Nu, nu e o metaforă. E realitatea.

 La mii de kilometri distanță, în Houston, într-una dintre cele mai importante competiții de robotică pentru liceeni din lume — FIRST Robotics Competition — finala s-a jucat între… două echipe din România.

Velocity, din Brăila.

Heart of Robots, din Buzău.

Și dacă asta nu era suficient, pe locurile 3 și 4?

Tot România.

Quantum Robotics (București) și AICitizens (Focșani).

Practic, la un campionat mondial, România nu doar că a participat… a ocupat podiumul complet. Ca și cum restul lumii a venit să asiste.

Acum stai puțin și gândește-te: copiii ăștia nu au crescut în Silicon Valley. Nu au avut laboratoare de milioane sau condiții „ca afară”. Au avut, în multe cazuri, săli obișnuite, profesori dedicați și o ambiție dusă la extrem.

Au stat nopți întregi să construiască, să programeze, să testeze. Au greșit, au pierdut, au luat-o de la capăt. Și au ajuns acolo unde mulți nici nu îndrăznesc să viseze.

Iar în finală… România contra România.

Și acum vine întrebarea care doare puțin: cum e posibil ca o țară care produce astfel de minți să fie, în același timp, atât de blocată în mediocritate?

Unde se rupe firul?

Pentru că realitatea e clară:

• Nu ducem lipsă de inteligență.
• Nu ducem lipsă de muncă.
• Nu ducem lipsă de potențial.

Ducem lipsă de direcție. Și, poate, de respect pentru valoare. Copiii ăștia nu cer nimic. Nu ies la televizor zilnic, nu fac scandal, nu promit.

Ei doar fac. Și fac atât de bine încât ajung să se bată între ei… pentru titlul mondial.

România reală nu e cea pe care o vedem la știri zilnic.

România reală e acolo, într-o sală de concurs din Houston, unde patru echipe de liceeni ne-au făcut, pentru câteva minute, să arătăm exact așa cum am putea fi.

   Sursa: Primit de la Bruno Mihăilescu