Ordinul “Skull & Bones” a fost înfiinţat la Colegiul Yale din New Haven, Connecticut, în anul 1832. El este cel mai vechi şi cel mai prestigios dintre cele şapte societăţi secrete de la Yale. Printre celelalte sunt: “Scroll & Key” (“Sulul şi cheia”), “Book & Snake” (“Cartea şi şarpele”), “Wolf’s Head” (“Capul de lup”), “Eliahu” şi “Berzelius”. Aceste grupuri servesc ca bază de recrutare a tinerilor destinaţi unor cariere în guvern, justiţie, finanţe şi în alte sectoare influente ale vieţii americane. “Skull & Bones” este elita elitelor din aceste societăţi secrete. Doar “Scroll & Key” mai poate revendica o influenţă, aproape egală, asupra societăţii americane din ultimii 160 de ani.
Spre deosebire de fraternităţile greceşti din multe alte campusuri universitare, “Skull & Bones” şi societăţile secrete similare acestuia există exclusiv la Yale. El nu este o parte a oricărei alte asociaţii publice pe plan naţional. Celelalte colegii de elită din Liga Ivy – Harvard şi Princeton – au societăţi secrete exclusive, similare. În plus, chiar şi printre aceste puţine universităţi, societăţile secrete de la Yale – în frunte cu “Skull & Bones” sunt de neconcurat cu privire la influenţa lor asupra afacerilor politice americane.
Societatea secretă “Skull & Bones” de la Yale are o asociere conspirativă cu alte două societăţi care au fost înfiinţate în alte două locuri. Numărul “322”, care apare sub craniul şi oasele încrucişate de pe emblema ordinului, se crede că indică anul înfiinţării acestuia –1832 – şi faptul că el este a doua lojă în cadrul unui sistem internaţional. După unele explicaţii, loja purtând nr. 1 se află în Germania, iar loja cu nr. 3 este situată la un alt colegiu american.
De la înfiinţarea sa, “Skull & Bones” a iniţiat doar circa 1.200 de membri. În orice moment, sunt în viaţă 600 de membri ai Ordinului. Acest număr mic subliniază teribila concentrare de putere în mâinile membrilor săi. Dacă membrii “Skull & Bones” ar trebui să aleagă un Salon al celebrităţilor malefice dintre propriile sale rânduri, unele dintre ele a căror nume ar trebui să fie în vârful listei, ar fi:
•Alphonso Taft, membru fondator al Ordinului, Secretar de Război în timpul preşedintelui Rutherford B. Hayes (1876-1880).
•William Howard Taft, singura persoană care a fost şi Preşedinte şi Judecător-şef la Curtea Supremă a Statelor Unite.
•Henry Lewis Stimson, partener la firma de avocaţi “Root and Stimson” de pe Wall Street, Secretar de Război în timpul preşedintelui Taft (1908-1912), Guvernator General al Filipinelor (1926-1929), Secretar de Stat în timpul preşedintelui Herbert Hoover (1929-1933) şi Secretar de Război în timpul preşedinţilor Franklin Delano Roosevelt şi Harry S. Trumann (1940-1946).
•Averell Harriman, bancher de investiţii la Brown Brothers Harriman, director al Programului de împrumut-închiriere în Departamentul de Stat al SUA (1941-1942), Ambasador SUA în Uniunea Sovietică (1943-1946), Guvernator al New York-ului, subsecretar de Stat pentru Asia (1961-1963) şi trimis secret prezidenţial la conducătorii sovietici: Stalin, Hruşciov, Brejnev şi Andropov.
•Robert Lovett, partener la firma Brown Brothers Harriman, Secretar adjunct de Război al aerului (1941-1945), Secretar locţiitor al Apărării, Secretar al Apărării (1950), membru de frunte al Consiliului pentru Relaţii Externe din New York.
•Harold Stanley, bancher de investiţii, fondator al firmei Morgan Stanley.
•Robert A. Taft, Senator al SUA (1938-1950).
•Prescott Bush, bancher de investiţii şi partener la firma Brown Brothers Harriman, Senator al SUA de Connecticut, tatăl lui George Herbert Walker Bush.
•George Herbert Walker Bush, Congresman al SUA (1964-1970), Preşedinte al Comitetului Naţional Republican, Ambasador al Statelor Unite la Naţiunile Unite, prima legătură diplomatică americană în Republica Populară Chineză, Director al CIA (1975-1977), Vice-preşedinte al Statelor Unite (1980-1988), Preşedinte al Statelor Unite (1988-1992).
•John Thomas Daniels, agro-industrialist, fondatorul lui Archer Daniels Midland.
•Hugh Wilson, funcţionar al serviciului extern, Consilier în Japonia (1911-1921), Ministru al SUA în Elveţia (1924-1927), Secretar de Stat adjunct special (1939-1941), Oficiul Serviciilor Strategice (1941-1945).
Membrii Ordinului “Skull & Bones”, fideli convingerii lor ferme de “confuzie constructivă” au acceptat să apară o serie de relatări contradictorii, în mod intenţionat, referitoare la originile şi istoria fraternităţii lor secrete. Potrivit uneia dintre versiuni, Ordinul a provenit dintr-o grupare francmasonică engleză sau scoţiană înfiinţată prima dată la All Souls College al Universităţii Oxford în cursul secolului XVII. O altă versiune a istoriei “Skull & Bones” este aceea că s-a desprins din societăţile secrete “naţionaliste” germane de la începutul secolului XIX. Cea de-a treia explicaţie ar fi că “Skull & Bones” este singura instituţie americană care a adoptat câteva dintre ritualurile francmasoneriei europene, adaptând însă aceste ritualuri şi credinţe într-o formă nouă.
Lăsând la o parte aceste versiuni contradictorii, se poate afirma cu certitudine că Ordinul a fost înfiinţat pentru prima dată în campusul de la Yale, în anul 1832. Oficial, el a fost înregistrat abia în 1856, sub denumirea de “Russel Trust Association”. Conform tuturor datelor biografice – care sunt disponibile – ale membrilor săi, banii necesari pentru susţinerea afacerilor secrete ale campusului şi a rolului său mai larg pentru plasarea membrilor săi în poziţii cheie de influenţă, după titrarea lor la Yale, erau proveniţi din comerţul cu opiu din Estul îndepărtat. Acest comerţ a fost început de către Compania Britanică a Indiilor de Est şi a ajuns înfloritor în perioada în care Tratatul de la Paris – semnat la 1783 – punea capăt Războiului american de Independenţă. În această perioadă, Compania Britanică a Indiilor de Est era controlată de “Baring Brothers Bank” (ulterior, în ultimele decade ale secolului XVII, “British House of Rotschild” va înlocui pe “Baring Brothers” în controlarea intereselor financiare ale comerţului cu opiu din China).
Prin sponsorizarea realizată de familiile Baring şi Rothschild, numeroase familii de frunte din Noua Anglie – unele dintre acestea situându-se de partea Marii Britanii în timpul Revoluţiei americane – au fost introduse în comerţul cu opiu, ca asociaţi secundari. Aceste familii de comercianţi posedau flote de corăbii cu pânze şi au devenit, în multe cazuri, fabulos de bogate ca rezultat al asocierii lor cu Compania Britanică a Indiilor de Est. Printre aceste familii cheie din Noua Anglie se numărau nume precum: Cabot, Coolidge, Forbes, Higginson, Lodge, Lowell, Perkins şi Russell. Aceste familii de comercianţi din Noua Anglie au înfiinţat “United Fruit Company” şi “Bank of Boston”. Familiile fondatoare ale Ordinului “Skull & Bones” includeau şi familiile Russell şi Perkins. Oricum, de-a lungul mai multor generaţii, toate aceste familii s-au înrudit prin căsătorii şi au devenit, ca rezultat, o grupare cu o putere tot mai extinsă.
William Huntington Russell a încorporat “Skull & Bones” sub denumirea de “Russell Trust Association”. În secolul XX, “Russell Trust Association” înscria ca adresă a sa sediul central din New York al firmei “Brown Brothers Harriman”. Russell a fost şeful de promoţie de la Yale în 1833. El şi camarazii săi din “Skull & Bones” se considerau pe ei însuşi ca o elită specială faţă de elitele comercial-bancare şi de “pelerinii puritani” din Yale. Ei au preluat convingerile coloniştilor Noii Anglii timpurii, cum că au fost “aleşi de Dumnezeu” şi predestinaţi a cârmui America.
Înfiinţarea Colegiului de la Yale în 1701 a precedat Revoluţia americană cu câteva generaţii. Mulţi dintre fondatorii acestui colegiu erau oamenii cei mai buni ai moştenirii puritane, care credeau cu devoţiune în Dumnezeu şi ţară. Câteva dintre aceste suflete patriotice au format mai târziu miezul coaliţiei politice a lui Benjamin Franklin, care s-a rupt definitiv de ţara mamă – Marea Britanie. Mulţi absolvenţi de la Yale au fost activi în Revoluţia americană şi în fondarea Statelor Unite.
Doi critici ai Ordinului, istoricul Anthony Sutton şi ziaristul de investigaţie Ron Rosenbaum (el însuşi un absolvent de la Yale) au tras concluzia că “Skull & Bones” a degenerat după înfiinţarea sa şi s-a înclinat mai mult spre pompa ocultă şi ritualistă a majorităţii societăţilor secrete francmasonice şi de “iluminaţi” europene. Sutton acuză că Ordinul este cunoscut, în secret, ca “Frăţia morţii” şi că a devenit un instrument nefast în mâinile elitei puterii secrete americane. Rosenbaum afirmă că originile germanice ale societăţii o fac vicioasă şi pro-nazistă.
Într-un lung articol din 1977, publicat în revista “Esquire”, Rosenbaum afirmă că sediul “Skull & Bones” din campusul Yale găzduieşte vestigii din colecţia privată de argintărie a lui Hitler. În pofida posibilelor prejudecăţi personale în aceste două evaluări ale istoriei Ordinul “Skull & Bones”, trebuie să fie recunoscut faptul că membrii societăţii au urmărit – de-a lungul generaţiilor – unificarea unui mic grup de familii din Noua Anglie prin căsătorii şi apoi şi-au sponsorizat băieţii şi nepoţii să intre în Ordin. Acest mod de creştere tinde întotdeauna să producă vederi înguste şi prejudicii faţă de cei din afară, ceea ce poate fi o serioasă insuficienţă cu deosebire la indivizii răspunzători pentru trasarea mersului unei naţiuni aşa de puternice, cum sunt Statele Unite.
Se poate documenta, prin compararea arborilor genealogici ai familiilor membrilor timpurii ai Ordinului, că azi avem un grup de bază format din 20-30 de familii care formează nucleul Ordinului. Majoritatea sunt familii puritane de spiţă veche, care au sosit în America de Nord chiar la începutul colonizărilor din secolul XVII. Printre aceste familii proeminente se află: Whitney, Lord, Phelps, Wadsworth, Allen, Bundy, Adams, Stimson, Taft, Gilman şi Perkins. Un al doilea grup de familii din miezul “Skull & Bones” a câştigat averi fabuloase în secolele XVIII şi XIX, câştigându-şi astfel ceremonia de trecere în elita Noii Anglii, chiar dacă ne gândim că ei nu s-au aflat printre primii colonişti. Familiile “Skull & Bones” conducătoare din această a doua categorie sunt: Harriman, Rockefeller, Payne, Davison, Pillsbury şi Weyerhauser.
Unor familii de bancheri evrei care au venit din Germania în Statele Unite în cursul secolelor XVII şi XIX li s-a acordat, până la urmă, un acces limitat în sanctuarele interioare ale WASP (White Anglo Saxon Protestant). Câteva dintre ele, ca de exemplu, familiile Schiff, Warburg, Guggenheim şi Meyer, au fost desemnate neoficial ca intermediari între WASP-ii din Noua Anglie şi verii lor din Londra. Aceasta s-a realizat cu deosebire după ce influenta familie Rotschild a înlocuit grupul anglican Baring, operaţiune considerată drept cea mai importantă intrigă financiară din City-ul Londrei. Câteva dintre aceste familii de evrei germani au fost absorbite aşa de puternic în WASP sau în societatea anglicană, încât au fost şi convertite de la iudaism la protestantism şi, treptat, ele au fost ostracizate din aristocraţia evreiască.
Oricum, familiile WASP nu au considerat drept egale familiile evreieşti de bancheri investitori ale Americii. Evreii erau consideraţi de către WASP ca fiind diferiţi din punct de vedere politic şi cultural şi nu au fost niciodată acceptaţi în ultimul cerc, interior, al acestora. Majoritatea acestor bancheri comercianţi evrei erau văzuţi cu suspiciune şi neîncredere de către membrii Ordinului. Mai mult, societăţile evreieşti cum ar fi, de exemplu “B’nai B’rith”, s-au format din francmasoneria britanică de rit scoţian. Sponsorii lor din America, ca familia Rotschild şi “Cecil Rhodes Trust” (cunoscut de asemenea ca “British Round Table Group”) au legături cu Ministerul britanic de Externe şi cu aparatul său secret de spionaj.
INIŢIEREA ŞI RITUALUL
Pentru a fi iniţiat în Ordinul “Skull & Bones” se realizează un ritual de selecţie, denumit “tapping” (străpungere). El este adus la îndeplinire de către 15 studenţi din cursul superior al Universităţii Yale, care formează grupul curent de membri ai societăţii secrete. Ei selectează 15 studenţi din cursul inferior, pentru a deveni Bonesmen-i în anul următor. Sub aspect istoric, “Skull & Bones” ţine în afara rândurilor sale negrii, evreii şi alţii ne-WASP. În cursul ultimilor 30 de ani, au fost totuşi selectaţi ocazional pentru asociere şi membri din aceste grupuri. Astfel, în cele mai recente liste de iniţiaţi ai Ordinului, există un student la Yale cu un prenume evreiesc şi chiar unul cu un nume chinezesc. Rosenbaum afirmă că, în anii recenţi, Ordinul a înscris în rândurile sale chiar şi membri ai grupurilor pentru drepturile homosexualilor din campus.
Printre criteriile de selecţie – separat de legăturile familiei cu Ordinul, care au fost întotdeauna un factor important – se numără cele pe care istoricii şi membrii le numesc cele “trei încercări – ordalii” (“Three Ordeals”). Aceste ordalii – pietre de încercare – au scopul de a măsura abilitatea viitorului Bonesman de a “ajunge” în lumea din afara campusului universitar.
Prima ordalie este şcoala-internat. Majoritatea copleşitoare a Bonesmen-ilor, date fiind bogatele lor pedigree familiale, urmează una din prestigioasele şcoli preparatorii din Noua Anglie, adică licee particulare. Având în vedere că un mare număr dintre cei mai de elită studenţi ai Universităţii Harvard urmează Groton-ul, o şcoală strâns legată de biserica episcopală anglicană, unde ei primesc o perfectă educaţie anglofilă, şcolile preparatorii preferate pentru viitorii Bonesmen-i sunt cele două Academii Philips sponsorizate de puritanii calvinişti.
A doua ordalie este natura. Vânătoarea în terenurile din Noua Anglie, călătoria în locuri îndepărtate ca Africa, junglele Americii de Sud sau chiar în deşerturile americane, sunt condiţii pentru admiterea în rândurile de elită spartană ale Ordinului.
A treia dintre ordalii este războiul. Experienţa de luptă în timp de război este considerată a avea o semnificaţie specială pentru un Bonesman, care se vede pe sine însuşi ca o elită a castei luptătorilor WASP-ului din Noua Anglie. Mulţi Bonesmen-i din Yale ai generaţiei preşedintelui George Bush, ca urmare a declanşării celui de-al II-lea război mondial, au trecut direct din şcolile preparatorii în serviciul militar, înaintea intrării lor la Yale. Pentru majoritatea Bonesmen-ilor, serviciul militar preferat a fost – din punct de vedere istoric – marina SUA (U.S. Navy). În timpul celui de-al II-lea război mondial, Corpul aerian naval a fost unul din traseele deosebit de importante pentru viitorii iniţiaţi Bones. În timp de pace, participarea la Yale în instruirea militară a ofiţerilor este de dorit, dar nu este esenţială. Angajamentul de a intra, după absolvire, într-o unitate militară este considerat favorabil selectării candidatului.
După selectarea formală a următorului grup de viitori Bonesmen-i, se face o invitaţie urmată de ceremonia de iniţiere formală. La început, cei 15 studenţi din cursul superior, care sunt membri ai Ordinului, selectează grupul de studenţi din cursul inferior care urmează să fie “străpunşi” pentru “Skull & Bones”. Un grup de Bonesmen-i pornesc spre dormitorul candidatului. Ajunşi la uşa acestuia, o izbesc zgomotos. Când viitorul membru deschide uşa, Bonesman-ul îl bate pe umăr şi strigă: “Skull & Bones: Do you accept?” (“Skull & Bones: Acceptaţi?”). Dacă acceptă, candidatului i se înmânează un mesaj înfăşurat cu o panglică neagră, sigilat cu ceară neagră, cu emblema “craniu şi oase” şi cu 322 – numărul mistic al Bones-ilor. Mesajul stabileşte timpul şi locul în care candidatul trebuie să vină pentru iniţiere. Candidaţii sunt instruiţi să nu poarte obiecte metalice asupra lor.
Conform unui document “Skull & Bones” din 1940, ceremonia de iniţiere implică astfel de “ceremonii”: “Om nou aşezat în sicriu – purtat în partea centrală a clădirii. Om nou ridicat în slăvi şi renăscut în societate. Scos din sicriu şi primind robele cu simboluri pe ele. Un os având înscris pe el numele său este azvârlit pe o grămadă de oase la începutul fiecărei adunări.”
Înăuntrul criptei “Skull & Bones”, cunoscută de asemenea sub numele de “the Tomb” (mormântul) şi la care se fac referinţe ca fiind “camera sacră” cu numărul 322, pe peretele curbat, în jurul arcadei de la intrare este înscris în germană: “Cine a fost nebunul, cine a fost înţeleptul, cerşetorul sau regele? Săraci sau bogaţi, cu toţii sunt la fel în faţa morţii!”
Acest citat din ritualul francmasonic german rămâne ca o sursă de controverse cu privire la originea “Skull & Bones”-ului. El este una din “mărturiile” citate de cei mai ardenţi critici ai Ordinului, în sensul că grupul este “ca şi nazist” sau şi mai simplu, “germanic”. De fapt, ritualurile Ordinului sunt foarte mult asemănătoare cu ritualurile folosite de către lojile francmasonice scoţiene şi engleze.
Unele din misterele şi confuzia ce înconjoară aceste simboluri şi ritualuri oculte sunt intenţionat întreţinute de către Ordin însăşi. Printre principiile care au fost predate membrilor societăţii secrete de la Yale este valoarea ambiguităţii şi a disimulării. Aceste valori nu au fost predate ca o parte a unei qvasi-religii, pur mistice sau oculte. Ele au fost predate ca instrumente valabile a fi aplicate de către Bonesmen-i când ei părăsesc mediul izolat al campusului de la Yale şi devin funcţionari ai guvernului, ai comunităţilor informative, ai sectorului militar sau privat. Un studiu atent al comportamentului şi declaraţiilor publice, adesea confuze şi auto-contradictorii, ale preşedintelui Bush şi ale consilierilor săi cei mai apropiaţi, pe parcursul crizei din Golful Persic şi a războiului care a urmat, oferă un exemplu valabil asupra modului în care ambiguitatea şi disimularea sunt aplicate de Bonesmen-i.
Pentru iniţiaţii Ordinului, întrebarea: “De ce sunt folosite ambiguitatea şi disimularea în scopul înfăptuirii de <bine> sau de <rău>?” este de o importanţă secundară. Disimularea şi ambiguitatea sunt instrumente esenţiale pentru mânuirea puterii. Manipularea eficientă a puterii este unul dintre scopurile supreme ale fiecărui Bonesman. Legăturile secrete construite pe durata cursului superior de către Bonesmen-i, ca membri activi ai Ordinului, sunt menţinute pe toată durata vieţii. Ele îl leagă pe fiecare Bonesman de fiecare alt iniţiat şi în mod deosebit de acei iniţiaţi care au devenit membri ai Ordinului în acelaşi an.
În felul acesta, fiecare membru “Skull & Bones” este, în realitate şi în termeni practici, o parte a unui mic grup de elită format din tineri absolvenţi ai Yale, cei mai mulţi din familiile bogate şi proeminente WASP, care intră în lumea politică, a afacerilor, finanţelor, spionajului sau educaţiei şi unde vor începe să-şi lase amprenta lor nefastă şi satanică în lume.
Sursa: https://yogaesoteric.net/
Descoperă mai multe la lumina_adevărului
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Unde se încadrează oamenii aceștia?
Privind articolul despre Ordinul „Skull & Bones” prin prisma unei hărți a mitologiilor spirituale contemporane, întrebarea „unde se încadrează oamenii aceștia?” are un răspuns clar: ei nu aparțin galeriei New Age, ci reprezintă exact polul opus, acela al conspiraționismului geopolitic, acolo unde cosmologia este înlocuită de servicii secrete, facțiuni financiare, elite globale și războaie ascunse, iar extratereștrii, dacă apar, sunt doar un element decorativ. În taxonomia noastră, „Skull & Bones” nu este o narațiune spirituală, ci una politică, iar locul ei natural este la extrema stângă a axei, alături de Benjamin Fulford, nu la centru-dreapta, unde stă Sal Rachele.Mai exact, articolul funcționează pe o cu totul altă structură narativă decât cea a autorilor spirituali. Dacă la Blavatsky, Drunvalo sau Cobra avem de-a face cu ființe binevoitoare care ajută omenirea, ființe ostile care o controlează, o cunoaștere ascunsă și o transformare viitoare, aici avem doar jumătate din această schemă: există o elită ostilă care controlează lumea, există o cunoaștere ascunsă, dar lipsește complet dimensiunea spirituală, transformarea conștiinței și speranța mântuirii. Nu mai vorbim despre evoluția sufletului, despre ascensiune sau despre trezirea conștiinței, ci despre familii, bănci, loje, averi și influență politică. Extratereștrii, îngerii, Pleiadienii și Confederația Galactică sunt complet absenți, pentru că aici răul nu vine din altă dimensiune, ci din campusul de la Yale.
Așadar, dacă ar fi să plasăm acest articol pe harta mitologiilor contemporane, el s-ar situa la polul conspiraționist, alături de Fulford și de o parte din Wilcock, dar cu o diferență importantă: la Wilcock există întotdeauna o punte spre spiritualitate, o promisiune a dezvăluirii care are și o miză cosmică, în timp ce aici rămânem în plan strict terestru, geopolitic și financiar. Este o narațiune despre putere, nu despre sens, despre control, nu despre evoluție, despre oameni care conduc lumea în umbră, nu despre ființe care ghidează sufletele. Iar dacă am încerca să integrăm acest material în evoluția imaginii extraterestrului în mentalul narativ al omenirii, am constata că „Skull & Bones” nu vorbește despre extratereștri deloc, ci despre o elită umană care își atribuie sieși funcțiile pe care în alte narațiuni le au zeii, demonii sau vizitatorii din spațiu. Cu toate acestea, există o legătură subtilă, pe care o putem sesiza dacă privim mai atent. Articolul descrie un grup care se consideră „ales de Dumnezeu”, predestinat să cârmuiască America, care practică ritualuri oculte cu sicrie, oase și simboluri ale morții, care întreține intenționat ambiguitatea și disimularea, și care funcționează ca o rețea secretă de putere ce se perpetuează prin generații. Toate aceste elemente sunt, de fapt, o versiune secularizată a vechilor mituri despre frățiile oculte, despre maeștrii ascunși ai lumii, despre conspirația cosmică a răului organizat, doar că în locul lui Satana, al lui Lucifer sau al reptilienilor apar familiile WASP, băncile Rothschild și Baring, comerțul cu opiu și rețeaua Brown Brothers Harriman. Extraterestrul nu a dispărut cu totul, ci a fost înlocuit de bancher, iar nava spațială a devenit o sală de consiliu de pe Wall Street.
De aceea, răspunsul la întrebarea „unde se încadrează oamenii aceștia?” este următorul: ei nu se încadrează în galeria spirituală a New Age-ului, ci în tradiția mai veche a conspiraționismului politic, acolo unde răul nu este cosmic, ci instituțional, unde salvarea nu vine prin trezirea conștiinței, ci prin dezvăluirea adevărului, și unde inamicul nu este o rasă extraterestră, ci o rețea de familii, loje și bănci care se consideră pe sine îndreptățită să conducă lumea. În harta mitologiilor, „Skull & Bones” ar sta la extrema stângă, lângă Fulford, dar cu o nuanță mai radicală, pentru că, spre deosebire de autorii spirituali, nu oferă nicio consolare, nicio speranță și nicio cosmologie, ci doar o acuzație și o listă de nume. Iar dacă ar fi să-l comparăm cu Sal Rachele, diferența este uriașă: unul cartografiază cerul, celălalt cartografiază camerele de consiliu; unul vorbește despre suflete și densități, celălalt despre averi și funcții; unul oferă o hartă a evoluției cosmice, celălalt o hartă a puterii ascunse. Ambele sunt hărți, dar duc în direcții complet opuse, iar întrebarea „unde se încadrează?” devine, în fond, întrebarea despre ce fel de poveste vrem să citim: una care ne înalță sau una care ne înfricoșează.
ApreciazăApreciază
Citind și articolul anterior, despre Illuminati și „aristocrația neagră” a celor 13 familii, răspunsul la întrebarea „unde se încadrează oamenii aceștia?” rămâne fundamental același ca în cazul „Skull & Bones”, dar cu o nuanță importantă: aici nu mai vorbim doar despre o rețea de putere politică și financiară, ci despre o cosmologie conspirativă completă, cu propria teologie întunecată, cu propria geneză, cu propriii demoni și cu propria escatologie. Dacă „Skull & Bones” era o narațiune despre o elită umană care își atribuie funcțiile zeilor, articolul despre Illuminati merge mult mai departe și construiește o adevărată mitologie inversată, în care răul cosmic s-a incarnat într-o rasă de sânge, într-o rețea de familii și într-un plan milenar de dominare a planetei. Așadar, dacă ar fi să plasăm acest material pe harta mitologiilor spirituale contemporane, el nu aparține New Age-ului luminos, ci unei tradiții paralele, aceea a conspiraționismului ocult, acolo unde elementele spirituale nu sunt folosite pentru a descrie evoluția sufletului, ci pentru a descrie răul organizat. Extratereștrii, Pleiadienii, Sirienii, Confederația Galactică, îngerii sau maeștrii ascensionați lipsesc aproape complet din acest text, pentru că inamicul nu mai vine din altă dimensiune, ci din propriul nostru trecut genealogic, din casele regale europene, din băncile Rothschild și Rockefeller, din Veneția și Genova secolului XII. Răul nu mai este cosmic, ci instituțional; nu mai este o rasă extraterestră, ci o rasă de sânge; nu mai este un război galactic, ci un război de clasă inversat, dus de o aristocrație secretă împotriva întregii umanități. În taxonomia noastră, acest articol se situează la extrema stângă a axei, dincolo de Fulford, acolo unde conspirația nu mai este doar geopolitică, ci devine ocultă și soteriologică. Fulford vorbește despre facțiuni financiare și servicii secrete, dar rareori despre sânge, magie neagră și linii genealogice milenare. Aici însă avem de-a face cu o narațiune completă, cu o teogonie proprie: cele 13 familii sunt imitate după cele 12 triburi biblice, cea de-a 13-a fiind copiată după descendența regală a lui Iisus, iar Satan și-a ales propriii săi aleși, propriii săi „copii ai luminii întunecate”. Practic, avem o inversare a întregii istorii sacre: în locul poporului ales al lui Dumnezeu apare poporul ales al lui Satana, în locul mântuirii apare dominarea, în locul revelației apare conspirația. De aceea, dacă ar fi să integrăm acest articol în evoluția imaginii extraterestrului în mentalul narativ al omenirii, am constata că el aparține unei etape care nu a fost încă menționată, și anume etapa conspiraționismului ocult, în care extraterestrul nu a dispărut cu totul, ci a fost înlocuit de bancher, iar nava spațială a devenit o lojă francmasonică. Extraterestrul nu mai vine de pe Venus sau din Pleiade, ci din casele regale europene, din Veneția și Genova, din băncile Rothschild și Rockefeller. Războiul cosmic nu mai este dus între Forțele Luminii și Forțele Întunericului, ci între popoarele lumii și cele 13 familii care le conduc din umbră. Iar dacă în New Age-ul clasic există întotdeauna o promisiune a trezirii și a ascensiunii, aici promisiunea este inversată: nu există nicio salvare, nicio ascensiune, nicio transformare a conștiinței, ci doar o luptă între cei care știu și cei care nu știu, între cei care conduc și cei care sunt conduși. Există totuși o legătură subtilă între acest articol și galeria spirituală pe care am descris-o anterior, și anume structura narativă comună. Chiar și aici, în ciuda absenței extratereștrilor, regăsim exact aceleași cinci funcții pe care le-am identificat la Sal Rachele, Cobra, Bartzis sau Kryon: 1.există ființe ostile care controlează omenirea, 2.există o cunoaștere ascunsă care trebuie descoperită, 3.există o transformare viitoare, 4.există un grup de oameni care trebuie să se trezească, și 5.există, implicit, o promisiune a eliberării. Diferența este că aici ființele ostile nu sunt reptilieni sau draconieni, ci Rothschild și Rockefeller, cunoașterea ascunsă nu este o cosmologie galactică, ci un plan de dominare mondială, transformarea viitoare nu este ascensiunea, ci dezvăluirea, iar trezirea nu este spirituală, ci politică. Practic, avem aceeași structură mitică, dar cu protagoniști și decoruri schimbate. Iar dacă ar fi să răspundem direct la întrebarea „unde se încadrează oamenii aceștia?”, răspunsul ar fi: ei nu aparțin galeriei spirituale a New Age-ului, ci galeriei conspiraționismului ocult, acolo unde răul cosmic a fost înlocuit de răul genealogic, iar extratereștrii au fost înlocuiți de bancheri. Nu îi găsim nici la Blavatsky, nici la Drunvalo, nici la Bashar, nici la Tolle, ci mai degrabă la David Icke, la Jan Van Helsing, la Fritz Springmeier, la acei autori care au construit o mitologie a răului organizat, cu rădăcini în antichitate, cu ramificații în toate instituțiile moderne și cu o promisiune finală de dezvăluire. Este o narațiune care nu înalță, ci înfricoșează; nu oferă sens, ci oferă un inamic (teoria dușmanului extern); nu vorbește despre suflet, ci despre sânge; nu vorbește despre ascensiune, ci despre supraviețuire. Iar în economia hărții mitologiilor, aceasta este probabil cea mai întunecată și mai radicală formă de mitologie modernă, cea care a înlocuit cerul cu consiliul de administrație și pe Dumnezeu cu Rothschild.
ApreciazăApreciază
https://www.instagram.com/p/DdbATSBDol2/
Acum 56 de ani pe 18 septembrie 1970 a fost lansată piesa PARANOID de Black Sabbath.
Și ceea ce e fascinant este că a fost compusă în doar 20 de minute, ca un simplu „umplutură” pentru album, pentru că trupei îi mai lipsea puțin material pentru lungimea necesară . Tony Iommi a venit cu riff-ul, Geezer Butler a scris versurile rapid, iar Ozzy le citea în timp ce cânta .Geezer Butler a explicat mai târziu că versurile sunt despre depresie, nu neapărat despre paranoia în sens clinic, pentru că la acea vreme nu știa diferența dintre cele două .
Dar faptul că o asemenea mărturie despre alienare și imposibilitatea fericirii a devenit unul dintre cele mai cunoscute cântece rock din istorie spune ceva despre cât de universală e durerea pe care o descrie. Nu a fost nevoie de extratereștri, de Illuminati sau de conspirații ca să ajungă la milioane de oameni. A fost suficient un riff simplu și patru versuri despre faptul că „fericirea nu o pot simți / și dragostea mi se pare atât de ireală”.
Black Sabbath, și în special piesa „Paranoid„, nu aparține niciuneia dintre categoriile pe care le-am discutat, pentru că nu este nici New Age, nici conspiraționism ocult, nici conspiraționism psihologic. Ea aparține unei cu totul alte tradiții, pe care am putea-o numi spiritualitatea negativă a rockului, adică acea formă de expresie artistică în care transcendentul nu mai este căutat în lumină, în extratereștri, în îngeri sau în ascensiune, ci în întuneric, în alienare, în boală psihică și în imposibilitatea mântuirii.Să privim cu atenție versurile. Aici nu avem un canalizator care vorbește despre Pleiadieni, nu avem un conspiraționist care vorbește despre Rothschild, nu avem un președinte diagnosticat cu TOC. Avem un om care spune: „Mi-am terminat relația pentru că ea nu m-a putut ajuta cu mintea mea / Oamenii cred că sunt nebun / Toată ziua mă gândesc la lucruri / Dar nimic nu pare să satisfacă / Cred că o să-mi pierd mințile„. Este o mărturie directă a unei suferințe psihice reale, nu una construită, nu una proiectată asupra altcuiva. Și tocmai de aceea este atât de puternică: pentru că nu își propune să ofere o hartă a universului, ci să descrie o stare de fapt interioară. Dacă ar fi să plasăm această piesă pe harta mitologiilor spirituale, ea nu ar sta nici la extrema conspiraționistă, nici la extrema contemplativă, nici la centru-dreapta. Ea ar sta într-o dimensiune complet diferită, pe care am putea-o numi axa verticală a suferinței, acolo unde nu contează dacă ești salvat de extratereștri, de bănci sau de conștiință, ci doar dacă reușești să supraviețuiești propriei minți. Este o spiritualitate fără mântuire, fără promisiune, fără ascensiune. Este spiritualitatea celui care știe că nu există o soluție, dar care totuși cântă despre asta, pentru că a cânta este singurul mod de a nu se prăbuși complet. Există totuși o legătură subtilă între „Paranoid” și structura narativă pe care am identificat-o la toți ceilalți autori. Și aici regăsim cele cinci funcții, dar inversate: există o ființă ostilă care controlează omenirea (propria minte), există o cunoaștere ascunsă (durerea), există o transformare viitoare (pierderea minților), există un grup de oameni care trebuie să se trezească (cei care ascultă piesa), și există, implicit, o promisiune a eliberării (moartea sau uitarea). Diferența este că aici inamicul nu este o rasă extraterestră, nici o rețea de familii, nici un președinte, ci propria conștiință. Iar cunoașterea ascunsă nu este o cosmologie galactică, ci o suferință fără nume. Practic, avem aceeași structură mitică, dar cu protagoniști și decoruri mult mai intime: în locul Confederației Galactice avem un creier obosit, în locul războiului cosmic avem o criză psihică. De aceea, răspunsul direct la întrebarea „unde se încadrează Black Sabbath ca mesaj spiritual?” este următorul: nu aparține galeriei New Age, nu aparține conspiraționismului, nu aparține spiritualității optimiste a lui Kryon sau a lui Tolle. Aparține unei tradiții paralele, aceea a spiritualității negative, care nu vorbește despre evoluția sufletului, ci despre închisoarea minții, nu despre ascensiune, ci despre cădere, nu despre lumină, ci despre întuneric. Nu îi găsim nici la Blavatsky, nici la Drunvalo, nici la Sal Rachele, nici la Bashar, ci mai degrabă la Poe, la Dostoievski, la Cioran, la acei autori care au înțeles că uneori singurul mod de a vorbi despre transcendent este să vorbești despre absența lui. Iar dacă Illuminati oferă o teogonie inversată, iar articolul despre Nicușor Dan oferă o psihiatrie de bâlci, „Paranoid” oferă o liturghie a durerii, o rugăciune adresată unui Dumnezeu care nu răspunde, un imn al celui care știe că nu va fi salvat, dar care totuși ridică vocea pentru a spune adevărul despre sine. În economia hărții spirituale, aceasta este probabil cea mai sinceră și mai puțin iluzorie formă de spiritualitate modernă, cea care nu promite nimic, nu vinde nimic, nu conspiră împotriva nimănui, ci doar spune: „Aș vrea să pot, dar e prea târziu”. Iar dacă ar fi să alegem un loc pentru ea, acela ar fi nu pe axa orizontală a curentelor spirituale, ci pe axa verticală a suferinței umane, acolo unde toate hărțile încetează să mai aibă sens și rămâne doar vocea care cântă despre propria ei prăbușire.
ApreciazăApreciază
Divinul nu s-a retras nicăieri iar faptul că aparent nu răspunde e datorat ignoranței noastre, stăm și cerșim, nu facem nimic și ne mieunăm că viața e grea etc. Așteptăm să pice para mălăiață din ceva numit cer, obligatoriu sus undeva și un exteriorul nostru și admirăm (cu toate că nu o recunoaștem!) forța organizării maleficului. În infinit, indiferent cum îl definim, orice punct e mijlocul său, deci ȘI NOI, fiecare în parte. Suntem parte din divin, suntem divinul însuși, fiecare pe nivelul său de conștientizare – asta nu e poezie, e responsabilitate!
Cui folosește apologia repetată a dizarmonicului, reîncălzirea unei ciorbe informaționale binecunoscută de sute de ani? E adevărat că Armonia nu lucrează în turmă, nu e structurată în legiuni, in ierarhii invers piramidale, iar faptul că textul acesta și cel anterior reapar public e.dovada că lupta (dacă e o luptă) se duce pe cu totul alte coordonate decât cele făcute publice. Iluminati și Skull and Bones, sunt IN INTERIORUL fiecăruia dintre noi, lupta ACOLO se duce! Restul sunt povești ieftine…
ApreciazăApreciază
Corect! Valdemar R:”luptă) se duce pe cu totul alte coordonate decât cele făcute publice.”
Pai e bine câteodată parcă dacă tot facem derivate și integrale sa recapitulăm ecuația de gradul doi. As numi asta arheologie informațională.
Pe vremea lui Moromete cu ce supe informaționale se hrăneau? Că Ionică din satul vecin a mers noaptea prin pădure și se întâmplă că i-am ieșit în față o fată îmbrăcată în mireasă și l-a salutat, iar Ionică de spaimă nu se uită nici stânga și dreapta și a tot mers înainte fără să se uite înapoi. Și eu am adunat în copilărie la țară astfel de povești de spus la petrecerile vechi când aveam doar radio. Din 2012 ne-am dezvoltat pe steroizi. O fi bine sau o fi nu așa bine? Nu știu.
Dar ai dreptate să spui că sunt informații vechi. Totuși putem să folosim un simț interior și să face datarea lor cu carbon. Să încercăm, așadar, o datare cu carbon a acestor povești, punând în paralel ce se întâmpla în America și ce se întâmpla în România, în timp ce Skull & Bones își țesea rețeaua.
1832–1860: când Russell înființa Bones la Yale În timp ce William Huntington Russell punea bazele Ordinului la Yale și îl înregistra oficial abia în 1856 sub „Russell Trust Association”, în Țările Române nu exista încă nici măcar un stat modern unitar. Eram în plină epocă a Regulamentelor Organice, sub ocupație rusească, iar lumea satului trăia încă în ritmul moșiei, al bisericii și al bocetelor. Informația nu circula prin loje, ci prin povești la șezătoare, la clacă, la praznice. Iar poveștile erau aceleași de sute de ani: strigoiul, muma-pădurii, fata care moare înainte de nuntă și se întoarce în mireasă, mortul care nu-și găsește liniștea. Fix povestea lui Ionică din satul vecin.
1860–1900: când Bones își plasa oamenii în guvern În timp ce Alphonso Taft și familia Russell își trimiteau fiii la Yale și apoi în administrația americană, în România abia se făcea Unirea din 1859, apoi Independența din 1877, apoi se proclama Regatul în 1881. Iar în sate, lumea se hrănea cu aceleași supe informaționale: vârcolaci, pricolici, zâne, iele, duhuri necurate. Nu exista presă de masă, nu exista radio, nu exista televiziune. Existau calendarul, biserica și gura satului. Iar poveștile care circulau erau, ca și acum, povești despre puteri nevăzute care controlează lumea: diavolul, vrăjitoarea, boala, moartea, destinul.
1900–1940: când Bones ajunge la Casa Albă În timp ce William Howard Taft devenea președinte, iar Prescott Bush intra în Ordin, în România se făcea Marea Unire din 1918, apoi se instaura dictatura carlistă, apoi vine războiul. Iar în sate, poveștile erau aceleași: strigoiul care nu-și găsește locul, fata în mireasă care apare în pădure, mortul care cere pomană. Nu se schimbase nimic în structura narativă, doar numele. În locul lui Skull & Bones, la noi exista conacul boierului, popa, preotul, vameșul, jandarmul. Iar poveștile despre puteri oculte care conduc lumea din umbră se spuneau despre francmasoni, despre evrei, despre sectanți, despre comuniști.
1940–1989: când Bones se instalează definitiv în establishment În timp ce George H. W. Bush devenea director CIA, vicepreședinte și apoi președinte, în România se instaura comunismul, apoi național-comunismul lui Ceaușescu. Iar informația publică era strict controlată. Nu existau bloguri, nu existau rețele, nu existau canale alternative. Existau Radio Europa Liberă, Radio Vocea Americii, dar și poveștile de la țară, care continuau să circule exact ca în secolul XIX: strigoiul, mireasa moartă, fata care se aruncă în fântână, baba care vrăjește, copilul schimbat de zâne. Iar dacă cineva voia să vorbească despre puteri oculte care conduc lumea, o făcea în bucătărie, la o țuică, cu ușa închisă, pentru că altfel ajungea la Securitate.
1989–2012: tranziția După 1989, informația s-a deschis brusc. Au apărut reviste de mistere, cărți despre Illuminati, traduceri după David Icke, după Fritz Springmeier, după Jan Van Helsing. Iar poveștile vechi s-au amestecat cu cele noi. Strigoiul a devenit reptilian. Mireasa moartă a devenit abductee. Baba vrăjitoare a devenit Illuminati. Iar în sate, poveștile au continuat să circule, doar că acum nu mai erau spuse doar la șezătoare, ci și pe bloguri, pe forumuri, pe Facebook.
2012–prezent: steroizii informaționali, ne-am dezvoltat pe steroizi. Informația circulă instantaneu, dar structura narativă a rămas aceeași. Avem Illuminati, avem Skull & Bones, avem reptilieni, avem Deep State, avem de toate. Dar toate acestea sunt variațiuni pe aceeași temă veche: există o putere nevăzută care controlează lumea, există o cunoaștere ascunsă, există o transformare viitoare, există un grup de oameni care trebuie să se trezească. Iar tu ai perfectă dreptate când spui că Illuminati și Skull & Bones sunt în interiorul fiecăruia dintre noi. Pentru că lupta nu este între America și China, nu este între Rothschild și Rockefeller, nu este între Anthropic și Deep State. Lupta este între frica și speranța din fiecare, între nevoia de certitudine și acceptarea incertitudinii, între dorința de a găsi un vinovat și asumarea responsabilității. Iar dacă ar fi să datăm cu carbon aceste povești, am constata că aceeași poveste circulă de mii de ani, doar că în locul lui Satana apare Rothschild, în locul lui Dumnezeu apare Confederația Galactică, în locul îngerilor apar Pleiadienii, în locul demonilor apar reptilienii, în locul strigoiului apare președintele cu TOC. Iar tu, cel care citești acum, ești același om care asculta povestea lui Ionică la șezătoare, doar că acum o citești pe blog, pe telefon, la ora 2 noaptea, întrebându-te dacă e adevărat. Deci, cui folosește apologia repetată a dizarmonicului? Celui care are nevoie de un inamic ca să nu se privească pe sine. Iar reîncălzirea ciorbei informaționale binecunoscute de sute de ani folosește exact aceluiași mecanism: să te țină ocupat cu dușmanul din afară, ca să nu te ocupi de cel dinăuntru. Iar faptul că aceste texte reapar public este, exact cum spui, dovada că lupta se duce pe cu totul alte coordonate decât cele făcute publice. Pentru că adevărata luptă nu este între Illuminati și popor, ci între conștiința trează și automatismul care se hrănește cu povești vechi. Iar dacă vrei să știi unde se dă lupta, răspunsul este simplu: în tine, acum, când decizi dacă mai crezi sau nu povestea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană