clar o formă ovală cu o suprafață strălucitoare, pe care se spărgea lumina soarelui. Apoi, un lama i-a spus lui Roerich că cineva care vede această sferă strălucitoare ar trebui să urmeze direcția în care a zburat, deoarece aceasta ar marca drumul către Shambala.

Legende antice chinezești vorbesc despre o grupare de maeștri iluminați care locuiesc dincolo de deșertul Gobi, în munții Kun-Lun și chiar marele filozof chinez Lao-Tse ar fi făcut o călătorie acolo la sfârșitul vieții sale. În arhivele secrete ale Vaticanului există multe relatări ale misionarilor iezuiți, care au aflat de la conducătorii Chinei despre aceste ființe spirituale din munți. Misionarii au azit că acești maeștri posedă corpuri care sunt vizibile, dar care nu sunt făcute din carne și sânge. Aceste corpuri sunt născute din gânduri, iar zeii locuiesc în aceste corpuri, care sunt formate din atomi elementari. Cu aceste corpuri, maeștri respectivi ar putea călători prin întregul Univers prin puterea minții și ar putea locui chiar în centrul stelelor.

O femeie care primea inspirații de la maeștrii din Shambala era Victoria Le Page, care a publicat o carte cu informațiile sale. Cazul ei a fost investigat în anii ”60 de Dr. Raynor Johnson, care a relatat și de o femeie din Australia care pretindea că a fost învățată de maeștri în timpul somnului. Această femeie avea viziuni despre Shambala și credea că Turnul de Jad și chiar Muntele Meru reprezintă o formă de antenă gigant sau un catarg care se extinde în spațiul interstelar. Ea a văzut că este o coloană de energie, cu ramificații sub formă de căi care duc către alte lumi. Aceste căi sunt marcate cu figure geometrice precum cercuri, triunghiuri și pătrate. Marele catarg servește ca o poartă către alte timpuri, alte dimensiuni și alte regiuni ale universului.

Prin această antenă sufletele umane ar veni pe Pământ și de aici ar putea călători în alte timpuri și locuri, iar antena ar fi controlată direct de mintea călătorului. Cărările se transformă astfel, într-o cale de lumină pe care sufletele călătoresc, iar una dintre aceste căi a condus-o pe femeia australiană în viitorul Pământului, und ear urma să aibă loc o mare curățare și un nou început (în prezent trăim acele timpuri, n.b.). Ea a putut observa și cum sufletele foarte evoluate vin pe Pământ acum pentru a ajuta la aceste eveniment special.

În cartea ,,Tatăl meu a fost un MIB” – vol I, s-a arătat că societățile secrete germane au avut de mult contacte cu Tibetul și că anumiți naziști și membri ai SS-ului au fost inițiați în marea cunoaștere a maeștrilor. Aceste secrete au inclus și cunoașterea unui conflict străvechi, care a fost pe Pământ de-a lungul veacurilor. Punctul culminant al acestui război ocult a fost probabil Al Doilea Război Mondial! Toate indiciile despre adevăratele fundaluri mistice ale acestui război au fost complet înlăturate din cărțile de istorie.

  Despre toate astea într-un viitor articol….

  Drum drept spre Lumină!

  Sursa: Tatăl meu a fost un MIB – vol II de Jason Mason

  Un bărbat care pretindea că a fost cu adevărat în Shambala și a povestit despre asta a fost chinezul Dr. Lao-Tsin, care a călătorit împreună cu un yoghin nepalez în anii 1920 spre Shambala, despre care a raportat Shanghai Times. S-a scris că doctorul împreună cu tovarășul său, a făcut o călătorie dificilă prin deșertul mongol, și apoi în sus, într-o vale montană îndepărtată. Cei doi au ajuns în cele din urmă la un palat, unde mulți yoghini studiau marile învățături ale înțelepciunii și descrierile acestui loc ar pulo car se potrivească cu Shambala.

Dr. Lao-Tsin a văzut acolo multe minuni științifice și experimente complexe realizate cu ajutorul voinței și telepatiei, care au fost aplicate pe distanțe mari. Roerich a raportat și despre alți doi bărbați care au ajuns în Shambala, dar nu au avut voie să vorbească despre minunile pe care le-au văzut în această colonie misterioasă. Călugării lama se acoperă și ei cu un veșmânt al tăcerii. Pentru că există ,,Jurământul din Shambala”, care le interzice să spună ceva străinilor. Este posibil ca Nicholas Roerich însuși să fi fost în Shambala, pentru că scrie despre asta în cartea sa ,,Inima Asiei” și despre faptul că este Orașul Sfânt al Adevăratei Științe. Pretinde că a văzut cum într-unul dintre laboratoarele orașului s-au efectuat experimente cu coliziunea dintre Kamaduro – care este focul subteran al Pământului – și focul cosmic. Atunci când acest lucru se întâmplă, apar cataclisme geologice puternice pe Pământ, așa că trebuie să fie mereu în echilibru. Și în acest laborator, conform cărții, ar fi existat instrumente care să monitorizeze constant aceste focuri.

De asemenea, se spune că legendarul elixir al vieții eterne a fost dezvoltat în Shambala. Odată ce hoardele întunericului sunt înfrânte, poate începe era Shambalei. Maeștrii sfinți ai Shambalei îndrumă anumite personae până atunci prin inspirații, transmisii telepatice, intuiție și vise, oferindu-le astfel ghidare interioară pentru deciziile importante care trebuie luate în acest timp critic.

Nicholas Roerich a căutat Shambala în expedițiile sale la est de Munții Altai, pentru că există un vechi document al mănăstirii care indică locația văii mistice la 88 grade longitudine estică. Căile secrete către Shambala pot fi găsite doar de inițiații care s-au dedicate trezirii spiritual a omenirii. În centrul Shambalei ar trebui să se afle un turn mare de jad, iar orașul în sine ar trebbui să fie încălzit de izvoare subterane, conform călugărilor tibetani. Aburul fierbinte se ridică și în atmosferă și formează un strat subțire de ceață, care ascunde peisajul de sub ea, astfel încât valea să nu poată fi văzută din aer.

Nicholas Roerich a descris locația Shambalei astfel: Shambala se află într-o vale și poate fi atinsă doar printr-un inel de vârfuri muntoase acoperite de zăpadă, aranjate ca o floare de lotus. În centrul regatului se află un munte de cristal cu nouă etaje, iar în fața lui se află un lac sacru. Shambala este regatul înțelepciunii adunate a omenirii și această cunoaștere a fost păstrată împotriva distrugerii și corupției timpului și istoriei, astfel încât Shambala să poată salva lumea când va fi nevoie.

 Multe descrieri vorbesc despre faptul că acest regat se află între lumea fizică și cea spiritual – ar putea fi vorba despre o altă dimensiune sau o anomalie temporală. Roerich scrie, de asemenea, că maeștrii nemuritori sau atemporali din Shambala veghează întotdeauna asupra evenimentelor de pe Pământ, văd totul într-o ,,oglindă magică” și pătrund în țări îndepărtate prin puterea gândurilor lor. În Shambala sunt pregătite și noi forme de energie și realizări minunate pentru umanitate, așa că o întrebare este în acest caz permisă: a fost contele de Saint Germaina unul dintre maeștri din Shambala care au adus aceste invenții maeștrilor umanității, sau a lucrat pentru Agartha?

   Shambala, calea sinuoasă spre valea nemuritorilor   

Autorul Andrew Tomas scrie în cartea sa ,,Shambala: Oazele Luminii” că granițele Văii Magice sunt păzite de Gardieni Tăcuți, care sunt oameni obișnuiți cărora, datorită dezvoltării lor spiritual, li s-a permis accesul în Shambala. Andrew Tomas a căutat indicia despre Shambala în vechile biblioteci ale mănăstirilor și a aflat că Frăția Shambala este condusă de o mica grupare de ființe superioare numite Mahatma (mari suflete). Despre acești Mahatma a scris și Madame Blavatsky, care i-a descris ca ființe supranaturale cu puteri neobișnuite și care și-au finalizat dezvoltarea spirituală pe această planetă, dar rămân pe Pământ pentru a-i ajuta pe ceilalți oameni în dezvoltarea lor spirituală – sunt aproape nemuritori, deoarece roate reîncarnării nu se mai întoarce pentru ei.

Mahatma Morya a descris într-o scrisoare din 1881 adresată unui inițiat, pe nume Alfret Sinnett, poarta secretă către Calea Nemuritorilor, care se află într-un loc despre care străinii nu trebuie să afle niciodată, și acolo există un abis cu un pod apparent fragil făcut din iarbă împletită. Chiar și cei mai curajoși alpiniști nu ar îndrăzni să pășească pe acesta, dar cine îndrăznește să treacă și reușește, ajunge într-o prăpastie de o frumusețe uluitoare. Maestrul Morya a scis că acesta este unul dintre locurile în care trăiesc Mahatma și despre care geografii occidental nu știu nimic. În acest loc se află o mănăstire lama, în apropierea căreia se află un vechi turn, care a generat generații de iluminați, așa-numiții Bodhisattva. Alfred Sinnett a fost, de asemenea, un bun prieten al Madamei Blavatsky.

Locurile în care se află Maeștri au o vibrație spirituală foarte înaltă, iar atunci când oamenii sau animalele se apropie de astfel de zone, sunt practice bombardate cu o radiație invizibilă. Astfel de întâmplări au fost raportate în sec. al XIX-lea, când un lama înalt din Lhasa călătorea în Mongolia. Pe o anumită porțiune a drumului, oamenii și animalele din caravan sa începeau să tremure din motive inexplicabile, iar lama știa că aceasta era una dintre zonele interzise ale Shambalei, ale căror vibrații spirituale erau insuportabil de ridicate pentru călători și animalele lor.

De asemenea, istoricul german August Hermann Francke (1663-1727) relatează în cărțile sale despre comportamentul ciudat al localnicilor din anumite zone din nordul Tibetului și despre refuzul acestora de a intra în anumite zone interzise, indifferent de motivele care li s-au dat. Un participant rus la una dintre expedițiile lui Roerich i-a spus personal lui Andrew Tomas că grupul său a avut aceeași experiență. Călăuzele locale au refuzat să meargă mai departe de un anumit punct din nordul Tibetului. Rusul i-a spus lui Tomas despre cum și el însuși a simțit o repulsie de neînțeles de a merge mai departe și că a fost un sentiment sumbru și inexplicabil pe care nu dorea să îl mai experimenteze vreodată. Mulți martori au văzut în sec. al XIX-lea călugări lama îmbrăcați în haine colorate și încoronați care veneau din Shambala și erau transportați pe tronuri. Tomas scrie că mulți hinduși și tibetani au intrat în peșterile creaturilor serpentiforme Nagas, care s-ar fi întins pe sute de kilometri în interiorul munților.

Nicholas Roerich menționează de asemenea, în cărțile sale ,,Gardienii Shambalei”, că ar trebui să fie oameni înalți, zvelți, cu pielea alba, care dispăreau în intrările peșterilor atunci când străinii se apropiau. Când expediția lui Roerich a traversat Pasul Karakorum, un ghid local a văzut de mai multe ori bărbați și femei mari și albi care ieșeau din astfel de peșteri secrete. Uneori, acești oameni misterioși ai muntelui ar fi ajutat călătorii care erau în necazuri, iar localnicii îi numesc ,,oamenii zăpezilor”, care păzesc Pământul Sacru. Roerich era un Pictor de peisaje talentat și a imortalizat multe din impresiile sale în tablouri colorate remarcabile. Există și reprezentări ale acestor oameni misterioși ai zăpezilor, înarmați cu un arc mare, și chiar dacă erau înconjurați de zăpadă și gheață, locuitorii munților ar fi fost întotdeauna îmbrăcați sumar. Roerich credea că acești oameni ai zăpezilor își puteau proteja corpurile de frig cu puterile lor mentale și știa și că acești oameni ai zăpezilor veneau din numeroasele peșteri subterane care duc până sub Muntele Kanchenjunga. Și se spune că unii călători au juns chiar până la una dintre porțile subterane de piatră, care duc spre valea minunată. Cu toate acestea, aceste porți au rămas închise, deoarece încă nu a sosit momentul în care Shambala să se dezvăluie din nou lumii.

Orientalista Alexandra David-Neel (1868-1969) a devenit prima femeie occidental căreia i s-a conferit titlul de lama (vă recomand să citiți cărțile scrise de ea, n.b.). Ea a scris că Shambala nu este ancorată în spațiu și timp ca Pământul, ci există astăzi aici și mâine în alt loc, călătorind prin dimensiunile spațiului și timpului. Maeștrii din Shambala trăiesc pe Pământ și totuși nu pe el, sunt înconjurați de ziduri protectoare și totuși nu sunt, nu posedă nimic și totuși dispun de bogăția întregii lumi.

În timpul expedițiilor sale prin Himalaya, Roerich a descoperit deja în 1928, la o altitudine de 4.572 de metri, trei rânduri lungi și drepte de pietre în picioare. Aceste pietre aveau inscripții, erau clar definite de pietrele din jur și formau un mare cerc în mijlocul căruia se aflau trei mari menhire. Roerich spunea atunci că cercul îi amintea de Stonehenge din Anglia și și-a întrebat ghizii tibetani despre acestea. Ei au răspuns că nuștiu cine a ridicat acele pietre, dar odată un popor necunoscut a trecut prin acea zonă, s-a stabilit acolo pentru câteva generații și apoi a plecat. Poate erau supraviețuitorii civilizației Gobi sau din Hyperboreea, înainte de a coborî în Agartha.

Roerich a raportat că a observant în multe nopți o lumină albă strălucitoare, care se ridica spre cer ca o coloană și un lama i-a explicat că această lumină provenea din Turnul de Jad din Shambala. Lumina era emisă de o mare piatră triunghiulară, strălucitoare, de pe vârful turnului – piatra Cintamani. Se spune că piatra provoacă o ghidare telepatică și o schimbare de conștiință la cei care vin în contact cu ea. Piatra ar fi fost adusă pe Pământ de un cal înaripat și ar proven din constelația Orion, fiind vorba despre trei astfel de pietre. Un ape vârful Marii Piramide din Giza, alt ape Turnul din Shambala și o a treia în adâncurile oceanului, într-un loc numit odată Atlantida.

Întrebându-i pe oamenii acestor locuri, dacă ai putea întâlni acești oameni sfinți, ei au răspuns că îi poți întâlni doar dacă gândurile tale sunt la fel de elevate ca ale acestora. Ei cred că doar păcătoșii mizerabili trăiesc la suprafața Pământului și că oamenii puri și curajoși se retrag în locuri mai frumoase…

     Tehnica de a intra în contact cu Shambala

 Cei ghidați puteți face un exercițiu pe yantra Shambalei de mai jos: O puteți printa pe un carton mai mare. Stați în fața ei și focalizați privirea pe acest arhetip, după ce v-ați calmat mintea și înlăturați orice gând. Exersând, în timp, puteți intra în contact telepatic cu înțelepții Shambalei.

        Drum drept spre Lumină!

  Sursa: ,,Tatăl meu a fost un MIB”, vol.II de Jason Mason