O teorie stranie  

 „Săpând” după referinţe în legătură cu „casele conspirative” ce ascund portaluri interdimensionale, am dat peste o notă informativă pe care nu o observasem până atunci, rătăcită printre alte câteva zeci pe birou. În general vorbind, prefer să lucrez în format electronic sau să aştept procesarea în format digital a notelor sau dosarelor scrise, însă dat fiind interesul deosebit pe care îl aveam pentru subiectul sasurilor dimensionale, am hotărât să verific tot ce aveam atunci pe birou, ceea ce însemna în plus o actualizare a evenimentelor. Era vorba despre o informaţie pe care – nu ştiu de ce şi cum – am scăpat-o până atunci din vedere. Verificând notele şi sintezele informative, la un moment dat am găsit o sub-notă cu titlul „PĂMÂNTUL PLAT – Referinţe”.

Auzisem de mulţi ani despre o astfel de „mişcare” ce făcea anumite valuri printre oameni, dar nu mi-am imaginat vreodată că ar fi demnă de a ajunge subiect de informare pentru Departamentul nostru. Aberaţia unei astfel de idei este evidentă, mai ales pentru cei care au bun simţ şi experienţe personale în ceea ce priveşte planeta noastră în spaţiul cosmic. Eram chiar puţin derutat şi nehotărât dacă să citesc sinteza pe cele câteva pagini şi l-am căutat pe locotenentul Nicoară pentru a-l întreba despre acel material. El mi-a spus că nota informativă provenea de la serviciul operativ al altei secţiuni a SRI şi avea statutul unei circulare secundare. Locotenentul a specificat că singurul motiv pentru care informarea a ajuns în Departamentul nostru era cel al caracterului său mai puţin obişnuit şi al „fenomenului” pe care l-a declanşat la nivel mondial, dar mai puţin în ţara noastră, unde numărul „adepţilor” se situează încă la cote rezonabile. Teoria „Pământului plat” pare să fie „goana după aur” din zilele noastre, o aberaţie care, după părerea mea, are singurul merit că te poate lăsa mut de uimire şi, aş spune, chiar într-o stare de „şoc”, dacă luăm în considerare progresul ştiinţei contemporane şi tehnologia de care omenirea dispune în prezent. Puteam să înţeleg deficitul de cunoaştere, amplificat de bigotism şi alte interese obscure de acum câteva sute de ani, dar nu prezenţa unei asemenea idei – chiar până la a lua amploare sub forma unei mişcări la nivel internaţional – în secolul XXI.

Siderat, m-am întrebat dacă prostia umană poate să depăşească acest nivel, dar nu eram prea convins de asta. Totuşi, pentru că una din sarcinile Serviciilor Secrete este aceea de a lua în considerare chiar şi cele mai năstruşnice fenomene – dacă ele au legătură cu masele de oameni şi opiniile acestora – am citit şi eu acea sinteză, care expunea foarte bine principalele puncte ale problemei, fără să avanseze însă concluzii.

    „Pământul plat”: semnificaţia unei regresii

În aceeaşi seară, profitând de faptul că Cezar avea un program mai liber, i-am expus şi lui problema „Pământului plat” din nota informativă, mai mult ca un caz social şi nu ca o direcţie de studiu. Cezar a râs copios, şicanându-mă puţin în legătură cu acest subiect, dar mai apoi discuţia a surprins nişte aspecte foarte interesante. El mi-a spus că în urmă cu trei-patru ani i s-a prezentat acest subiect şi a discutat cu alţi colegi din Servicii despre el, deoarece existau semne că tinde să devină un curent important de opinie. În mod normal nu aş fi inclus aceste elemente în cuprinsul seriei mele de cărţi, din respect pentru cititor. Este nevoie de puţină inteligenţă şi o minimă pregătire ştiinţifică, pentru a înţelege că „argumentele” unei astfel de teorii frizează ignoranţa şi fanatismul. Dincolo de asta, însă, există şi nişte implicaţii de natură psihologică, ce au fost scoase la iveală de Cezar şi ele par să aibă o anumită importanţă, măcar pentru cunoaşterea generală şi experienţa socială. Primul punct pe care l-am atins în discuţia cu Cezar, referitor la teoria „Pământului plat”, a fost acela al numărului mare de adepţi ai ei.

   — Mecanismul prin care se produce creşterea numărului de adepţi ai acestei teorii bizare are legătură cu segregarea fiinţelor umane, a spus Cezar. E ca şi cum populaţia s-ar „divide” în două categorii distincte, dar această separare are de fapt la bază nivelul de conştiinţă al fiecărei fiinţe umane, care este în directă legătură cu frecvenţa ei de vibraţie.

   — Totuşi, nu-mi dau seama ce a determinat această izbucnire, prin care tot mai mulţi aderă la aceste „argumente” fără sens. Seamănă mai curând cu un virus al prostiei.

   — O astfel de schimbare majoră în paradigma de gândire nu vine oricum, ci pentru asta trebuie în primul rând să nu mai fii pe aceeaşi lungime de undă cu ceea ce se cunoaşte în prezent, adică trebuie ca noile „idei” să nu mai aibă legătură cu cele din zilele noastre. Aceasta este cea mai bună metodă, căci „ideea” Pământului plat este puternic susţinută de factori oculţi, de cei care au interes ca lucrurile să nu progreseze, ci să stagneze şi chiar să involueze. Asta e cea mai bună metodă pentru a controla. Rupi oamenii de realitate, îi faci să viseze prostii, le susţii fantasmele şi îi încurajezi să le propage. De aici rezultă controlul maselor populare, deoarece le impui ceea ce doreşti. Adepţii ideii „Pământului plat”, crezând cu tărie în ea, vor urmări să se întâlnească, să se adune şi chiar să se separe de ceilalţi, căci ei îi vor considera proşti pe aceştia, pentru că se lasă păcăliţi de minciuni. Cu alte cuvinte, vor fi convinşi că de fapt ei sunt cei care „au descoperit” adevărul. Era trist ce auzeam, dar din nefericire situaţia era reală. Am spus:

   — Deşi am raportul sub ochii mei, îmi este greu să cred că s-a ajuns până aici. Am senzaţia unui vis urât, ca şi cum o parte din populaţia globului a regresat în mod voit cu câteva sute de ani. Asta e senzaţia pe care o am, e incredibil că mintea oamenilor de astăzi poate totuşi să fie influenţată în asemenea măsură de nişte aberaţii care sfidează nu doar bunul simţ intelectual, ci şi pe cel ştiinţific, ducând totul chiar până la fanatism. Uite, priveşte rezultatele! I-am arătat lui Cezar cifrele estimative şi graficele.

   — Ştiu, am vorbit şi cu alţi colegi de-ai noştri despre asta, a spus el. Uimirea ta este justificată tocmai de diferenţa mare de concepţie şi frecvenţă de vibraţie, care deja începe să se facă simţită între oameni. Este o realitate care se accentuează pe zi ce trece şi care nu mai poate fi ignorată. E parte din segregarea despre care îţi spuneam. Principial vorbind, oamenii se „împart” în cei care evoluează şi cei care preferă să rămână la stadiul pur material, grosier sau chiar să involueze. Cei care fac parte din prima categorie se rafinează, îşi dau seama de modificările ce intervin pe Pământ, trăiesc anumite stări şi au anumite senzaţii specifice. De aceea, pentru ei este incredibil să gândească în sensul medieval, aşa cum susţin adepţii „Pământului plat”. Cezar a văzut mirarea de pe faţa mea şi s-a grăbit să îmi confirme încă o dată:

   — Da, nu exagerez. Este vorba despre o reîntoarcere la Evul Mediu, pentru că aceşti oameni nu pot evolua şi atunci se reîntorc la o stare de conştiinţă mai veche, care este mai apropiată de nivelul lor real de conştiinţă.

   — De ce nu pot şi ei să evolueze? am întrebat mirat. Bineînţeles, cunoşteam răspunsul, dar era întotdeauna o plăcere să ascult explicaţiile lui Cezar. În plus, mereu putea să apară câte un element nou, care să-mi îmbogăţească cunoaşterea.    — Pentru că nu au afinitate cu starea actuală a lucrurilor, cu frecventa de vibraţie superioară a Pământului, care creşte din ce în ce mai mult. Pentru adepţii ideii de „Pământ plat”, confortul stă în fanatismul cu care sunt susţinute aceste idei primitive, deoarece spiritul şi gândirea liberă sunt blocate. La fel era şi pe timpul Inchiziţiei: un set de concepţii stupide şi false erau ridicate la rang de lege şi orice încălcare a lor era înfierată. Şi eu mă gândisem la toate acestea, dar speram totuşi că mă înşel.

   — Suntem din nou în Evul Mediu? Istoria naşte valuri de concepţii, care baleiază între extreme. Cei din antichitate ştiau deja că Pământul e rotund (Autorul se referă, fără îndoială, la cunoaşterea împărtăşită de Pitagora şi Aristotel care au afirmat că Pământul este rotund, precum şi la demonstraţia realizată de Eratostene în Alexandria antică (n.ed.)), dar până în Evul Mediu situaţia s-a degradat. Apoi a fost revirimentul ştiinţific modern, pentru ca acum să recădem din nou în plasa obscurantismului medieval? Cezar mi-a răspuns calm:

   — Noi, nu. Însă acel segment al populaţiei care a involuat, da. Sunt mai multe elemente care concură la aceasta: îndârjirea cu care adepţii teoriei „Pământului plat” se agaţă de „ideea” lor, refuzul de a gândi logic, raţional, pe bază de argumente şi dovezi reale, negarea oricăror dovezi – justificând aceasta prin „contrafacerea” lor – şi, în general vorbind, un fel de prozelitism ce maschează în realitate fanatismul.

      Psihologia ,,Pământului plat”  

Am remarcat atunci că ori de câte ori fanatismul a precumpănit, societatea s-a confruntat cu lipsa discernământului şi limitarea libertăţii individuale. Cezar m-a aprobat, oferind şi un exemplu pentru a explica mai bine cum este posibil să se ajungă la aşa ceva chiar în contextul unei civilizaţii relativ dezvoltate:

   — Fenomenul este la fel ca cel din fizica cuantică: dacă există suficientă energie, un electron poate să realizeze un salt pe o orbită „superioară”; dacă nu e suficientă energie, atunci el poate să rămână un timp pe un nivel ceva mai ridicat şi relativ stabil, dar la un moment dat surplusul de energie se emite sub formă de foton şi electronul revine de unde a pornit, la orbita pe care s-a aflat iniţial. În cuantică, asta este orbita fundamentală a electronului. Cu alte cuvinte, electronii cu aceste caracteristici se întorc înapoi la nivelul la care ei au o traiectorie sigură. Eram în temă şi am spus:

   — Ştiu că ideea cu Pământul plat a existat destul de mult timp în câteva religii în istoria umanităţii. Astronomia modernă s-a dezvoltat greu; abia după vreo două sute şi ceva de ani Uranus, Neptun şi Pluto sunt cunoscute. Aşadar, „Pământul plat” nu ar fi ceva foarte „vechi” şi „memoria” lui e încă proaspătă. Poate tocmai de aceea o parte din omenire se reîntoarce la ce ştia ea mai demult.

   — Este şi acesta un factor, a admis Cezar. În orice caz, societatea umană se schimbă de la „a avea” la „a simţi”. Adică simţul posesiunii, egoismul, competiţia şi violenţa tind să fie înlocuite gradat cu emoţii şi sentimente pure, pozitive, dintre care iubirea, altruismul şi compasiunea sunt fundamentale. Eram oarecum sceptic.

   — Cam greu de crezut, din moment ce aproape peste tot vedem proliferarea acestor manifestări negative.

   — La o primă vedere probabil că aşa pare. Nu uita, însă, că majoritatea populaţiei de pe Pământ este needucată şi „resorbită” în această iluzie a competiţiei, banului, afacerilor şi lipsei de spiritualitate. Numărul mare al fiinţelor umane ce se complac în acest vis face ca balanţa să pară înclinată, prin raport cu cele care caută o viaţă pură, având un sens bine definit şi fiind ghidată numai spre valori spirituale. Aici apare segregarea despre care vorbim. De fapt, Cezar dorea să spună că fiecare om este invitat să ia parte la marea transformare spirituală a omenirii şi a planetei noastre, să ceară cu aspiraţie şi demnitate ca viaţa lui să reprezinte un germene de lumină, de spiritualitate, de speranţă pentru viitorul luminos la care putem avea acces, un ideal superb, dar urmat de prea puţini până în prezent.

    Spațiul și timpul în planul fizic și în planurile subtile  

 De pildă, să considerăm conceptul de „Pământ plat”. Mă gândeam că, prin chiar progresul ştiinţific şi tehnologic de până acum, o astfel de idee stranie – atât din punct de vedere conceptual, cât şi al realităţii existenţiale – ar fi trebuit să fie considerată cel mult o glumă. Se pare însă că problema nu era chiar aşa de simplă, datorită nuanţelor ei multiple. Cezar mi-a oferit o perspectivă mult mai profundă asupra acestui aspect:

   — Adepţii acestei teorii confundă un anumit tip de percepţie subtilă cu realitatea fizică, mi-a explicat el. Există într-adevăr relatări în mitologia orientală despre „Pământul plat” sprijinit pe spatele a patru elefanţi, ori broaşte ţestoase, ori chiar diamante. Însă viziunea asta o ai atunci când timpul şi spaţiul au aceeaşi „valoare”. Lumea fizică, adică lumea noastră, e caracterizată de trei dimensiuni spaţiale şi, aparent separat, de timp. Putem vorbi despre asta ca fiind: 3D (spaţiul) + 1 (timpul). Este deci o lume „tridimensională”, dacă ne referim la dimensiunile spaţiale. Situaţia este aşa pentru că noi ne deplasăm prin spaţiu folosind timpul, dar tu ştii deja că, în realitate şi conform legilor relativităţii, spaţiul şi timpul „lucrează” împreună. Dacă tu le percepi ca fiind inseparabile, atunci pentru tine nu mai contează curbura spaţială, aşa cum e, de exemplu, curbura Pământului ca o sferă. Este ceea ce au perceput înţelepţii orientali atunci când, prin tradiţie, Pământul a fost prezentat ca fiind „plat”. Întins ca o placă sau rotund ca o sferă, pentru ei era acelaşi lucru, doar că varianta „plată” era probabil mai uşor de reprezentat.

M-am gândit că asta e greu de înţeles pentru cei care nu au experienţa subtilă necesară. O astfel de realitate nu o poţi integra corect în planul fizic, deoarece ea este superioară acestuia. Felul în care era pusă problema era ceva nou şi pentru mine. Anticipând puţin, explicaţiile ulterioare ale lui Cezar aveau să fie confirmate de ceea ce am văzut pe ecranul holografic la următoarele două întâlniri cu bărbatul din Apellos. Cezar a continuat să-mi explice:

   — De exemplu, presupunând că te-ai dedublat conştient în planul astral sau că ai un vis lucid şi vrei să mergi de pe Pământ pe Lună; asta nu se întâmplă traversând spaţiul cosmic dintre ele, ca în planul fizic, ci pur şi simplu poţi trece ca şi cum ai păşi dintr-un loc în altul, dintr-o grădină în altă grădină. La fel, de pe Pământ pe Soare, de pe Soare pe Saturn şi tot aşa, între corpuri cereşti diferite, dar totuşi într-o anumită limită, de obicei cea a galaxiei în care ne aflăm. Practic vorbind, nu prea ai „spaţiu gol” între aceste corpuri cereşti. Dacă apoi te întorci din astral în planul eteric, atunci sesizezi diferenţa, deoarece nu mai poţi face chiar la fel, iar în planul fizic cu atât mai puţin.

   — Ce vrei să spui cu „nu mai există spaţiu gol între aceste corpuri cereşti”? Atunci, cum sunt ele?

   — Legile îmbracă alte forme în planurile superioare. Nu poţi să ai pretenţia că înţelegi fenomenele care există acolo, aplicând pur şi simplu legile fizice care guvernează planul material. Diferenţele sunt mult prea mari. În astral contează foarte mult frecvenţa de vibraţie a unui lucru, fiinţă sau fenomen. Nu este ca aici, când ceva mizerabil poate să stea lângă ceva curat, ori când un mincinos poate să înşele o mulţime de oameni oneşti. Acolo nu poţi fi decât doar în „spaţiul” şi compania care „se potrivesc” cu frecvenţa ta personală de vibraţie. Nu poţi să înşeli, ca în planul fizic, adică nu poţi să fii acolo unde nu meriţi.

   — Şi dacă vreau totuşi să merg într-un loc superior frecvenţei mele de vibraţie, ce se întâmplă?

   — Ai acces la frecvenţele inferioare ţie, dar nu la cele care îţi sunt superioare. Chiar presupunând că ai încerca asta, nu obţii decât cel mult o blurare a spaţiului pe care îl vezi sau acesta devine chiar opac. Asta dă senzaţia că lucrurile sunt „legate” într-un fel între ele, adică „nu există spaţiu” care să le despartă.

   — Bine, dar atunci care este legătura cu spaţiul şi timpul, fie ele unicate sau nu?    — Legătura este că, dacă te uiţi de la nivelurile superioare către cele inferioare, nu există spaţiu între corpuri, deoarece spaţiul şi timpul sunt unicate, dar atunci când te întorci în planul fizic şi iei lucrurile din perspectiva sistemului actual de gândire, adică 3D + timp, atunci chiar şi calculele matematice arată că cea mai eficientă formă pentru ca materia să se structureze este cea sferică, pentru că nu există o altă „metodă” la fel de bună, adică ea nu ar avea eficienţă în economia universului fizic. De aceea, un disc sau o placă dreptunghiulară pentru imaginea Pământului pur şi simplu nu se potrivesc în acest plan, nu sunt comune legilor lui de formare la nivel macrocosmic. Cei care încearcă să acrediteze ideea „Pământului plat” preiau fără să ştie nişte observaţii de natură subtilă şi se chinuie apoi să le „introducă” cu orice preţ în planul fizic, recurgând la tot felul de „explicaţii” şi „observaţii” care îi pot dezaxa pe cei slabi şi neştiutori, iar apoi aceştia devin confuzi şi plini de „îndoieli”. Mi-am adus atunci aminte de una dintre experienţele din zilele noastre ale materiei în vid: chiar şi apa are tendinţa să ia forma sferică atunci când se află în vid, fără nicio intervenţie din exterior.

   – Da, a spus Cezar, la fel e şi cu corpurile telurice de dimensiuni relativ mari din vidul cosmic. Limita de la care ele tind să devină sferice, de exemplu sub forma planetoizilor, este de aproximativ 500 de kilometri în diametru, pentru că începând de aici gravitaţia şi alte tipuri de forţe acţionează suficient de puternic pentru a structura materia în formă sferică. Cezar mi-a mai spus că adepţii acestei mişcări bizare de opinie pe suprafaţa planetei noastre, care susţin că Pământul ar fi de fapt „plat”, au adoptat această variantă pentru că ei nu pot face „saltul” de la planul fizic (3D) la planul eteric (4D), care implică o viziune unitară a spaţiului şi timpului (Teoria relativităţii speciale a lui Einstein tocmai asta face chiar aici, în planul fizic: înlocuieşte spaţiul separat de timp cu continuumul spaţio-temporal, care este 4D (spaţiul Minkowski) (n.ed.)). Atunci când nu poţi face acest salt, te „coagulezi” la trei dimensiuni şi chiar mai jos decât atât. El mi-a explicat acest lucru în felul următor: planul fizic este caracterizat de trei dimensiuni spaţiale, care sunt redate grafic, în general vorbind, prin sistemul tridimensional de axe: x,y,z. Însă atunci când la acest sistem de axe adăugăm timpul ca variabilă, cele trei axe nu se mai regăsesc în sistemul tridimensional clasic x,y,z.

 Pentru a reprezenta grafic mai uşor aceste explicaţii voi arăta mişcarea doar pe axa Ox, deoarece e mai simplu de urmărit.

   – Atunci când vorbim despre continuumul spaţio-temporal, într-adevăr ai senzaţia că lucrurile sunt oarecum plate, fiind vorba despre un „continuum”, a continuat Cezar să-mi explice. Aici nu mai e vorba de volum; e ca o fâşie lată de hârtie, iar reprezentările în astrofizică arată de asemenea acest continuum ca fiind de fapt bidimensional, ca o „plasă”.

Însă aceasta este doar pentru uşurinţa noastră de a înţelege lucrurile, pentru că de fapt ele nu se prezintă în acest fel, ci este doar o notaţie sau o convenţie din fizică. Ideea este că dacă nu poţi cuprinde acest concept şi nu îl poţi „digera” intuitiv în mintea ta, atunci te întorci la ceea ce tu ştii că ai cu siguranţă, adică la ceva ce este mai uşor de înţeles şi care aparţine trecutului.

   — Foarte bine, am spus eu, atunci ei se vor întoarce la 3D, adică la planul fizic.

   — Nicidecum, mi-a replicat Cezar. Pentru noi, 3D reprezintă în mod clar trei dimensiuni spaţiale; noi trecem de la 3D la 4D considerând variabila „timp” în mod unitar cu „spaţiul”, adică 3D + 1D. Pe de altă parte, adepţii teoriei „Pământului plat” spun că şi ei fac la fel, numai că dacă analizăm ideea lor cu Pământul plat, „ca o foaie”, 3D nu reprezintă de fapt trei dimensiuni spaţiale, ci doar două, la care ei adaugă timpul, adică 2D + 1D. Impresia lor este că tot trei dimensiuni există, dar de fapt ei se referă doar la două dimensiuni spaţiale, pentru că a treia, adică înălţimea, este neglijabilă prin raport la celelalte două. Este un regres semnificativ.

   — De aceea ai spus că nu putem aplica aici situaţii din planurile superioare. Totuşi, chiar dacă ideea de „Pământ plat” reprezintă mai degrabă o realitate 2D sau ceva situat între 2D şi 3D, cei care o exprimă şi cred în ea cu atâta convingere trăiesc totuşi în realitatea fizică 3D. Asta nu se poate nega.

   — Fără îndoială, însă tu aici tinzi să împărţi lucrurile în albe şi negre. În realitate există, ca peste tot, zone de tranzit. În cazul celor care tranzitează către continuumul spaţio-temporal din 4D, adică cei despre care se poate spune într-un fel că ascensionează, procesul nu este încă definitiv şi îl putem asocia, mental, cu un fel de 3,5D. Asta, desigur, e o explicaţie simplistă în acest moment, dar măcar ea are meritul de a fi intuitivă şi oferă totuşi o bază de înţelegere incipientă a ceea ce înseamnă cu adevărat diferenţa între 3D şi 4D. Numerele „intermediare” despre care ţi-am vorbit şi care nu sunt naturale – adică între 2D şi 3D sau între 3D şi 4D – doar exprimă o condiţie, un nivel de conştiinţă la care unii oameni pot să ajungă la un moment dat. Pe de altă parte, în cazul celor cu „Pământul plat” putem vorbi despre un fel de 2,5D; la ei, tranzitul este spre inferior şi bineînţeles că faptul în sine e cumva dramatic, deoarece decăderea unora, mai ales din punct de vedere moral şi psiho-mental, este foarte mare, aşa după cum lesne se poate observa dintr-o analiză sumară a situaţiei globale.

    Va urma…

    Sursa: Radu Cinamar – Pământul interior