Există oameni înverşunați împotriva mea. Nu m-au văzut vreodată, n-au citit nici o carte de-a mea, nu m-au ascultat niciodată, nu ştiu ce fac şi totuşi sunt împotriva mea. E surprinzător. Chiar şi pentru a fi împotrivă, trebuie ca mai întâi să fii aproape, să cunoşti, să priveşti, să observi. Nu m-au văzut vreodată. Dacă ne-am întâlni pe stradă, ar trece nepăsători pe lângă mine, deşi mă urăsc de moarte.(…)Este un fenomen extrem de rar că sunt condamnat de creştini, hinduşi, mahomedani, jainişti, evrei, de toată lumea. Sunt condamnat de aşa-zişii religioşi, de politicieni, de jurnalişti, de oamenii de cultură, scriitori, critici, de toţi cei care fac parte din CONSPIRAŢIA ÎMPOTRIVA OMULUI”.

                                                         (Osho – Autobiografie)

 Ceea ce m-a determinat să public acest articol a fost afirmatia gravă a unei cititoare la adresa lui Osho pe care l-a etichetat drept satanist. Este o gravă eroare ! Este unul dintre cei mai mari maestri ai omenirii. Aceste afirmatii se datorează ignorantei, necunoasterii, reavointei si discreditării mass-media referitor la Osho. Osho este unul dintre cei mai preferati maestri ai mei care m-a trezit spiritual si continui să citesc cu plăcere operele lui. Mircea Eliade spunea : ,,Ca să poti critica ceva anume (o operă, un fenomen, o persoană – el se referea la Yoga) trebuie mai întâi să o cunosti.”

    Bhagwan Sri Rajneesh – OSHO (1931-1990)

A alimentat cronicile spiritual mondene ale presei de senzaţie, mult mai interesată de a-şi mări tirajul, decât de a oferi informaţii fondate şi autentice. E maestrul neo-tantric! Ascetul cu 70 de Rolls Royce-uri e tot el! Dar, dincolo de aparenţe şi polemici inutile, cine este Bhagwan Sri Rajneesh?

Osho s-a născut pe 11 decembrie 1931 la Kuchwara, un sătuc în centrul Indiei. Este primul născut dintr-o familie cu 12 copii, tatăl lui fiind negustor, de religie jainistă. Încă din anii copilăriei şi adolescenţei petrecute în India, Osho s-a dovedit un spirit independent şi rebel, care se opunea acceptării tradiţiilor sociale, politice şi religioase ale lumii în care trăia, fiind orientat spre experimentarea proprie a Adevărului şi nu spre dobândirea de cunoştinţe pur intelectuale.

La vârsta de 21 de ani, pe 21 martie 1953, a atins starea de iluminare. După acest eveniment extraordinar, el se definea astfel: „Nu mai doresc şi nu mai caut nimic. Existenţa şi-a deschis porţile pentru mine. Nu mai pot spune că aparţin existenţei, pentru că acum sunt, de fapt, părticică din ea. Când o floare înfloreşte, eu înfloresc odată cu ea. Când Soarele răsare, eu răsar odată cu el. Ego-ul, care face ca oamenii să se simtă individualităţi separate, nu mai există. Trupul meu este o părticică din natură, fiinţa mea este o parte din întreg. Eu nu mai sunt o entitate separată”.

Osho a absolvit Facultatea de filozofie la Universitatea din Sagar, cu cea mai mare medie. După 9 ani de profesorat în filozofie la Universitatea din Jabalpur, a început să ţină conferinţe în întreaga Indie despre religie, lovind în concepţiile, tradiţiile şi prejudecăţile societăţii indiene, provocându-i pe liderii religioşi la discuţii publice. În întreaga sa activitate spirituală, Osho le-a vorbit discipolilor despre toate nivelurile conştiinţei umane, despre toate sistemele filozofice şi toate religiile. De la Sigmund Freud la Chuang Tzu, de la George Gurdjieff la Gautama Buddha, de la Iisus Christos la Rabindranath Tagore… el a urmărit să extragă esenţa tuturor acestor învăţături, străduindu-se să le ofere cât mai pe înţelesul omului modern, bazându-se nu pe o înţelegere intelectuală, ci pe propria-i experienţă spirituală. El nu aparţine niciunei tradiţii. „Eu sunt începutul unei noi conştiinţe religioase, spunea Osho. Vă rog să nu-mi legaţi învăţătura de vreo religie a trecutului”.

Discuţiile pe care le-a avut cu discipolii săi din întreaga lume au fost publicate în mai mult de 650 de volume şi au fost traduse în 30 de limbi. El spunea: „Mesajul meu nu este o doctrină, o filozofie, ci o alchimie, o ştiinţă a transformării, aşa că numai cei care-mi vor permite să le distrug fiinţa ignorantă şi limitată pentru a putea renaşte spiritual, numai aceşti oameni curajoşi să vină să mă asculte, deoarece pentru ceilalţi, ce voi spune eu va fi foarte periculos. Ascultându-mă, faceţi primul pas către renaşterea spirituală. Nu este o filozofie la adăpostul căreia să vă simţiţi mai în siguranţă. Nu este o doctrină în care să vă găsiţi consolarea. Mesajul meu nu e o simplă comunicare verbală. E mult mai periculos. E moarte şi renaştere spirituală”.

În martie 1974, Osho părăseşte Bombay-ul, pentru a se stabili la Poona. Grupul de discipoli ce l-au însoţit pun bazele unui ashram [loc de retragere colectivă, unde discipolii se adună în jurul învățătorului spiritual] situat în zona parcului Koregaon. Acest ashram s-a dezvoltat mult în anii care au urmat, mii de occidentali fascinaţi de discursurile lui Osho perindându-se pe aici.

În 1981, la insistenţele discipolilor lui occidentali, părăseşte India, pentru a se stabili în SUA unde, în statul Oregon, înfiinţează Rajneeshpouram (oraşul lui Rajneesh). Mesajul său a avut mare succes în rândul occidentalilor, pentru că el n-a impus nicio disciplină, n-a cerut niciun efort personal, explicând că omul este o fiinţă perfectă şi nu trebuie decât aici şi acum să devină conştientă de aceasta.

„Maestrul spiritual – spunea Osho – nu trebuie să aibă atitudini autoritare. Un maestru vine doar ca să ajute. El e prezent doar pentru a arăta calea. Şi această cale nu trebuie indicată în funcţie de un sistem rigid. Calea trebuie indicată în funcţie de fiecare individ în parte. Un maestru te ascultă, te observă, te învăluie cu dragostea sa şi te ajută să devii tu însuţi”.

În loc de a convinge bărbaţii şi femeile să se izoleze în mănăstiri pentru a medita, el susţinea că plăcerea şi fericirea pe care ţi-o oferă această lume, trăite plenar şi integrate divin, te pot duce spre cunoaşterea de sine, fapt pentru care a urmărit să-i facă pe oameni să-şi trezească libertatea interioară, să înveţe să trăiască din plin prezentul. Devenit indezirabil pentru autorităţile americane la sfârşitul anilor ’80, se reîntoarce în India, la Poona, moment din care nu va mai fi văzut în public, în afara zilelor sale de naştere.

Osho şi-a părăsit trupul pe 19 ianuarie 1990. Cu câteva săptămâni înainte să moară, a fost întrebat ce se va întâmpla cu tot ceea ce a dăruit el din punct de vedere spiritual, după ce nu va mai fi. El a spus:

„Încrederea mea în existenţă este absolută. Dacă a existat măcar un adevăr în ceea ce am spus, acela va supravieţui. Cei care vor rămâne interesaţi de munca mea vor duce în continuare torţa, dar fără să impună aceste adevăruri celorlalţi. Eu voi rămâne întotdeauna sursă de inspiraţie, de lumină pentru discipolii mei şi sunt sigur că vor simţi asta şi după ce eu nu voi mai fi. Doresc ca ei să-mi dezvolte munca şi să emane în jurul lor dragoste, puritate, înţelepciune, luciditate, calităţi care nu sunt monopolul nimănui, care nu sunt dependente de niciun sistem filozofic sau religios. Doresc ca oamenii să devină proprii lor stăpâni, să nu mai fie dominaţi şi controlaţi de alte persoane”.

Comunitatea care s-a dezvoltat în jurul lui există şi acum în Poona, India, aici adunându-se în fiecare an mii de discipoli din toate colţurile lumii pentru a participa la activitatea culturală şi spirituală iniţiată de Osho, urmărind să descopere picătura divină din fiinţele lor.

   Sursa: Minienciclopedia înţelepţilor – sec. XIX-XX, Angela Mayer, Ed. RAM, 1995

    Ce a scris presa despre Osho

Probabil că n-o să vă surprindă că încă din timpul activităţii din India, Osho a fost numit de presă: Gurul oamenilor bogaţi, Gurul Rolls-Royce-urilor, Gurul sexului liber…. Aceleaşi calomnii legate de sexualitate, prostituţie, spălare de creier, averi uriaşe, manipulare, control absolut asupra discipolilor. Cum nimic nu-i nou sub soare, avem de-a face cu aceleaşi fotografii trucate, minciuni, exagerări şi aceeaşi înverşunare din partea unor oameni care nu intraseră niciodată în Poona Ashram sau nu vorbiseră cu Osho, dar vorbeau despre el de parcă ar fi cunoscut totul în cele mai mici detalii. 

A izbucnit un mare scandal în presă când Eva Renzi, o actriţă germană care a vizitat Poona Ashram, a organizat o conferinţă de presă chiar pe aeroportul din Bombay, în care a declarat că a fost bătută, violată şi, dacă n-ar fi fugit, ar fi fost omorâtă de Osho şi oamenii lui. Ceea ce însă nu a relatat presa era faptul că această actriţă se afla într-o etapă descendentă a carierei şi s-a folosit de popularitatea lui Osho pentru a reintra în atenţia presei. Şi a reuşit să-şi recâştige celebritatea pierdută cu aceste minciuni, ieșite dintr-o minte bolnavă. Nici măcar soţul ei n-a crezut-o, din moment ce i-a scris lui Osho o scrisoare, în care îi spunea că, întoarsă acasă, ea continuă să povestească în fiecare zi noi şi noi versiuni ale evenimentelor din India şi că el personal nu credea o iotă din spusele ei.

    Ce scrie Osho despre calomniile din presă

„Aşa funcţionează mintea. Dacă ceva e scris, oamenii cred imediat. Cuvântul scris sau tipărit are o putere hipnotică. Dacă ceva e împotriva scripturilor, veniţi imediat la mine şi îmi spuneţi că nu e scris în Biblie, ca şi cum scriind ceva, acel lucru devine adevărat. Şi dacă nu e scris în Biblie, ce? Înseamnă doar că nu e scris în Biblie. Biblia poate fi completată, scrieţi-l voi! La fel e şi cu ziarele. Oamenii cred toate prostiile scrise de ziare, gândind că dacă e scris, trebuie să fie adevărat. 

Zilele trecute citeam un ziar german. Scria acolo că am două soţii, una indiancă, cealaltă occidentală. Părea foarte real, din moment ce eu vorbesc adesea despre apropierea Orientului şi Occidentului. Cel mai uimitor era că în fotografia aleasă pentru a le ilustra pe cele două soţii ale mele, una dintre ele era… Shiva. Shiva are părul lung, iar poza e luată din spate, deci trebuie să fi fost soţia mea indiancă. Un alt ziar scria că zbor cu elicopterul. Eu, care nu mi-am părăsit până acum camera. E adevărat, zbor uneori, dar fără elicopter. Am mai descoperit tot aici că nu mănânc decât ouă, carne şi raci! În altă parte, un reporter relatează că a venit la ashram devreme dimineaţa la ora 5:30. A bătut la uşă şi i-a deschis o femeie goală, care l-a îmbrăţişat şi i-a dat un fruct dintr-un pom, care semăna cu un măr, spunându-i: „Mănâncă, îţi va revigora energia sexuală”. Veţi fi surprinşi, dar după ce acest articol a apărut, oamenii au început să-mi trimită scrisori. Cineva din Austria mi-a scris: „Am 60 de ani şi o nevastă tânără. Te rog, Osho, ajută-mă, vreau să vin în India să-mi dai şi mie din acel fruct„.

Ce lucruri ciudate spun şi cred unii despre mine. Nu numai în India, ci peste tot în lume. Chiar ieri am citit un articol publicat la Londra. Se spunea acolo că spăl creierul oamenilor şi când au creierul cu totul spălat îi trimit pe bărbaţi să facă munci ilegale şi pe femei să se prostitueze. Aşa că feriţi-vă, cel care scrie acest articol ştie exact ce fac eu! Ieri am primit veşti din Bombay. Un sanyasin (discipol, căutător spiritual, n.b.) dăduse peste nişte fotografii într-un studio şi în ele era cineva care semăna foarte bine cu mine, la prima vedere. Dacă te uitai mai atent, vedeai că există doar anumite asemănări. Am aflat că îl plătiseră pe acel bărbat să stea dezbrăcat printre femei goale şi îl fotografiaseră, pentru a publica imaginile în întreaga lume. Excelentă idee! Chiar au imaginaţie. Aşa fac de fiecare dată. Şi nu spun că o fac cu rea intenţie. Poate se gândesc că aduc un mare serviciu umanităţii, pentru că îi avertizează pe oameni asupra pericolului pe care eu  îl reprezint”.

Un jurnalist binecunoscut de la un ziar german, Stern Magazine, a venit la Poona Ashram pentru a scrie din interior un reportaj. A rămas timp de mai multe săptămâni şi s-a bucurat de meditaţii şi conferinţe, astfel încât a adunat foarte mult material. S-a întors în Germania, bucuros că va putea scrie un articol de mare succes, care va răsturna tot ceea ce se ştia până atunci despre Osho. Dovada era chiar el, care locuise acolo timp de 3 săptămâni şi văzuse totul cu ochii lui. Spre marea lui uimire, colegii i-au spus că e hipnotizat, că e alt om, că nu mai ştie ce face şi că are creierul spălat! Deşi s-a luptat din răsputeri ca articolul să fie publicat aşa cum îl scrisese, doar o şesime din el a rămas aşa cum era, restul fiind complet distorsionat de cei de la ziar, care nu fuseseră în viaţa lor la Poona Ashram, nu aveau de unde şti cum stau lucrurile, dar erau convinşi că ştiu ei mai bine despre ce e vorba.  

   Răspunsul dat de Osho  la apelativul Gurul oamenilor bogaţi

„Da, sunt un guru al oamenilor bogaţi, pentru că doar cei bogaţi vin la mine. Când vin aici, au un serviciu bun, o casă, maşină şi tot ce şi-au dorit. Şi deodată îşi dau seama că nimic din toate astea nu-i împlineşte. Atunci începe căutarea lui Dumnezeu… Veniţi la mine pentru că sunteţi frustraţi de banii voştri, de succesul vostru, de viaţa voastră. De-abia când nevoile corpului vostru sunt împlinite, apar nevoile psihologice. Când şi acestea sunt împlinite, dar golul interior persistă, sunt resimţite nevoile spirituale: nevoia de a medita, dorinţa de a te ruga, foamea de Dumnezeu şi de Adevăr„.

   Răspunsul dat de Osho  la apelativul Gurul Rolls-Royce-urilor

Când şi-a cumpărat primul Rolls-Royce, maşină despre care se ştie că este printre cele mai rezistente şi mai performante în lume, toată lumea s-a năpustit asupra lui Osho, acuzându-l că un asemenea comportament este dubios pentru o persoană cu o activitate spirituală. În viziunea lor, există o totală incompatibilitate între spiritualitate şi bunăstarea materială. Iată ce a spus Osho:

   „Am lucrat în India timp de 20 de ani. Mii de oameni s-au transformat, milioane au ascultat conferinţele mele şi încă şi mai mulţi au citit ceea ce am scris. Times of India, cel mai mare ziar din India şi totodată cel mai britanic şi conservator, nu a publicat în tot acest timp nici măcar un articol despre mine sau activitatea mea. În ziua în care mi-am cumpărat o maşină, a apărut un articol mare… despre maşină, nu despre mine! Ce fel de oameni sunt aceştia? Nu-i interesează de mine, de meditaţii, de oamenii care vin aici, habar n-au ce se petrece aici, dar se interesează de o maşină. Au venit mai mulţi şi au întrebat: „Putem vedea maşina?”. Li s-a răspuns: „Veniţi la conferinţa de dimineaţă şi apoi puteţi vedea şi maşina” aşa că a trebuit, sărmanii de ei, să asculte conferinţa de 90 de minute doar pentru a vedea maşina. După ei, dacă cineva vrea să devină sfânt, trebuie să trăiască într-o sărăcie totală. E ca un fel de masochism. Cu cât cineva se torturează mai tare, cu atât oamenii cred că e mai spiritual. Unii vin aici şi spun: „Ce rost are un ashram atât de mare?” Își închipuie ceva murdar, sărăcăcios, pentru că aşa trebuie în viziunea lor să fie un ashram. Nu pot concepe că ashramul poate fi curat, frumos, confortabil. Mi s-a spus că sunt ipocrit, pentru că trăiesc într-o casă frumoasă, mă deplasez cu o maşină bună, trăiesc ca un rege. Ar trebui să înţelegeţi ce înseamnă ipocrizie. Trăiesc conform cu ceea ce îi învăţ pe ceilalţi: să trăiască frumos şi să aleagă calitatea. L-aţi putea numi ipocrit pe preşedintele acestei ţări (India) care, deşi propovăduieşte concepţia lui Gandhi şi nonviolenţa, continuă să mănânce carne”.

   Răspunsul dat de Osho  la apelativul Gurul sexului liber

 „Nu am cum să fiu un guru al sexului, pentru că prin conferinţele şi cărţile mele m-am străduit să-i învăţ pe oameni să-şi transforme energia sexuală în energie spirituală. Sunt împotriva reprimării energiei sexuale, pentru că reprimând-o, şansa de creştere spirituală este anulată. Oamenii care au venit la mine au devenit din ce în ce mai puţin sexuali şi din ce în ce mai spirituali. Dacă vreţi să mă numiţi într-un fel, numiţi-mă gurul anti-sex„.

 Osho, arestat abuziv în SUA – Colegii de celulă şi tot personalul închisorii îi devin discipoli

 Când a ajuns în Statele Unite în 1981, Osho nu se afla la începutul activităţii lui de trezire şi elevare a conştiinţelor. Ţinuse deja multe conferinţe în India pe diferite subiecte de spiritualitate, inclusiv despre integrarea sexualităţii în spiritualitate. La Poona Ashram veneau în fiecare an tot mai mulţi europeni şi americani aflaţi în căutare de Sine, dar şi mulţi psihologi, psihoterapeuţi şi medici, care se întorceau apoi în ţările lor şi aplicau cele învăţate în procesul de vindecare al pacienţilor cu care lucrau. În scurtă vreme, Poona Ashram şi-a câştigat reputaţia celui mai bun centru de terapie şi creştere personală din epocă.

Încă din India, Osho a propagat concepţia tantrică, conform căreia, angrenarea pe calea spirituală nu implică deloc renunţarea la lume. Osho spunea că nu la lumea materială este necesar să renunţăm, ci la trecut şi la condiţionările acestuia, la sistemul de convingeri greşite care ne înlănţuie şi pe care fiecare generaţie îl impune celor următoare. E uşor să ne dăm seama că o concepţie eliberatoare a conştiinţelor, propagată de Osho, nu a fost deloc privită cu ochi buni de cei ce se străduiau (şi se străduiesc şi acum) să menţină un sistem de condiţionare a fiinţelor umane, pentru a-i face mai uşor de controlat şi manipulat. Deja activitatea lui din India era mult persecutată (au existat situaţii în care discipolii veniţi din întreaga lume erau agresaţi de populaţie, iar autorităţile le făceau greutăţi în obţinerea vizelor). Venirea lui Osho în SUA a încins şi mai mult spiritele. Ajuns în Oregon, a întemeiat Rajneeshpuram, care s-a dezvoltat rapid ca un orăşel prosper de 5.000 de locuitori, acolo unde altădată era doar deşert. Atacurile din partea guvernului Reagan nu au întârziat să apară.

   Ce au în comun SUA şi Vaticanul?

 Preşedinţii anteriori lui Reagan, inclusiv Kennedy, păstraseră o distanţă considerabilă între guvern şi biserică. În guvernul Reagan, toţi au privit apropierea bisericii ca pe o necesitate imediată, ca o dovadă de netăgăduit a convingerilor lor anti-comuniste, într-o epocă în care Uniunea Sovietică era principalul adversar. Astfel că era necesară o apropiere imediată de Papa Ioan Paul II a preşedintelui proaspăt ales, lucru care a fost facilitat de consilierul pe probleme de securitate Zbigniew Brzezinski, polonez de origine. Şeful CIA a început să se întâlnească tot mai frecvent cu Papa şi îi raporta direct lui Reagan despre aceste întâlniri. Toate acestea au culminat cu vizita în iunie1982 a lui Reagan la Vatican, cu ocazia căreia a avut loc o lungă discuţie între patru ochi între el şi Suveranul Pontif. Am făcut această paranteză pentru a arăta cât de strânsă era colaborarea dintre Papă şi preşedintele SUA. Există mărturii ale mai multor persoane cum că acţiunile declanşate împotriva lui Osho au fost cerute de cardinalul Joseph Ratzinger, şeful Congregaţiei pentru Doctrină şi credinţă din Vatican şi al doilea om după Papă. Trebuie spus că Osho criticase în repetate rânduri în conferinţele sale instituţia papală şi vorbise despre faptul că creştinismul de astăzi nu mai are nimic în comun cu Iisus. Din aceste motive, Osho era de multă vreme pe lista autorilor interzişi de Vatican, numită Index Librorum Prohibitorum.

   ,,Congresul şi Casa Albă sunt interesate de activităţile acestui guru şi de ashramul său”

 Acesta este conţinutul unei telegrame sosite la Consulatul American din Bombay, sub semnătura lui Alexander Haig, prim secretar al SUA, în urma cererii depuse de Osho pentru a obţine viză SUA. E firesc să ne întrebăm de ce erau atât de interesate instituţiile SUA de un om non-violent, care nu făcea altceva decât să-i înveţe pe semenii lui cum să facă pentru a se elibera de prejudecăţi şi condiţionări? Anvergura forţelor puse în mişcare pentru a-l stopa ne arată însă cât de important e pentru cei care guvernează lumea ca oamenii să rămână închistaţi în aceste condiţionări. Primele presiuni au fost generate de construirea Rajneeshpuram în Wasco County şi de existenţa unui număr atât de mare de discipoli în zonă, astfel că autorităţile se temeau că rajneesh-ii puteau alege majoritatea consiliului local. Toate acţiunile lor, chiar şi cele mai nobile, cum a fost aceea de a oferi locuinţe la Rajneeshpuram oamenilor străzii, erau privite ca atacuri şi încercări de a exercita un control în administrarea regiunii, care putea să scape de sub controlul autorităţilor.

   Strategii, zvonuri şi descindere în forţă

 În 1985 aveau loc zilnic lungi conferinţe telefonice pe tema Osho între Edwin Meese – Procurorul General al  SUA, Charles Turner – Procurorul pentru Portland, guvernatorul Oregonului, şeful poliţiei SUA şi şeful F.B.I. Au fost implicate în aceste acţiuni concertate împotriva lui Osho instituţii importante ale statului american precum I.N.S. (Immigration and Naturalization Services), F.B.I, C.I.A şi D.E.A. Într-un interviu ulterior, Charles Turner a declarat pe faţă: ,,am încercat să ne folosim de un proces penal pentru a rezolva ceea ce era în realitate o problemă politică”.Lui Edwin Meese (Procuror General şi totodată consilier general pe probleme de siguranţă naţională) i-a revenit sarcina să găsească un pretext pentru a-l aresta pe Osho. Mai întâi, au început să circule tot felul de zvonuri, fără nici o dovadă, cu privire la acţiuni ilegale şi extrem de grave ale discipolilor lui Osho şi mai ales ale secretarei lui, Ma Anand Sheela: infestare cu salmonela a unui restaurant, incendiere de proprietăţi, interceptare de convorbiri şi tentativă de omor. Osho a invitat autorităţile să investigheze comunitatea, pentru a demonstra că aceste acuzaţii sunt false, însă nu exista nici un interes în acest sens. În timpul Festivalului de vară din 1985, la o conferinţă de presă, Osho a atins probleme atât de delicate, încât s-a luat decizia că trebuia stopat imediat. În octombrie, soldaţii Gărzilor Naţionale şi echipele speciale SWAT au înconjurat zona pentru „a-l reține” pe Osho. Au fost trimise elicoptere, din care au fost lansaţi direct în apă scafandri aparţinând trupelor speciale, pentru a-i lua prin surprindere pe cei de la Rajneeshpuram, dar Osho nici măcar nu se afla acolo! El plecase spre o staţiune montană, însoţit de mai mulţi discipoli.

   Osho este arestat, fără mandate

 Pe 28 octombrie, avionul cu care călătorea Osho aterizează la Charlotte în Carolina de Nord, pentru a se realimenta. Acolo, el şi cei 6 însoţitori ai săi sunt arestaţi fără a li se prezenta nici un mandat. Iată ce povesteşte chiar Osho: „Câtă laşitate, să arestezi un om care nu are decât hainele de pe el, sub ameninţarea a 12 soldaţi înarmaţi. I-am întrebat dacă ştiu ce fac: nu aveau nici un mandat, nu ştiau de ce mă arestează şi atunci au început să strige la mine. Le-am spus: „Nu e nevoie să strigaţi. Spuneţi-mi doar pentru ce mă arestaţi” și n-au spus nimic. Mi-au pus cătuşele. Le-am spus atunci: „Nu sunt un criminal şi nimeni nu m-a mai tratat aşa. Vin de bună voie cu voi unde doriţi iar dacă vreţi să mă întorc în Oregon, mă întorc în Oregon, dar vreau să ştiu care este motivul„.

S-a aflat mai târziu că Procurorul General al SUA a cerut Gărzii Naţionale să mă aresteze şi ei s-au mirat: „Fără nicio dovadă, fără niciun ordin al Curţii de Justiţie nu putem face asta”. Procurorul general E. Meese (care ulterior a fost acuzat de multe ilegalități şi a trebuit în  final să se retragă din funcţie) a cerut chiar comandantului şef al armatei să mă aresteze şi acesta a râs, spunându-i că niciodată în istorie nu s-a pomenit să trimiţi o armată împotriva unui singur om. Şi nu e numai atât, i-a mai spus şeful armatei, n-aveţi nici o probă! De ce nu cereţi înainte unui tribunal să emită un mandat de arestare? N-au făcut însă nici un demers de acest gen. Şi când am fost arestat de 12 oameni cu arme încărcate am întrebat: „Unde e mandatul?”. Nu aveau niciun mandat. Aveau doar o bucată de hârtie cu câteva nume scrise pe ea şi le-am spus: „Acestea nu sunt numele persoanelor pe care le arestaţi. Puteţi vedea paşapoartele noastre”. Erau şase sanyasini cu mine, niciunul din numele lor nu era pe acea hârtie. Nici atunci n-au vrut să audă nimic.

Am fost arestat cu cătuşe la mâini, un lanţ la mijloc şi lanţuri la picioare. Nici nu puteam să merg. Şi se temeau c-aş putea să-mi ridic mâinile, așa că mi-au mai pus un lanţ care unea cătuşele cu lanţul de la mijloc, ca să nu-mi mai pot mişca mâinile.

Au condus nebuneşte prin oraş, pentru că erau fotografi peste tot şi dacă aceștia ar fi văzut că mă arestaseră fără mandat, toate poveştile lor despre democraţie ar fi părut un non-sens. Şeriful care stătea pe scaunul din faţă al maşinii ce mă ducea în închisoare mi-a spus: „Acolo vei fi protejat în totalitate”. I-am răspuns: ,,Dacă a fi încătuşat cu lanţuri înseamnă protecţie, atunci de ce nu-l protejezi aşa pe preşedinte sau pe guvernatori, pentru că vieţile lor sunt într-un pericol continuu. În America, 20%  dintre preşedinţi au fost asasinaţi. Nu-i un număr prea mic. De ce nu vă ţineţi preşedinţii în închisoare?”. Magistraţii americani i-au negat lui Osho dreptul de a fi eliberat pe cauţiune. Osho şi-a exprimat disponibilitatea de a fi dus cu propriul avion, sub escorta poliţiei, în Oregon unde ar fi trebuit să fie instrumentat cazul. A fost însă refuzat, iar ceea ce ar fi trebuit să fie o călătorie banală, de cel mult 5-6 ore, s-a transformat într-o peregrinare de 12 zile, timp în care Osho a trecut prin 6 închisori americane.

   Prin închisorile americane…

 După primele trei zile de închisoare, şeriful a venit să-l vadă pe Osho, întrucât cei cu care era închis în aceeaşi celulă îi deveniseră discipoli. Lor li se alăturaseră medicul şi asistentele din spitalul închisorii şi în final chiar şi şeriful şi-a adus soţia şi copiii să-l cunoască pe Osho. Întrucât celula în care fusese închis era prea mică pentru atâta lume care dorea să vorbească cu el şi să petreacă cât mai mult timp în compania lui, doctoriţa închisorii a cerut să fie mutat cu totul în cabinetul ei. Unuia dintre avocaţii care au venit să-l viziteze şi care a rămas uimit de cât de mare impact a avut Osho asupra oamenilor de acolo, Osho i-a spus:,,N-am mai avut de multă vreme timp să mă odihnesc atât, toată lumea are grijă de mine. Şi toţi sunt preocupaţi de un singur lucru: când voi fi eliberat şi mă voi întoarce în comunitate, toţi vor să vină să petreacă acolo măcar câteva zile”. I-au adus chiar fotografii decupate din ziare, pentru a le da autografe, spunându-i: „Asta ne va aminti că ai fost aici timp de 3 zile. În aceste zile, locul acesta nu a mai fost o închisoare„.

Într-adevăr, venirea lui Osho a făcut ca până seara, la închisoare să sune atâtea telefoane şi să sosească atâtea telegrame, încât a fost nevoie să se aducă mai mulţi operatori să se ocupe de ele. Unul din gardieni i-a spus lui Osho: „Am avut în această închisoare persoane foarte importante: miniştrii, candidaţi la preşedinţie, dar n-am mai văzut până acum aşa ceva. Poţi fi sigur că acum n-au cum să-ţi facă ceva, toată lumea e cu ochii pe tine. Pot să te hărţuiască, dar nu-ţi pot face niciun rău, nu-şi asumă riscul ăsta„.  I s-au trimis atât de multe flori, încât nu mai exista loc pentru ele şi atunci el a cerut ca florile să fie împărţite şcolilor şi universităţilor din oraş, astfel încât, în ziua când a fost dus sub escortă spre aeroport, străzile erau pline de tineri care aruncau flori spre maşina lui. Osho a reuşit să facă un lucru nemaiîntâlnit până atunci, a organizat chiar o conferinţă de presă din închisoare.

 SUA contra Bhagwan Sri Rajneesh – Închis sub un nume fals, Osho este otrăvit în închisoarea din Oklahoma

  Simptomele indicau clar otrăvirea şi numeroşi specialişti au spus că este vorba de taliu sau iradiere cu plutoniu. Iată ce scrie Osho despre otrăvirea lui de către autorităţile americane:

„În Oklahoma, suspiciunile mele au devenit certitudini, pentru că am aterizat în mijlocul nopţii pe un aeroport pustiu şi şeriful în persoană era acolo ca să mă ia în primire. Chiar el a condus maşina şi cum stăteam chiar în spatele lui, am putut auzi foarte clar ce i-a şoptit la ureche cel care m-a dat în primire:  Tipul ăsta e cunoscut în toată lumea şi toată mass-media mondială e cu ochii pe el, aşa că nu fă nimic direct. Fii foarte atent! Am început să mă gândesc care e intenţia lor? Ce vor să facă indirect? Când am ajuns în închisoare, mi-a devenit clar. Şeriful mi-a cerut să nu completez formularul de intrare în închisoare cu numele meu. Ar fi trebuit să scriu în loc David Washington. L-am întrebat în baza cărei legi sau constituţii îmi cere să fac un lucru atât de prostesc. Refuz, pentru că nu sunt David Washington. A insistat şi a spus: Dacă nu semnezi cu numele pe care ţi l-am spus, îţi vei petrece noaptea pe această banchetă rece de fier. I-am spus atunci: „Eşti un om rezonabil, bine educat, nu-ţi dai seama ce lucru prostesc îmi ceri să fac?„. Mi-a răspuns: Nu-mi cere să-ţi răspund, pur şi simplu îndeplinesc ordinele primite de sus, iar de sus însemna în mod cert Casa Albă, Ronald Reagan.

Eram obosit după atâtea drumuri şi i-am spus: „Hai să facem un compromis, completezi tu numele David Washington sau ce alt nume vrei, iar eu semnez„. El a completat formularul cu numele David Washington iar eu am semnat cu semnătura mea în hindi. Ce ai scris acolo? Trebuie să scrii David Washington, a spus el. „Asta îţi va aminti că indiferent ce vei încerca să faci, direct sau indirect, vei fi prins. E scrisul tău şi apoi semnătura mea, care e cunoscută în întreaga lume şi poate fi recunoscută fără dificultate. Întreaga ta conspiraţie a eşuat„.  Ideea era că dacă completam David Washington şi semnam tot aşa, puteam fi ucis, otrăvit, împuşcat şi n-ar fi fost nici o dovadă că eu am trecut vreodată pe acolo. Fusesem adus pe uşa din spate a aeroportului, intrasem în închisoare tot pe uşa din spate, în mijlocul nopţii, astfel încât nimeni să nu-şi dea seama de prezenţa mea, doar şeriful fiind prezent, nimeni altcineva. M-a dus în celulă şi mi-a spus să iau una din saltele foarte murdare, pline de zdrenţe (şeriful n-a atins acea saltea).  I-am spus „Nu sunt prizonier. Ar trebui să te comporţi mai uman. Am nevoie de o pătură  şi o pernă„. A refuzat simplu: „Nici o pătură, nici o pernă. Asta e tot ce primeşti„.

A încuiat uşa celulei aceleia murdare şi mici şi a plecat. Încă şi mai bizar a fost că dimineaţa devreme, la ora 5, a deschis uşa şi parcă era un alt om. Nu-mi venea să cred ochilor, adusese o saltea nouă, o pătură, o pernă. I-am spus: „Azi noapte te-ai comportat atât de primitiv, cum de-ai devenit brusc atât de civilizat?„. Mi-a oferit micul dejun la ora aceea atât de matinală. În nici o altă închisoare nu se procedase aşa. I-am spus: „E mult prea devreme, de ce-mi dai atâta atenţie?” Mi-a răspuns: Mănâncă repede, că în 5 minute trebuie să plecăm spre aeroport. L-am întrebat: „Atunci de ce mi-ai mai adus saltea, pătură şi pernă?” (s-a dovedit ulterior că prima saltea era iradiată cu plutoniu). Nu a spus nimic şi a ieşit închizând uşa. Micul dejun nu era cine ştie ce: 2 felii de pâine înmuiate într-un fel de sos: nu mi-am dat seama ce era, nu avea nici un gust, nici un miros. Dr. Amrito crede că am fost otrăvit. Poate m-au otrăvit în toate cele 6 închisori, ăsta a fost scopul pentru care n-au vrut să mă elibereze pe cauţiune şi pentru care am petrecut 12 zile într-o călătorie care ar fi trebuit să dureze în mod normal 6 ore. O otrăvire lentă, care nu m-ar fi omorât imediat, dar care pe termen lung m-ar fi slăbit.

După cele 12 zile petrecute în închisorile americane n-am mai putut dormi. Au început să se petreacă tot felul de lucruri în corpul meu, care înainte nu aveau loc: mi-a dispărut pofta de mâncare, mâncarea pare să nu mai aibă nici un gust, aveam o senzaţie neplăcută în stomac, greaţă, îmi vine să vomit, nu-mi mai e sete şi simt o stare de dezrădăcinare groaznică. Pare că e ceva afectat şi la sistemul nervos. Simt furnicături în tot corpul, în special în mâini, iar pleoapele mi se zbat. Când am intrat în închisoare, aveam 75 kg, astăzi am doar 65. Fără să fi modificat ceva în regimul alimentar, pierd în greutate fără nici un motiv. Şi există şi o stare de slăbiciune permanentă, iar acum 3 luni, osul mâinii drepte a început să mă doară rău. Toate acestea sunt simptome ale acţiunii anumitor otrăvuri. Mi-a căzut părul, mi-a slăbit vederea, barba mi-a albit de parcă aş fi îmbătrânit cu 20 de ani”. 

SUA contra Bhagwan Shree Rajneesh. Acuzaţiile? Încălcarea legilor emigrării şi aranjarea unor căsătorii false!

  „Pentru că nu aveau nicio dovadă împotriva mea (nu comisesem nicio crimă) dar trebuiau să justifice arestarea, mi-au şantajat avocaţii. Avocaţii Statelor Unite le-au spus: „Dacă ţineţi la viaţa lui Bhagwan, e mai bine să nu mergeţi la proces, pentru că ştiţi şi voi, aşa cum ştim şi noi, că nu a făcut nimic şi că toate cele 34 de acuzaţiidin dosar sunt false. Dar în nici un caz guvernul american nu doreşte să fie înfrânt în faţa curţii de un singur individ„. Au numit acest caz „SUA contra Bhagwan Shree Rajneesh”. Cea mai mare naţiune din lume, cea mai mare putere din istorie, bineînţeles că nu dorea să fie înfrântă de un singur individ, lipsit de putere. Avocaţii au venit la mine cu lacrimi în ochi. Au spus: „Suntem aici să te apărăm, dar se pare că e imposibil. Nu ne putem asuma riscul de a veni la proces, pentru că ne-au spus direct că viaţa ta ar fi în pericol. Astfel că am căzut de acord, pentru binele tău, să acceptăm două acuzaţii minore, pentru a-i da guvernului american satisfacţia victoriei, astfel încât, tot ce vor putea face este să te deporteze”.

Toate acestea s-au petrecut cu 10 minute înainte de începerea procesului la Curtea Federală. Judecătorul Leavy m-a întrebat doar despre cele două acuzaţii care fuseseră alese de avocaţi. E ciudat că, din cele 34 de acuzaţii, judecătorul Leavy m-a întrebat imediat doar de astea două, fără să le verifice şi pe celelalte: „Eşti sau nu vinovat de aceste două crime?” Era clar că şi judecătorul făcea parte din conspiraţie. Dar am şi eu nebunia mea. Am spus „Sunt” şi atât. Avocatul meu, care stătea lângă mine, Jack Ransom a continuat: „vinovat”. Astfel că s-a înregistrat acest lucru ca şi cum ar fi fost o propoziţie completă: „Sunt vinovat„. Iar eu nu spusesem asta. M-aş fi lăsat crucificat mai degrabă decât să accept o acuzaţie falsă. După ce am ieşit din sală, Jack Ransom mi-a spus: „Ai creat o situaţie neplăcută. Din fericire, judecătorul Leavy nu a notat-o„. În finalul procesului, avocatul SUA a concluzionat într-un mod penibil: „N-am fost capabil să aduc dovezi împotriva lui, dar nici partea adversă n-a fost capabilă să dovedească altceva„.

Situaţia e de-a dreptul ridicolă, întrucât nu un nevinovat trebuia să îşi dovedească nevinovăţia, ci guvernul care-l arestase pe nedrept trebuia să aducă dovezi în sprijinul acuzaţiilor care să justifice arestarea. Contrar uzanţelor, sentinţa a fost pronunţată imediat şi era evident că acest lucru nu era posibil decât dacă era pregătită dinainte. Osho era amendat cu 400.000 de dolari, sumă care i-a şocat şi pe avocaţi, dat fiind faptul că delictele erau minore. În plus, era deportat din America şi nu avea dreptul să revină în următorii 5 ani, iar dacă ar fi încercat, l-ar fi aşteptat 10 ani de închisoare. I s-a cerut să-şi ia lucrurile imediat. Avionul îl aştepta la aeroport. A trebuit să părăsească America rapid, aşa că nu a putut face apel la o Curte mai înaltă.

Pentru a-şi lua lucrurile, Osho a fost dus la închisoarea Portland: „M-au dus într-o cameră goală, în care erau doar câteva scaune. Mai erau şi alte birouri, dar nu era nimeni în ele. L-am întrebat pe cel care mă adusese în închisoare care e motivul pentru care camera e goală.  A spus Nu ştiu, dar l-am privit în ochi şi am văzut că ştie. Şi când am fost dus înăuntru, era cineva în cameră care a ieşit imediat. Mi s-a spus să stau pe un anumit scaun. Şi acest lucru era ciudat, pentru că erau mai multe scaune în încăpere. Puteam să aleg eu unul. Dar mi-a indicat pe care să mă aşez. Mi-a spus : Trebuie să plec să obţin semnătura şefului meu, va trebui să aştepţi vreo 10-15 minute. Am aflat mai târziu că nu era nevoie de nicio semnătură a niciunui şef. Am putut vedea cu ochii mei pe formularul pe care îl avea în mână, aşa că l-am întrebat: Unde este semnătura şefului tău? Nu e nevoie de ea. E nevoie doar de semnătura mea că mi-am primit hainele. Nici un şef nu trebuie să semneze asta. Era atât de nervos, că transpirase tot în acea încăpere cu aer condiţionat. Şi, pentru că ţinea hârtia în mână, formularul tremura. Când am ajuns la aeroport, am auzit că la televizor se anunţase că sub acel scaun pe care aşteptasem 15 minute se afla o bombă. Poate că era un alt aranjament. În cazul în care eu aş fi cerut recurs sau aş fi negat cele două acuzaţii, bomba ar fi explodat. Iată de ce camera era goală. Şi iată de ce chiar şi omul din încăpere, care trebuia să-mi dea hainele a dispărut sub pretextul acelei semnături. Dar pentru că am acceptat o vină falsă şi m-am lăsat amendat şi deportat, bomba nu a mai explodat”.  

   De ce îl expulzează 21 de țări?

 Osho se întoarce în India dar, deoarece guvernul indian încearcă să-l izoleze, anulând vizele acordate celor ce vor să-l viziteze, pleacă la Katmandu. Foarte repede, guvernul nepalez refuză şi el vizele pentru cei care-l vizitau. Părăseşte şi Nepalul şi începe un adevărat tur al lumii.  Prima destinaţie e Grecia unde, deşi i se acordă o viză de 30 de zile, după doar 18 poliţia grecească intră cu forţa în locuinţa sa, îl arestează şi-l expulzează. Ziarele greceşti relatează despre presiuni din partea guvernului şi bisericii, care au determinat această intervenţie. În următoarele două săptămâni, vizitează sau cere permisiunea de a vizita alte 17 ţări din Europa, America de Sud şi de Nord. Toate îi refuză viza, sau i-o revocă imediat după sosire. Oriunde ar fi aterizat, avionul său era urmat de un alt avion care avea la bord oficiali ai SUA, dotaţi cu o valiză plină de dosare şi articole din presă ce îl prezentau pe Osho ca pe un criminal de talie grea, de care orice stat ar fi mai bine să scape cât mai repede.

Italia, Germania, Anglia, Olanda, Elveţia şi Grecia i-au fost ţări închise oficial. La Stockholm, aterizarea a fost respinsă de poliţişti înarmaţi. Se îndreaptă în 1986 spre Uruguay, ţară care anunţase că într-o conferinţă de presă oficială va afirma în mod public că-i acordă drept de rezidenţă permanentă. Cu o noapte înainte ca această conferinţă de presă să aibă loc, preşedintele Sanguinetti primeşte un telefon de la Washington prin care este anunţat că, dacă-i va acorda rezidenţă lui Osho, cele 6 miliarde de dolari reprezentând datoria pe care Uruguay-ul o are faţă de SUA vor fi cerute imediat înapoi şi nu-i vor mai fi acordate nici un fel de credite. Malcolm Wilkey, ambasadorul SUA în Uruguay, îi prezintă preşedintelui un raport al CIA în care se afirma: „Bhagwan Shree Rajneesh e un om foarte inteligent. E foarte periculos. E un anarhist. Are puterea de a transforma minţile oamenilor„.  Preşedintele nu are încotro şi e nevoit să-i ceară să părăsească ţara. În următoarele luni este alungat şi din Jamaica şi Portugalia. În Parlamentul European de la Strassbourg a fost introdusă o moţiune de către 12 membri directori, care cereau „cooperare europeană pentru a se asigura că liderului Bhagawan nu îi este permis să intre în niciunul din statele membre ale Comunităţii. Parlamentul se aşteaptă de la aceste state să ia măsuri în sistemele lor legislative pentru a preveni stabilirea rezidenţei lui Osho pe teritoriul lor”. Deşi moţiunea nu a fost aprobată oficial, comportamentul statelor respective dovedeşte că a fost respectată. În 1986, Osho se întoarce la Mumbay, în India unde rămâne până la sfârşitul vieţii (1990) continuând să ţină conferinţe şi meditaţii colective.

––– // –––

Cele de mai sus au fost consemnate în baza cărţii  lui Max Brecher „A Passage to America” şi a Autobiografiei lui Osho. În 1989, Max Brecher începe documentarea pentru a scrie o carte despre arestarea abuzivă şi hărţuirea internaţională a lui Osho. Intervievează 60 de persoane direct implicate în evenimente: poliţişti, şefi de închisoare, ziarişti, oficialităţi etc. Adună documente oficiale. Nouă dintre persoanele cheie refuză să participe. Cu toate acestea, iese la iveală întreaga conspiraţie. Cartea este trimisă la mai multe case de editură din lume dar toate (în număr de 30) o refuză. În 1991, manuscrisul este acceptat de o editură indiană, dar şi aceasta anulează contractul după scurt timp. Se pare că eforturile guvernului indian de a se pune bine cu SUA îşi spun cuvântul. De-abia în 1993 cartea este acceptată de Book Quest Publishers din Bombay. Însă lansarea acestei cărţi rămâne fără ecou în presă, mai ales în cea occidentală.

Asa ca dragi frati si surori nu vă luati după prejudecăti si manipulare, citiți-i operele si apoi formati-vă părerea….

 Mai jos cateva interviuri video cu subtitrare RO –  Pentru a activa subtitrarea dați click pe rotița din dreapta jos și căutați Română.

    Video cu subs. RO : OSHO : Iubito, toată munca mea este să te zăpăcesc ! https://www.youtube.com/watch?v=xggTJCCxFss

    OSHO : De ce este comunicarea atât de dificilă, mai ales între îndrăgostiti? https://www.youtube.com/watch?v=o1VXyI9c9SU

    OSHO : Osho despre droguri : https://www.youtube.com/watch?v=9PkjfMW3I0I

    OSHO : Iubirea este autentică doar când oferă libertate:

https://www.youtube.com/watch?v=OAXghwgkqFg

    OSHHO : A face dragoste este o experiență sacră –

https://www.youtube.com/watch?v=xbyOE2_Yssw

       Drum drept spre Lumină !

Cruzimea e o neînţelegere. Ea îşi face apariţia în noi pentru că ne e frică de moarte. Nu vrem să murim, aşa că înainte ca altcineva să ne ucidă, vom încerca să ucidem noi, având în vedere că cea mai bună apărare e atacul. Şi nu se ştie cine te va ataca. În lumea animalelor, în lumea oamenilor, există mereu concurenţă, astfel încât oamenii atacă neîncetat, fără să-şi pună problema pe cine atacă sau dacă respectiva fiinţă se pregătea într-adevăr să atace. Dar acest lucru nu se poate afla, aşa că ocazia nu trebuie ratată. Iar atunci când ataci pe cineva, inima ta se împietreşte. Şi faptul de a ataca începe să-ţi facă plăcere. Fenomenul poate fi observat în lumea animală, fiind cauzat de aceeaşi concurenţă pentru hrană, pentru putere… Cruzimea nu înseamnă altceva decât spiritul de competiţie, dorinţa de a fi neapărat cel dintâi. Dacă e necesar, ajungem să folosim chiar violenţa. Primul loc trebuie cucerit cu orice preţ. De ce această goană după primul loc? Adevăratul motiv e moartea.

Cruzimea dispare numai atunci când descoperi că moartea nu există. Când experimentezi ceva aflat dincolo de moarte, cruzimea dispare cu desăvârşire. Atunci nu mai contează: nu mai este nevoie să fugi, poţi să-l laşi pe celalalt s-o ia înaintea ta, pentru că acum ştii că lumea e infinită, că viaţa este nesfârşită. Nu se poate pierde nimic; dacă nu se întâmplă azi, se va întâmpla cu siguranţă mâine. Dacă înţelegi acest lucru, e imposibil să mai pierzi ceva. În realitate, a lupta şi a fi plin de cruzime te aspreşte, iar inima îți împietreşte. Cu o asemenea inimă, vei rata tot ce e minunat. E greu să explici oamenilor că prin competiţie, ambiţie violentă, dorinţa de a fi pe primul loc, se creează o lume anormală, în care nimeni nu se mai bucură de nimic. În care toţi rămân săraci. Dacă i-ai putea face pe oameni să înțeleagă că sinele lor e nemuritor, orice urmă de cruzime ar dispărea.

Cei ce vor să analizeze viaţa, trăirile sau iubirea prin intermediul gândirii, pot fi pe deplin satisfăcuți de trecutul sau viitorul lor, deoarece le oferă un câmp de acţiune nelimitat. Pot decora trecutul, îl pot înfrumuseţa aşa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecţii. În goana lor neîntreruptă, au zărit câteva lucruri şi au impresia că le-au trăit. Singura realitate a trecutului este moartea, nu viaţa. Singura realitate a viitorului este tot moartea, nu viaţa. Cei care şi-au ratat viaţa, cei care nu şi-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecţie venită din trecut. Tot ce au ratat în trecut e proiectat şi aşteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistenţe, se găseşte această scurtă clipă care există cu adevărat şi e plină de viaţă.

Se crede că timpul e format din trecut, prezent şi viitor. Fals! Timpul e format numai din trecut şi viitor. Prezentul este însăşi esenţa acestei vieţi. Aşadar, cei ce vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existenţial. Trecutul este doar o colecţie de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginaţia, visele voastre. Realitatea este aici şi acum. Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul.Dacă te afli aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensă tăcere, linişte, nemişcare, nu se întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată. Prezentul îţi dă posibilitatea să te cufunzi în oceanul vieţii, să te înalţi spre seninul cerului vieţii. Sunteţi însă pândiţi de pericole din ambele sensuri: „trecut” şi „viitor” reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut şi viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părţi. Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu-ţi mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viaţa, nu mai contează nimic. Iar pentru mine, viaţa este tot ce există.

Pentru cei care vor să trăiască viaţa şi nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat şi nu să filozofeze despre acest lucru, nu există alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleţi-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna. Viaţa durează 70-80 de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. E atât de condensată, încât, dacă ai trăit o viaţă justă, vei putea intra în misterul morţii. Misterul constă în faptul că moartea nu e decât coperta; în interiorul ei se găsește nemurirea ta, viaţa ta eternă.

A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv, trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu e mai divin decât viaţa însăşi.

Pentru mine, seriozitatea e o boală, iar simţul umorului, o calitate care ne face mai umani, mai smeriţi. Simţul umorului este unul dintre cele mai importante aspecte ale religiozităţii. Omul nu trebuie să urmărească transcenderea naturii. Fiinţa umană trebuie să aducă natura la împlinire, fapt care nu poate fi făcut de nici un animal. Aceasta este diferenţa. Sunteţi născuţi fiinţe în cadrul naturii. Nu puteţi să vă depăşiţi condiţia. E ca şi cum aţi încerca să vă trageţi de păr pentru a va ridica în aer. S-ar putea să faceţi un mic salt, însă mai devreme sau mai târziu veţi cădea pe pământ şi s-ar putea să vă alegeţi și cu câteva oase rupte. Oamenii au încercat neîncetat să se ridice deasupra naturii, să-şi depăşească condiţia. Dar ei nu sunt separaţi de natură. Omul are capacitatea, inteligenţa şi libertatea de a explora; iar dacă aţi explorat în întregime natura, aţi ajuns acasă. Natura este casa voastră.

Una din legile fundamentale ale vieţii este aceea că tot ce se află pe un plan mai înalt este şi foarte vulnerabil. Rădăcinile unui copac sunt foarte puternice, dar florile lui, nu. Florile sunt fragile; un vânt mai puternic le poate rupe. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul conştiinţei umane. Ura e foarte puternică, însă nu la fel se întâmplă şi cu iubirea. Iubirea e ca o floare care poate fi strivită cu uşurinţă de orice vânt, distrusă de orice animal. Valorile superioare ale vieţii sunt cele care trebuie să fie protejate. Valorile inferioare se protejează singure. O piatră nu trebuie să fie protejată, dar tufa de trandafiri, aflată în apropierea ei, are nevoie de această protecţie. Piatra e ca și moartă, nu are nevoie de apărare. Dar trandafirul e viu, plin de culoare, frumos, atrăgător. Pentru el, pericolul e însăși frumuseţea lui.

Libertatea aduce cu sine o totală responsabilitate faţă de tot ceea ce eşti şi tot ce urmează să devii.

Există fiinţe care se înfurie: ele pun la cale revoluţii, produc schimbări în societate, în stat. Dar revoluţiile lor eşuează, deoarece tot ce se bazează pe furie, se bazează şi pe ignoranţă. Schimbarea în mai bine nu e posibilă dacă are drept punct de plecare furia. Vreau să vă amintesc faptul că tristeţea e o furie inversată. E o furie reprimată. Dacă o analizaţi, veţi ajunge la această concluzie. Tristeţea poate fi uşor transformată în furie; tot astfel, furia se poate transforma în tristeţe. Ele sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen.

Lumea e tristă, e nefericită. În inimile oamenilor există o mare suferinţă. Încearcă să nu fii trist, fiindcă te vei alătura celor aflaţi în această stare; vei crea o tristeţe şi mai mare. Este ca atunci când oamenii sunt bolnavi iar voi, văzând starea în care se află, vă îmbolnăviţi la rândul vostru. Dar boala voastră nu-i va putea vindeca; procedând astfel veţi mări numărul celor bolnavi. A avea compasiune pentru boala lor înseamnă a-i căuta cauzele care le generează suferinţa şi nefericirea. A-i ajuta să înlăture aceste cauze. În acest timp, trebuie să rămâneţi cât mai bine dispuşi, deoarece numai bucuria voastră îi poate ajuta, nu tristeţea. Furia, mânia, reprezintă întotdeauna un semn de slăbiciune.

Vechiul dicton „aşa cum este sus, tot astfel şi jos„, conţine unul din adevărurile fundamentale despre misticism. Acesta ne arată că nu există nici deasupra, nici dedesubt, că existenţa este una. Diviziunile sunt create de minte. Existenţa este nedivizată. Împărţirile sunt propriile noastre proiecţii, cu care ne identificăm atât de mult, încât pierdem contactul cu totalitatea. Mintea noastră e doar o mică fereastră care se deschide spre vastul univers. Deşi cerul nu are nici o limită, pentru percepţia noastră conturul ferestrei se confundă cu cadrul întregii existenţe. Așa se întâmplă uneori şi cu cei care poartă ochelari: ochelarii sunt pe nas, iar ei îi caută. Au uitat până şi faptul că le-ar fi cu neputinţă să vadă  fără ochelari, deşi faptul că pot privi, că pot vedea, reprezintă o certitudine a faptului că ochelarii sunt la locul lor. Însă dacă foloseşti ochelari ani de zile, ei devin încetul cu încetul o parte din tine; devin ochii tăi. Nu-i mai priveşti ca fiind separaţi de tine. Fiecare pereche de ochelari colorează într-un anumit fel lucrurile care trec prin ei. Voi sunteţi observatorul aflat în spatele lor, ochelarii nu pot privi ei înşişi.

Am fost învăţaţi, programaţi, ni s-a spus mereu că până şi un lucru cum ar fi iubirea trebuie să fie o problemă a minţii. Iubirea aparţine inimii, însă întreaga noastră societate a încercat să o ignore, deoarece ea nu este logică, ea nu este raţională, iar mintea a fost educată că tot ceea ce este ilogic e greşit, că numai lucrurile logice sunt corecte. Iar în programele noastre şcolare inima este complet ignorată, educaţia se ocupa numai de minte. Inima a fost aproape înlăturată din existenţa noastră, aproape în întregime redusă la tăcere. Nu i s-a dat niciodată şansa de a creşte, nu i s-a dat niciodată posibilitatea actualizării propriului potenţial. Mintea este deci cea care domină. Mintea este bună atunci când e vorba de bani, de ambiţie, însă nu este de nici un folos când e vorba de iubire. Bani, război, dorinţă, ambiţii – iubirea nu poate fi pusă în aceeaşi categorie cu ele. Ea are o altă sursă în fiinţa voastră, se găseşte într-un spaţiu lipsit de orice contradicţie. O educaţie autentică nu se va ocupa numai de minte, deoarece mintea vă poate oferi numai un nivel de trai ridicat, nu şi o viaţă bună. Şi nu există nici un motiv să alegeţi între cele două: folosiţi  mintea în domeniul în care aceasta trebuie să funcţioneze. Şi procedaţi la fel şi cu inima.

Toţi oamenii religioşi, politici, toţi oamenii de afaceri şi cei care au drept ocupaţie războiul insistă asupra unei educații a minţii. Iar inima poate însemna un obstacol; ea va reprezenta neapărat un obstacol. Dacă eşti soldat şi ai inimă, îţi este cu neputinţă să ucizi duşmanul. În clipa în care vei pune mâna pe armă pentru a ucide pe cineva, inima îţi va spune: „Aşa cum am o soţie, copii, o mamă şi un tată care mă aşteaptă, tot astfel şi acest biet om trebuie să aibă; toţi îl aşteaptă să se întoarcă acasă„. El nu ţi-a făcut nimic, iar tu îl vei ucide. De ce? Pentru a fi recompensat de academia militară? Pentru a fi promovat în grad?

Omul a uitat cine e cu adevărat. Nu este nevoie de nici un război, de nici o luptă; nu este nevoie nici de gelozie, nici de ură. Viaţa este atât de scurtă, iubirea este atât de preţioasă… Iar atunci când poţi să-ţi umpli viaţa de iubire, de armonie, de bucurie, când poţi să o transformi într-o poezie şi ratezi, eşti singurul răspunzător de acest lucru, tu şi nimeni altcineva. Este doar o problemă de înţelegere; o pură intuiţie este suficientă pentru a nu te lăsa târât de forţele întunericului, ale negativităţii, ale distrugerii. Doar puţină atenţie este necesară pentru a te devota creativităţii, iubirii, sensibilităţii. Şi pentru a transforma această viaţă într-un cântec – astfel încât viaţa să fie un dans, iar moartea să fie numai un punct culminant al acestui dans; astfel încât să trăiești total şi să mori total, fără să te plângi, ci cu deplină recunoștință faţă de întreaga existenţă.

Evoluţia funcţionează prin poli opuşi. Aşa cum nu puteţi merge într-un singur picior, tot aşa şi existenţa are nevoie de doi poli opuşi – bărbat şi femeie, viaţă şi moarte, iubire şi ură – pentru a genera mişcarea, transformarea. Polul opus vă atrage pe de-o parte, iar pe de alta, vă face să vă simţiţi dependenţi. Şi cum nimeni nu doreşte să fie dependent, între îndrăgostiţi există o permanentă luptă. Fiecare încearcă să-l domine pe celălalt. Numele este iubire, însă ceea ce se întâmplă de fapt e un fel de politică. Bărbatul face eforturi pentru a domina femeia, pentru a o aduce într-o stare de sclavie, pentru a nu-i permite să evolueze. Libertatea femeii, ieşirea ei din sclavie, va însemna în acelaşi timp şi  libertatea bărbatului de a experimenta. Ca urmare, cred că mişcarea de eliberare nu va aparţine exclusiv femeilor; ea este de fapt şi a bărbatului; prin aceasta, se vor elibera amândoi. Amândoi sunt înlănţuiţi. Şi sunt într-o permanentă luptă. Soţia îşi are propriile procedee de a-şi cicăli soţul, de a-l reduce la tăcere, în timp ce bărbatul le are pe ale lui. Iar noi sperăm ca între aceste două câmpuri de luptă să apară iubirea.

Au trecut de atunci secole întregi și iubirea n-a apărut, sau a apărut sporadic. Asta e situaţia în ceea ce priveşte iubirea obişnuită, care este iubire numai cu numele.

În viziunea mea, iubirea nu aparţine domeniului dialecticii, al contrariilor. Bărbatul şi femeia sunt diferiţi şi complementari. Bărbatul lăsat singur e doar o jumătate, la fel ca şi femeia. Numai împreună, într-o profundă stare de unire, bărbatul şi femeia vor simţi pentru prima dată totalitatea, perfecţiunea. Ceea ce a făcut bărbatul, de sute de ani, femeii, e pur şi simplu monstruos. Ea nu poate să se considere egală cu bărbatul. Iar condiţionarea ei e atât de profundă, încât chiar dacă i se spune că este realmente egală cu el, nu va crede acest lucru. Această idee i-a pătruns în adâncurile minţii, iar condiţionarea a devenit propria ei convingere; ea crede că este inferioară în forţa fizică şi în calităţile intelectuale. Iar bărbatul, care a adus femeia în această stare, nu o poate iubi. Iubirea nu poate exista decât între egali, între prieteni.

Dacă poţi iubi fără gelozie, dacă poţi iubi fără ataşament, dacă poţi iubi un bărbat atât de mult, încât propria lui fericire să fie fericirea ta – chiar dacă el este cu altă femeie şi e fericit – atunci iubeşti cu adevărat. Vei fi fericită, deoarece el e fericit. Şi vei fi recunoscătoare femeii care l-a făcut pe partenerul tău fericit; gelozia va dispărea. Astfel, iubirea a ajuns la puritate. Această iubire nu poate crea nici o legătură, este pur şi simplu o deschidere a inimii în toate direcţiile.

Gelozia este un lucru foarte complicat. Ea este alcătuită din mai multe lucruri. Unul din ele este frica, altul – atitudinea egoistă, dorinţa de a monopoliza; ea nu este o experienţă a iubirii, ci una a posesivităţii, o tendință de a fi competitiv, o profundă frică de a nu fi inferior.

Multe din problemele noastre, probabil majoritatea, există datorită faptului că nu le-am privit în faţă, că nu le-am înfruntat; iar faptul de a nu le fi observat cu atenţie, le dă amploare. Faptul că ne e frică de ele le dă energie, faptul că încercăm în permanenţă să le evităm le dă forță. Orice lucru care se întâmplă în viaţa voastră are nevoie de energie. Dacă nu vă trimiteţi energia – este ceea ce eu numesc „identificare” – deci dacă nu vă identificaţi cu nimic, lucrul respectiv moare, nu mai are o energie care să-l susţină.

Florile artificiale nu se ofilesc niciodată. Iubirea artificială este permanentă. Floarea autentică nu este permanentă, ea se schimbă de la o clipa la alta. Astăzi este aici, dansând în bătaia vântului, a soarelui şi a ploii, mâine va dispărea. A dispărut la fel de enigmatic cum a apărut. Iubirea autentică este ca o floare adevărată.

Politica e o boală. Şi ar trebui tratată ca atare. Şi este mai periculoasă decât cancerul: dacă este nevoie de o intervenţie chirurgicală, aceasta ar trebui făcută numaidecât. Politica e, în esenţa ei, ceva murdar. Trebuie să fie astfel, deoarece mii de persoane doresc un singur post, tânjesc după el. Este firesc să se lupte, să ucidă, să facă orice pentru a-l obţine. Întreaga condiţionare a minţii noastre e fundamental greşită, prin faptul că am fost programaţi să fim ambiţioşi; aceasta este politica. Acest lucru nu se întâmplă azi doar în lumea politicii; poluarea a atins întreaga noastră viaţă. Chiar şi un copil mic începe să-i zâmbească mamei sau tatălui cu un zâmbet nenatural. Acest zâmbet e lipsit de profunzime, dar copilul ştie că atunci când zâmbeşte, este recompensat. El a învăţat prima regulă a unui politician. Copilul este încă în scutece. Şi l-aţi învăţat politica. Ulterior, ea poate fi apoi regăsită în toate relaţiile interumane.

Bărbatul distruge femeia. E tot o politică. Femeia reprezintă jumătate din omenire, iar bărbatul nu are nici un drept s-o strivească; el a făcut însă acest lucru secole întregi. Nu i-a permis accesul la educaţie, nu i-a permis nici măcar să asculte sfintele scripturi. În multe religii i-a fost refuzat până şi accesul în templu; sau, dacă acest lucru i-a fost permis, atunci numai într-un loc separat. Ea nu poate fi egală cu bărbatul nici măcar în faţa lui Dumnezeu.

Bărbatul a încercat să limiteze libertatea femeii în orice fel posibil. Aceasta nu este iubire, ci politică. Iubeşti femeia, dar nu-i dai libertate. Ce fel de iubire este asta, care se teme de libertate? Femeia este pusă în cuşcă, ca un papagal. Poţi afirma că iubeşti papagalul, însă nu înţelegi ce se întâmplă în realitate – îl ucizi. I-ai luat tot cerul pe care-l avea şi i-ai dat în schimb o colivie. Ea poate fi făcută din aur, dar nu înseamnă nimic faţă de libertatea pe care o avea zburând în înaltul cerului, trecând dintr-un copac în altul, înălţându-şi cântecele proprii, nu acelea pe care este obligat acum să le cânte, ci pe acelea născute spontan, firesc.

Jumătate din omenire, indiferent de ţară sau de cultură, a fost distrusă de politica familială, care este tot o politică. Ori de câte ori apare dorinţa de a avea putere asupra altei persoane, este vorba de politică. Puterea este întotdeauna politică, chiar şi atunci când este exercitată asupra copiilor minori. Părinţii cred că e iubire, însă aceasta este numai o idee a lor; dorinţa lor reală este ca propriul copil să fie supus şi ascultător. Şi ce înseamnă să fie ascultător? Înseamnă că întreaga putere se găseşte în mâinile părinţilor. Dacă ascultarea în sine este o calitate atât de importantă, atunci de ce să nu fie părinţii cei care îşi ascultă copiii? Dacă ascultarea este ceva atât de religios, de ce să nu fie părinţii cei care ascultă de copiii lor? Puterea nu are nimic de-a face cu religia. Singura legătură dintre putere şi religie este aceea de a ascunde politica în spatele unor cuvinte frumoase.

Politica a pătruns pretutindeni, în toate domeniile, în toate relaţiile. A contaminat întreaga viaţă şi o contaminează continuu. Ambiţia cultivată în fiecare este aceea de a deveni cineva, de a dovedi că nu eşti o persoană obişnuită, ci una extraordinară. Oare de ce? Cui foloseşte? Scopul este evident: tu însuţi devii foarte puternic, iar ceilalţi ţi se subordonează. Omenirea a fost castrată în diverse moduri, iar această castrare este un fenomen pur politic. Oamenii iubesc libertatea, dar nimeni nu doreşte vreo responsabilitate. Iar aceste două lucruri sunt legate unul de altul; ele sunt inseparabile.

De ce vă pasă dacă sunteţi recunoscuţi sau nu? Preocuparea pentru apreciere are sens doar atunci când nu vă iubiți munca, dorinţa de a fi recunoscuţi are atunci un sens: ea este un substitut. Vă urâţi munca, nu vă place, însă o continuaţi, deoarece va urma o recunoaştere; veţi fi apreciaţi, acceptaţi. Vă place? Atunci totul este în regulă. Dacă nu vă place, atunci schimbaţi-o. Părinţii, profesorii, insistă asupra faptului că trebuie să fiţi apreciaţi, respectaţi. Aceasta este o strategie foarte subtilă de a păstra lumea sub control. Învăţaţi un lucru fundamental: faceţi tot ce vreţi să faceţi, tot ce vă place să faceţi. Şi nu cereţi niciodată ca munca voastră să primească vreo recunoaştere. Ar însemna să cerşiţi. De ce să ceri să ţi se acorde vreo recunoaştere? De ce să umbli după acceptare?

Priveşte în profunzimile fiinţei tale. Poate că nu-ţi place cu adevărat ceea ce faci. Poate că-ţi e teamă că nu te afli pe calea cea bună. Recunoaşterea te va ajuta să simţi că ai dreptate. Faptul de a fi recunoscut te va face să simţi că te afli pe drumul cel bun. Adevărata problemă ţine de sentimentele tale; ea nu are nimic de-a face cu lumea exterioară. De ce să depinzi de alţii? Toate aceste probleme depind de alţii, iar tu însuţi devii dependent. Când te eliberezi de această dependenţă, te transformi într-un individ. Iar faptul de a deveni individ, de a trăi în deplină libertate, de a-ţi potoli setea de libertate bând de la propriile izvoare, înseamnă a fi o fiinţă pe deplin centrată, înrădăcinată. Şi acesta este începutul ultimei tale înfloriri.

Dacă inteligenţa te menţine în sfera inocenţei, e cel mai frumos lucru cu putinţă. Însă dacă ea este opusul inocenţei, atunci e pur şi simplu şiretenie. În clipa în care inocenţa dispare, puritatea inteligenţei dispare la rândul ei. Inteligenţa se transformă într-un cadavru, pe care-l numim „intelect”. Ea vă poate transforma în mari intelectuali, dar nu produce nici o transformare a vieţii voastre şi nu deschide nici o poartă spre misterele existenţei. Aceste mistere sunt revelate numai copilului inteligent. Iar fiinţa cu adevărat inteligentă îşi păstrează prospeţimea copilăriei până în ultima clipă a vieţii. Ea nu-şi pierde uimirea pe care o simte copilul când priveşte păsările, florile, cerul… Inteligenţei trebuie să i se alăture şi calitatea de a fi inocent.

Un om cu adevărat matur seamănă cu un copil – este simplu, inocent. Noţiunea de „maturitate” e de obicei asociată cu experienţa, cu vârsta. Persoana cu adevărat matură poate fi bătrână din punct de vedere biologic; din punct de vedere spiritual însă, ea va fi la fel de inocentă ca un copil. Maturitatea sa nu e o simplă experienţă dobândită de-a lungul vieţii; atunci ea n-ar mai fi ca un copil. Maturitatea nu are nimic de-a face cu experienţa de viaţă. Ea este legată de călătoria interioară, de experienţele interioare. Cu cât o fiinţă pătrunde mai mult în interiorul ei, cu atât e mai matură. Când a ajuns în însuşi centrul fiinţei sale, e pe deplin matură. Pentru mine, maturitatea este un alt nume al realizării de sine. Ai ajuns la o deplină actualizare a potenţialului tău. Sămânța şi-a încheiat lunga călătorie şi a înflorit. Maturitatea are un parfum specific; ea înzestrează individul cu o frumuseţe extraordinară. Aduce cu sine inteligenţa.

Încercăm, prin orice mijloace, să trecem peste senzaţia că suntem străini unul faţă de altul. De aceea am şi inventat tot felul de ritualuri. Un bărbat se căsătoreşte cu o femeie. Ce este în fond căsătoria? Doar un ritual. De ce e nevoie de el? Deoarece soţii vor să treacă peste faptul că sunt străini, vor să intre în relaţie. Această relaţie nu se creează niciodată; ei îşi imaginează că joacă rolul soţului, soţiei, dar rămân străini unul faţă de altul. Şi vor trăi astfel împreună toată viaţa, nefiind nimic mai mult decât nişte străini, deoarece nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt.

Fiecare este îmbrăcat într-o armură. În primul rând, copilul se naşte complet neajutorat, într-o lume despre care nu ştie nimic. Este firesc să-i fie teamă de necunoscutul care se deschide în faţa lui. El nu a uitat încă acele nouă luni de deplină siguranţă, în care era lipsit de orice griji, liber de orice răspundere, fără să-şi facă probleme în privinţa zilei de mâine. Pentru noi, este vorba de numai nouă luni, pentru el este însă o eternitate. El nu are noţiunea timpului; nu ştie nimic despre calendar, ore, minute, zile sau luni. El a trăit o eternitate în deplina siguranţă, fără nicio responsabilitate. Apoi e aruncat deodată într-o lume necunoscută, în care depinde cu totul de ceilalţi. Este deci firesc să se teamă. Toţi sunt mai mari decât el, mai puternici şi-i este imposibil să supraviețuiască fără ajutorul lor. Copilul e conştient de dependenţa lui; el şi-a pierdut independenţa, libertatea. Dintr-un anumit punct de vedere, armura este o necesitate. Odată cu înaintarea în vârstă, începeţi să deveniţi conştienţi de ceea ce purtaţi în interiorul vostru: teama. O persoană matură trebuie să renunţe la tot ce are vreo legătură cu frica. Astfel se instalează maturitatea. Urmăriți-vă acţiunile, credinţele şi întrebaţi-vă dacă au la bază realitatea, experienţa sau teama. Tot ce se bazează pe teamă trebuie aruncat imediat. Este armura voastră psihologică.

Întreaga noastră viaţă se bazează pe teamă, iar toate celelalte experienţe sunt otrăvite de ea. Iubim o altă fiinţă, dar această iubire are la bază frica. Frica distruge, frica otrăveşte. Căutăm să descoperim adevărul, însă în cazul în care căutarea noastră se bazează pe teamă, nu vom reuşi să-l găsim. Orice aţi face, reţineţi un lucru: creşterea voastră nu se va putea realiza dacă are drept fundament frica; veţi tremura şi veţi muri. Frica este în slujba morţii. O fiinţă lipsită de teamă este răsplătită cu toate darurile vieții. Şi în tot ceea ce întreprindeţi aveţi putere, siguranţă, o extraordinară senzaţie de autoritate.

Adevărul e că suntem singuri, suntem străini, iar lumea ar fi cu mult mai bună dacă am accepta acest lucru ca pe un adevăr fundamental. Ce e rău în a te îndrăgosti de un străin? De ce trebuie neapărat să distrugi această senzaţie a necunoscutului înainte de a te îndrăgosti de el? Unul din lucrurile frumoase ale vieţii e acela că suntem cu toţii străini şi nu avem nici o posibilitate de a schimba această realitate. E frumos să existe străini care se iubesc, să existe străini pe care-i întâlnești şi care-ţi devin prieteni.

Atunci când te îndrăgosteşti de un bărbat, iubirea ta nu se îndreaptă către bărbatul real, ci către unul plăsmuit de imaginaţia ta. Înainte de a fi împreună, când îl zăreşti de la fereastra ta, când îl întâlneşti pe plajă câteva minute, sau când vă ţineţi de mână la film, începeţi să vă spuneţi: „Suntem făcuţi unul pentru altul„. Însă nici o fiinţă nu este făcută pentru alta. Vă proiectaţi doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Creaţi astfel în jurul lui o anumită aură, iar el o creează în jurul vostru. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţaţi totul, visaţi, nu vedeţi realitatea. Mai mult, fiecare se străduieşte să deranjeze cât mai puţin imaginaţia celuilalt. Prin urmare, femeia se comportă aşa cum doreşte bărbatul, iar acesta se poartă aşa cum doreşte partenera sa. Dar acest lucru se întâmplă dor pentru un scurt timp. Odată ce vă căsătoriţi şi trebuie să trăiţi împreună 24 de ore pe zi, această pretenţie de a fi ceea ce nu eşti de fapt se transformă într-o povară de nesuportat. Cât timp puteţi să vă comportați în aşa fel încât să satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu acest lucru devine greu. Şi începeţi să vă răzbunaţi. Începeţi să distrugeţi tot ceea ce imaginaţia bărbatului a creat în jurul vostru, deoarece nu doriţi să fiţi prizoniera unei imagini – doriţi să fiţi, pur şi simplu, voi înşivă. Tot așa se întâmplă şi cu bărbatul: el doreşte să fie liber, să fie el însuşi. Acesta este veşnicul conflict dintre îndrăgostiţi, senzaţia la care se ajunge în toate relaţiile.

Iubirea vă dăruieşte întotdeauna libertate. Iubirea permite celuilalt să facă tot ce simte că trebuie să facă. Indiferent ce hotărăşte el că-l va transpune într-o stare de beatitudine, alegerea îi aparţine în întregime. Dacă iubiţi, respectaţi-i persoanei intimitatea. Nu vă amestecaţi în viaţa ei intimă. Nu încercaţi să impuneţi nimic fiinţei sale interioare. Cerinţa fundamentală a vieţii este: „îl accept pe celălalt aşa cum este„. Iubirea nu încearcă niciodată să-l schimbe pe celalalt în conformitate cu ideea pe care o avem despre el. Nu încercaţi să ajustaţi persoana pe ici pe colo, pentru a o potrivi cu un şablon; nu procedaţi la fel ca toată lumea! Dacă iubiţi cu adevărat, nu aveţi de pus nici o condiţie.

Dacă întreaga existenţă e unitară şi dacă are întotdeauna grijă de copaci, de animale, de munţi, de oceane, de la cel mai mic fir de iarbă până la cea mai mare stea, atunci va avea grijă şi de tine. De ce să fii posesiv? Neposesivitatea înseamnă, în principal, încredere în existenţă. Nu ai nevoie să posezi, întregul îţi aparţine deja. Renunţă la ideea că ataşamentul şi iubirea sunt unul şi același lucru. Ele sunt antagoniste. Ataşamentul este cel care distruge întreaga iubire. Dacă alimentezi ataşamentul, iubirea va fi distrusă; dacă întreţii şi alimentezi iubirea, ataşamentul va dispărea de la sine. Amintiţi-vă în permanenţă regula de bază a vieţii: dacă adoraţi pe cineva, mai devreme sau mai târziu vă veţi răzbuna. Nu vă lăsaţi manipulaţi de nimeni. Feriţi-vă de „oamenii de bine”. Intenţiile lor nu sunt rele, dar până la urmă se termină prost. Ascultaţi-vă doar inima. Ea este singurul vostru maestru.

Adevărul este întotdeauna pur, direct, detaşat de toate. El are o frumuseţe deosebită, deoarece este esenţa vieţii, a existenţei, a naturii. Nimeni nu minte, cu excepţia omului. O tufă de trandafiri nu poate minţi. Ea trebuie să producă trandafiri; din ea nu pot ieşi gălbenele, ea nu poate înşela. Îi este imposibil să fie altfel decât este. Întreaga existenţă, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Adevărul este religia întregii existențe; numai fiinţa umană face excepţie. În clipa în care omul se hotărăşte să devină o parte a existenţei, adevărul devine religia lui. Aceasta e cea mai mare revoluţie ce i se poate întâmpla unei fiinţe, e momentul ei de glorie.

Voi nu vedeţi lumea aşa cum este, o vedeţi aşa cum vă obligă mintea să o percepeţi. Şi acest lucru îl puteţi constata pretutindeni. Oamenii sunt condiţionaţi în cele mai diverse feluri, iar mintea nu e nimic altceva decât condiţionare. Ei privesc lucrurile conform prejudecăţilor pe care le au. Facem distincţii, considerăm o fiinţă superioară şi alta inferioară, considerăm că bărbatul este mai puternic iar femeia mai slabă şi îi diferenţiem pe oameni în funcţie de inteligenţa lor. Unele rase au susţinut că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Fiecare religie pretinde că scriptura ei este scrisă de Dumnezeu însuşi. Toate aceste lucruri constituie, strat peste strat, mintea voastră. Până când nu veţi fi în stare să lăsaţi întreaga minte deoparte şi să priviţi lumea direct, imediat, prin intermediul conştiinţei, nu veţi fi niciodată capabili să vedeţi adevărul. Cel mai mare act de curaj este acela de a renunţa la minte. Cel mai curajos om este acela care priveşte lumea aşa cum este ea, fără ca între aceasta şi el să se interpună mintea. Lumea e cu totul altfel, neasemuit de frumoasă. Nu mai există nimic inferior sau superior, nu mai există nici o deosebire.

În general se crede că intelectualii sunt oameni inteligenţi. Nu-i adevărat. Intelectualii se bazează pe cuvinte moarte. Inteligenţa nu poate face acest lucru. Inteligenţa aruncă cuvântul și păstrează vibraţia lui vie. Calea unei fiinţe inteligente e calea inimii, deoarece inima nu e interesată de cuvinte; o interesează numai seva conţinută în ele. Pentru mine, fiinţa religioasă nu este cea aflată mai presus de natură, ci aceea care este în întregime naturală, care a explorat natura în toate dimensiunile ei, care nu a lăsat nimic neexplorat.

Fiinţele trebuie să trăiască o viaţă naturală pentru a ajunge la o moarte firească. Moartea care se întâmplă firesc reprezintă culminarea unei vieţi trăite firesc, fără nicio inhibiţie, în absenţa oricărei stări depresive. O viaţă ca aceea a animalelor, păsărilor şi copacilor, fără discontinuitate; o viaţă trăită liber, care-i permite naturii să se reverse prin intermediul ei, fără nicio opoziţie, ca şi cum aţi fi absenţi, iar viaţa s-ar mişca de la sine. Nu voi sunteţi cei care trăiţi viaţa; mai degrabă viaţa vă trăieşte pe voi; voi vă aflaţi undeva în umbră. În acest caz, punctul culminant al acestei vieţi va fi o moarte firească. Moartea va fi o reflectare a acestui punct culminant, crescendo-ul întregii voastre vieţi. Este, într-o formă condensată, tot ceea ce aţi trăit. Foarte puţini oameni au murit firesc, deoarece foarte puţini au trăit firesc.

Ne e teamă de moarte, deoarece ştim că vom muri şi nu vrem ca acest lucru să se întâmple. Dorim să rămânem cu iluziile noastre, într-o stare în care să putem spune: „toţi ceilalţi vor muri, nu şi eu„. Moartea e un subiect tabu. Oamenilor le e teamă să discute despre ea, deoarece le aminteşte de propria moarte. Sunt preocupaţi de viaţa de zi cu zi. Apropierea morţii e iminentă. Ca urmare, apare dorinţa de a se refugia în activităţile lor. Acestea sunt ca o perdea: nu, nu vor muri, în nici un caz nu vor muri, cel puţin nu acum, poate mai târziu. „O să vedem noi, atunci când s-o întâmpla„. Dacă acceptaţi viaţa în totalitate, aţi acceptat şi moartea; ea este doar o odihnă. Aţi lucrat toată ziua; nu doriţi oare să vă odihniţi? Somnul vă reconfortează, vă pune din nou în formă. Întreaga oboseală dispare, sunteţi din nou proaspeţi. Moartea realizează același lucru, la un nivel mai profund. Ea schimbă acest corp cu un altul, deoarece corpul pe care îl aveţi nu mai poate fi înviorat de un somn obişnuit – a îmbătrânit. Se impune un corp nou. Energia voastră vitală are nevoie de o nouă formă. Moartea e doar un somn care vă ajută să treceţi mai uşor într-o nouă formă.

Renunţaţi la teamă. Ea a pătruns în voi când eraţi copii, în mod inconştient. Renunţaţi acum la teamă în mod conştient şi deveniţi persoane adulte. Viaţa e cu atât mai frumoasă şi mai luminoasă, cu cât sunteţi mai maturi. Responsabilitatea nu e un joc. E una din cele mai autentice căi de a trăi periculos.

A dărui iubire este o experienţă reală, frumoasă, deoarece în acest caz eşti rege. A primi iubire este o experienţă nesemnificativă, ca aceea a unui cerşetor. Nu fiţi cerşetori. Măcar în ceea ce priveşte iubirea, fiţi regi, deoarece iubirea e o calitate inepuizabilă; puteţi să dăruiţi cât de mult doriţi. Nu vă fie teamă că se va epuiza şi că vă veţi spune într-o bună zi: „Dumnezeule! Nu mai am nici un pic de iubire de dăruit.” Iubirea nu este ceva cantitativ, ci calitativ; ea are calitatea de a creşte atunci când dăruiţi şi de a diminua atunci când o ţineţi doar pentru voi. Dacă rămâne numai în voi, moare. Dăruiţi deci cât puteţi. O minte zgârcită îşi spune: „Îmi voi dărui iubirea numai anumitor persoane, care au anumite calităţi„. Nu înţelegeţi că aveţi în voi atât de multă… sunteţi ca un nor gata să-şi reverse ploaia. Norului nu-i pasă dacă se revarsă asupra stâncilor, grădinilor sau oceanului. El vrea să se elibereze. Şi acea eliberare îi dă o senzaţie extraordinară. Nu cereţi niciodată să fiţi iubiţi. Și nu aşteptaţi iubirea, gândindu-vă că o veţi dărui, la rândul vostru, numai atunci când vi se va cere.

Se spune: „Fiecare vrea să fie iubit”. Această abordare e greşită şi începe încă din copilărie; copilul mic nu poate iubi, nu poate spune nimic; el nu poate dărui, el poate numai primi. Singura lui modalitate de a experimenta iubirea este una pasivă; el o primeşte de la părinţi, de la fraţi, de la surori, de la oaspeţi, de la străini, întotdeauna o primeşte. Prima experienţă care se fixează în profunzimile inconştientului sau este aceea de a fi iubit. Problema apare pentru că fiecare a fost copil. Şi poartă în sine această dorinţă de a fi iubit. Prin urmare, fiecare cere: „Iubeşte-mă” şi nimeni nu dăruieşte, deoarece partenerul a fost crescut în acelaşi fel. Fiinţele trebuie să fie mereu atente ca acest accident apărut în copilărie să nu se transforme în ceva permanent în mintea lor. În loc să cereţi: „Iubeşte-mă!”, începeți să iubiţi. Uitaţi cu totul faptul de a primi; dăruiţi. Şi vă garantez că veţi primi înapoi foarte mult…