Este emoţionant să vezi modul în care se fondează o populaţie şi felul în care ea îşi construieşte un mediu propice şi chiar un destin, mai ales în interiorul Pământului. Mi s-a arătat în flash-uri scurte cum a început totul, cum au adus în primele faze baloţi şi un fel de butoaie, precum şi diverse alte obiecte, pe care le-au depozitat în faţa intrării din munte şi cum, mai apoi, au început să avanseze tot mai mult în profunzimea peşterii, mai ales după ce au sosit primele globuri luminoase.

Faptul că vedeam acele obiecte destul de mari, pe care oamenii le-au adus acolo m-a făcut să mă gândesc că accesul spre cavitate era destul de larg, pentru a le permite să care acele materiale. Totuşi, la fel ca în Tomassis, nu am văzut niciun fel de animale care ar fi putut să-i ajute la transport. Imediat ce mi-am îndreptat interesul spre calea de acces în imensa peşteră, mi s-au arătat imagini, ca într-o secţiune, care prezentau cavitatea în dreapta, în partea de jos; pornind de acolo, vedeam culoarul principal de la intrarea în ea, care se dezvolta mai apoi în mai multe ramificaţii. Unele dintre acestea se blocau şi erau scurte, altele însă erau ceva mai mari şi erau în „trepte” sau „etaje”. Nu am văzut o cale de acces continuă şi oblică, de sus până jos, ci cumva aceasta era fragmentată în mai multe paliere relativ orizontale, iar coborârea se făcea între ele. Existau ramificaţii la fiecare dintre acele paliere, astfel încât era necesar să ştii calea corectă şi principală, care conducea în cavitatea de jos, imensă; altfel, urmând ramificaţiile secundare am observat că puteai să ajungi fie în alte peşteri mult mai mici, ori calea pur şi simplu se bloca. Nu pot spune însă dacă toate sau unele dintre acele peşteri mai mici, la care ajungeau anumite ramificaţii, erau şi ele locuite sau nu. Aş presupune că da, mai ales că am observat că unele dintre ele erau legate, însă aceasta este doar o părere personală; în această privinţă nu mi s-a arătat nimic.

Am numărat cinci niveluri sau paliere principale de acces spre Apellos. Atunci când priveam imaginile în secţiune, care îmi erau prezentate, eram uluit să observ ce complexă era structura în interiorul Pământului, chiar destul de aproape de suprafaţa lui. Din cele ce am văzut, pot afirma cu siguranţă că Apellos se află în zona de trecere spre mantaua terestră, la o distanţă relativ mică de suprafaţă, iar accesul se poate face în mod direct printr-un anumit loc situat în munţii Apuseni, care seamănă cu o crăpătură ceva mai mare în munte.

Prin comparaţie, Tomassis se găseşte la limita inferioară a mantalei terestre, adică la o adâncime cu mult mai mare decât Apellos. Din această cauză, oraşul dacic se află foarte aproape de limita de trecere spre planul eteric din interiorul Pământului, chiar în zona de tranziţie. Aşa se explică faptul că natura fizică a materiei din acel loc, precum şi a fiinţelor de acolo, este mai rafinată decât cea de la suprafaţă. În plus, dacă accesul în Apellos se poate face efectiv pe jos, cunoscând traseul corect, accesul în Tomassis nu se poate face la fel, ci doar trecând prin anumite sasuri sau distorsiuni spaţiale, care există în anumite zone bine cunoscute. Ele fie sunt naturale, fie au fost create în mod artificial, aşa cum a fost în cazul celui de al doilea tunel prin care am pătruns Cezar şi cu mine.

Mi s-a arătat chiar de aproape traseul spre Apellos, cel puţin în prima lui parte. După intrarea de la suprafaţă se merge în jos, către primul palier, într-un unghi destul de înclinat. Apoi descinderea se atenuează către al doilea palier şi păstrează relativ acelaşi unghi de coborâre până la al patrulea palier, care este cel mai larg. Acolo am văzut că există o peşteră cu un lac subteran destul de întins, ce trebuie traversat, iar după aceea se intră într-o altă peşteră; abia din această ultimă peşteră se pătrunde în cavitatea imensă, care este Apellos.

Apoi mi s-a arătat o imagine de sus a teritoriului ţării în acea zonă a munţilor Apuseni şi, cumva dedesubt, într-o formă mai luminoasă, mi se sugera prezenţa acestei imense cavităţi din interiorul Pământului, Apellos, care are o formă mai alungită, ca un fel de triunghi. Puteam să plasez cumva limitele ei între Oradea, Sibiu şi Alba Iulia. Pornind de la marginile acestei cavităţi, am văzut extinderea ei în alte peşteri mai mici, ca nişte „fiorduri”, ceea ce făcea subteranul munţilor Apuseni foarte complex. Mi se pare important faptul că atât Apellos, cât şi celelalte „peşteri-fiord”, pornind de la ea, sunt lumi fizice, aşa cum este şi lumea noastră de la suprafaţa pământului. Nu doar atât, ci între aceste lumi există legături şi căi de acces, aşa după cum mi s-a arătat şi am descris. Din explicaţiile pe care le-am primit ulterior de la bărbatul blond, am aflat că ei vin destul de des în lumea noastră şi aduc multe produse şi mărfuri de aici. Totuşi, calea de acces spre Apellos nu este permisă decât în acele cazuri pe care ei le consideră ca fiind necesar să aibă loc.

Partea cea mai lată a cavităţii din interior este spre sud, chiar în dreptul Roşiei Montana – Câmpeni. Evident, nu este deloc întâmplător că s-au născut atât de multe probleme, dezbateri, discuţii şi conflicte de natură aşa-zis „economică” pe subiectul exploatării zăcământului de aur din Roşia Montana. Noi cunoaştem prea bine dedesubturile acestei probleme, însă nu este cazul şi nici timpul ca ea să fie prezentată aici. Sunt aspecte sensibile la nivel internaţional, care implică de asemenea unele secrete de stat, dar cititorul atent poate să facă unele corelaţii pertinente.

Poza Apellos (Structura de caverne mari şi „caverne-fiord” de sub teritoriul Munţilor Apuseni)

     Rețeaua de transport  

Cavitatea se îngustează foarte mult spre Oradea, formând un fel de triunghi cu partea mult mai lată de jos. Imaginile mi-au arătat apoi un fel de „reţea” de circulaţie atât în interiorul lui Apellos, cât şi între diferitele „fiorduri” sau remificaţii ale sale. Apoi această reţea s-a apropiat foarte mult în imaginile care mi se prezentau şi am văzut că legăturile şi circulaţia respectivă se făcea prin intermediul unor navete în genul celei cu care am călătorit eu însumi din Tomassis spre Apellos. Am remarcat însă alte două tipuri de navete sau capsule, iar în unul dintre cazuri transportorul era destul de lung, măsurând mai bine de 50 de metri în lungime, fiind totuşi modular. Privit de pe platforma pe care mă aflam, oraşul părea să fie foarte liniştit, la fel ca şi Tomassis, dar circulaţia navetelor în subteran era dinamică. Chiar şi în interiorul gol al cavităţii aceasta era destul de activă, însă am observat că cele mai multe trasee erau relativ aproape de circumferinţa uriaşei cavităţi, pe lângă peretele muntos şi doar puţine vehicule pătrundeau radial spre centrul oraşului. Practic, era acelaşi concept constructiv ca în cazul oraşului Tomassis, unde tunelul de deplasare a navetelor urmărea circumferinţa munţilor, pe marginile cavităţii interioare.

Am observat multe astfel de capsule, mici şi mari, care făceau legătura între feluritele zone ale lui Apellos şi între alte ramificaţii exterioare ale oraşului. Am văzut, bineînţeles, circulaţia unor astfel de navete chiar până aproape de suprafaţă, unde existau un fel de staţii majore la o adâncime relativ mică în pământ, ca „puncte de recepţie” prin intermediul cărora se realiza circulaţia şi transportul de mărfuri şi persoane cu exteriorul. De la acele staţii pasajele până la suprafaţă erau scurte şi, de asemenea, secrete.

Totuşi, în timp ce vizionam acele secvenţe, am observat că navetele de transport nu preluau decât o mică parte din mărfurile depozitate în acele staţii de recepţie. Personal, mă confruntam cu o dilemă: încă de la începutul vizionarii m-am întrebat cum se realiza „comunicarea” cu exteriorul, cum ajungeau locuitorii din Apellos la suprafaţă şi înapoi. De asemenea, cum se realiza transportul de mărfuri, care după câte am observat era destul de masiv. Navetele nu puteau ajunge în niciun caz până la punctele de la suprafaţă şi chiar la staţiile de recepţie, care probabil se aflau la o adâncime de 2-3 kilometri, nu am văzut multe vehicule de transport. Dacă pentru a ajunge la suprafaţă cei din Apellos ar fi folosit sistemul de peşteri şi de paliere pe care l-am văzut redat în imagini, aceasta ar fi fost de la bun început un eşec, pentru că drumul ar fi implicat de fiecare dată un efort imens şi ar fi durat mult timp. Chiar presupunând că traseul ar fi fost ca în palmă, tot ar fi durat câteva zile să se urce cei aproape 70 de kilometri care despart oraşul de suprafaţa pământului. Să nu uităm însă că interiorul planetei are nenumărate meandre, piedici, urcuşuri şi coborâşuri, ape de traversat şi cine ştie câte alte elemente care sunt necunoscute. În aceste condiţii, transportul mărfurilor, mai ales în cantităţi mari, aşa cum le-am văzut mai apoi depozitate în nişte hangare imense, devenea aproape imposibil.

Problema mă preocupa şi tocmai de aceea am îndrăznit să cer unele informaţii, iar bărbatul blond mi-a răspuns cu multă bunăvoinţă:

• Da, aceasta a fost mult timp o problemă spinoasă, dar ea a fost rezolvată. Aici poţi vedea hangarele noastre de la suprafaţă, în care aducem felurite mărfuri din oraşele voastre, iar apoi le transportăm în Apellos.

Pe ecran au apărut imagini cu interiorul unui hangar imens, foarte modern construit, în care exista o mare forfotă: oameni, stivuitoare, un tip de maşini mici electrice, întocmai ca într-un depozit retailer. Eram uimit de faptul că activitatea celor din oraşul subteran era foarte vie chiar şi la suprafaţa pământului şi, dintr-o pornire firească şi entuziastă, am întrebat:

• Dar unde anume aveţi plasate aceste depozite sau hangare? Nu m-am aşteptat să existe o aşa mare circulaţie a mărfurilor între sus şi jos, am spus admirativ.

Bărbatul a zâmbit şi mi-a spus:

• Tu poţi să înţelegi destul de bine că noi nu avem permisiunea să dezvăluim acest lucru. Informaţii de acest gen se discută la alt nivel şi ţin de foruri superioare; ele sunt cele care decid şi iau hotărâri în astfel de situaţii. Chiar şi informaţiile la care ai acces acum au fost dinainte stabilite: când, ce şi cum să îţi dezvăluim. Sunt lucruri importante, care nu pot fi tratate cu superficialitate.

    Considerații, puncte de vedere despre viața în orașele din interiorul Pământului  

Îmi dădeam prea bine seama că astfel de lucruri sunt pe deplin justificate şi ele se încadrează în logica desfăşurării evenimentelor.

• Datorită naturii oamenilor de la suprafaţă şi a nivelului lor de înţelegere a vieţii, problema securităţii oraşului nostru a fost dintotdeauna foarte importantă. Venirea ta aici face şi ea parte dintr-un plan care a fost demult proiectat şi care se desfăşoară pas cu pas. Faptul că s-a ajuns la această etapă înseamnă că s-a decis o comunicare diplomatică reală.

Cuvintele lui spuneau indirect că pentru viitor se pregătea contactul dintre civilizaţia noastră şi cea din Apellos, din Tomassis şi poate şi din alte oraşe din interiorul planetei, dar realizam faptul că acest lucru nu poate fi făptuit foarte uşor. Fără să intru în detalii de natură filosofică şi religioasă, aş menţiona şocurile imense de natură tehnologică, socială, psihologică şi economică, pe care omenirea le-ar avea de susţinut după ce ar fi pusă faţă în faţă cu realitatea existenţei acestor civilizaţii în interiorul planetei noastre, precum şi cu adevărata structură interioară a Pământului, care nu are nicio legătură cu teoria ştiinţifică modernă.

  Cele două oraşe din interiorul Pământului, la care avusesem acces până în acel moment, îmi păreau ca două enclave ale unei alte lumi. Nu cred că greşesc prea mult spunând că, dacă ar fi cunoscute în acest moment şi dacă accesul acolo ar fi liber, am asista probabil la o invazie ca cea a conchistadorilor în imperiul Inca. Dintr-un anumit punct de vedere, lucrurile nu s-au schimbat prea mult faţă de acum 400 de ani. Cu toate acestea, bunăvoinţa fiinţelor din cele două oraşe este foarte mare şi ele chiar doresc să ne ajute. De asemenea, atunci am înţeles mai bine eforturile titanice ale lui Cezar, numeroasele lui călătorii în interiorul planetei şi motivaţia lor adevărată, precum şi discreţia foarte mare de care a dat dovadă în acest sens.

• Am observat că la periferia acestei aşezări sunt alte oraşe mai mici, în cavităţi mai mici. S-au dezvoltat independent? am întrebat, ca o paranteză la subiectul discutat.
• Ele sunt ca nişte sateliţi ai noştri, dar au fiecare statutul lor separat. Comunicăm şi ne ajutăm, dar dezvoltarea este individuală. Popularea lor masivă a fost după cucerire.

Am înţeles, fără să mai întreb, că se referea la cucerirea romană a Daciei de acum două mii de ani. Bărbatul blond a continuat să-mi explice:

• Interiorul Pământului nu este deloc plin, aşa cum spuneţi voi, ci este chiar „rarefiat”, cu foarte multe cavităţi, peşteri şi caverne despre care nu ştiţi nimic. Unele dintre ele nu au corespondenţă cu suprafaţa, ci doar comunică între ele. Multe sunt însă legate prin canale sau alte căi de acces cu tărâmul vostru. Dintre acelea, voi cunoaşteţi doar câteva. Peşterile turistice sau de explorare reprezintă doar vârful aisbergului; cavităţile din interiorul Pământului sunt însă mult mai numeroase, mai mari şi mai complexe decât acestea.
• Toate sunt locuite? am întrebat, dând curs unei curiozităţi mai vechi.
• Nu. Unele dintre ele sunt goale, chiar dacă suportă viaţa. Guvernele puternice din lumea voastră au descoperit câteva dintre ele, care sunt mai apropiate de suprafaţă şi au construit acolo baze militare, de fapt adevărate oraşe, în care trăiesc mii de oameni. Ele sunt considerate ca fiind refugii în cazul unor mari calamităţi sau cataclisme de la suprafaţă şi de aceea sunt secrete. Alte cavităţi, chiar foarte mari, sunt inutilizabile pentru dezvoltarea unei societăţi. Multe dintre ele sunt practic pungi cu gaze, altele au lacuri întinse cu apă dulce, altele au sedimente şi petrol, ori diferite alte substanţe. Anumite puteri din lumea voastră doresc să le exploateze prin felurite mijloace. Uneori, când ele se apropie periculos de una sau alta dintre căile de acces spre oraşele noastre, le împiedicăm să facă asta, dar fără ca ele să realizeze ce anume se întâmplă cu adevărat. Deocamdată nu putem să avem alt tip de contact, pentru că intenţiile lor sunt aproape totdeauana distructive.
• Oricum, influenţa lor în interiorul planetei este minimă, practic nesemnificativă, am observat eu. În acelaşi timp, probabil există multe alte populaţii şi oraşe despre care nu ştiu nimic, posibil chiar civilizaţii, dar pe care voi le cunoaşteţi. Aici, între voi, nu există conflicte?
• Luptele în subteran nu au sens, pentru că sunt sortite eşecului de ambele părţi încă de la început. Nu există învingători şi învinşi. Toţi pierd, deoarece chiar condiţiile mediului sunt de aşa natură. Este un spaţiu închis şi relativ limitat, nu îl poţi trata oricum. Aici echilibrul este fin şi trebuie mare atenţie pentru a fi menţinut. Nu intră în discuţie armele puternice de distrugere, exploziile şi cu atât mai puţin armele de distrugere în masă, aşa cum le numiţi voi. De altfel, ele sunt oarecum primitive. Chiar şi dacă s-ar folosi, să zicem, armament simplu, rudimentar, în genul celui care a existat în perioada voastră medievală, prea multe cadavre ar destabiliza de asemenea ecosistemul. Multe dintre cavităţi nu sunt la fel de mari ca Apellos, iar acolo viaţa trebuie să fie atent organizată. Noi, în această zonă din interiorul planetei, am înţeles chiar de la început că luptele şi conflictele nu au sens. Natura umană îşi modifică percepţia şi informaţia genetică din aproape în aproape, astfel că după mii de ani apare o diferenţă destul de mare între fiinţele de la suprafaţă şi cele din interior, aproape în orice domeniu. Dacă informaţia genetică este de la început sănătoasă, atunci evoluţia în interiorul planetei poate să fie foarte rapidă.

    Sursa: Radu Cinamar – În interiorul Pământului – Al doilea tunel