Hai să vorbim tranșant, fără ocolișuri. Subiectul real este agresiunea internațională și modul cum oamenii o judecă selectiv, după simpatii, antipatii sau interes financiar. Să luăm exemplul invaziei americane în Irak sau Iran. Aceasta a încălcat clar legile internaționale. Totuși, mulți văd America drept „moralistă” și „dreaptă”, pentru că intervenția a fost justificată prin ipoteza că Iranul ar fi făcut sau ar fi încercat să facă bomba nucleară. Și asta în timp ce Statele Unite și Israel dețin deja arme nucleare și, mai mult, americanii au folosit bomba nucleară în două orașe japoneze după ce Japonia capitulase. Dar, atenție: acum aceiași oameni spun că americanii sunt „moralizați” și pot interzice altora să facă același lucru.

Acum, să vedem situația Rusiei și Ucrainei. După Euromaidan, ucrainenii au început să tragă în civili etnici ruși și să „bage băţul prin gard” în zonele de graniță. Și totuși, când rușii au reacționat militar, oamenii îi etichetează imediat drept agresori. Observați absurditatea? Agresiunea americană poate fi justificată, tolerată sau trecută cu vederea, pentru că America e „favoritul lor”, în timp ce agresiunea rusă e condamnată instant, chiar dacă motivele și contextul sunt similare.

Și aici intră partea cea mai dură: majoritatea celor care susțin acest mod selectiv de gândire sunt conectați financiar la sistem. Politicieni, jurnaliști, influenceri, funcționari – toți cei care primesc bani, privilegii sau influență pentru a spune „America face bine, Rusia face rău”. Sistemul cere obediență: trebuie să mințim, să justificăm abuzurile și să spunem că sunt „îndreptățite”.

Părerea mea este clară: nu contează ce se întâmplă intern într-un stat – fie că Ayatolahul din Iran omoară oameni sau reprimă opoziția. Tu nu ai dreptul să intri militar, să omori civili, să distrugi școli sau orașe. Cel mai îndreptățit să schimbe acel sistem este poporul respectiv și opoziția internă. Dacă nu reușesc, înseamnă că ori acceptă situația, ori nu au puterea să facă nimic. În niciun caz legile internaționale nu dau dreptul externilor să provoace moarte și distrugere.

Și totuși, pe baza unor pretexte – bombe nucleare, chimice, dictatori – s-au făcut invazii peste invazii: Irak, Libia, Siria, Iran (potențial), Iugoslavia, apoi Saddam Hussein, Gaddafi și alții. În fiecare caz, scopul declarat: „democrație, pace, prosperitate”. Realitatea: țările ajung în ruină, corupția explodează, populația moare de foame, iar doar o elită mică, conectată la sistem, prosperă.

Mai absurd e că susținătorii acestei nedreptăți sunt cei conectați la aparatul de stat: primesc bani, scriu articole, propagă minciuni, influențează opinia publică. În schimb, oamenii simpli, „pulimea”, văd clar nedreptatea și suferința, dar li se spune că „America aduce democrația și progresul”. Și, evident, prosperă doar o clasă restrânsă, iar restul populației moare de foame, suferă și rămâne ignorată.

Și aici intervine ironia cruntă: oamenii „necitiți”, adică cei care nu caută să înțeleagă contextul, iau de bun ce li se spune. Nu mai gândesc, nu mai analizează, nu compară realitatea cu narațiunea oficială. Ei văd eticheta și o acceptă: „Americanii sunt buni, rușii sunt răi.” Aceasta este prostia selectivă: dreptatea nu se aplică consistent, ci doar în funcție de cine controlează sistemul și cine e „favoritul simpatiei”.

Dacă acești oameni ar privi situația invers, ipotetic, Rusia ar putea spune: „Alegerile din România din 2024 au fost anulate ilegal, a fost o lovitură de stat, iar noi venim să punem lucrurile în regulă și să restabilim drepturile celui care a câștigat votul.” În mintea lor, totul ar fi clar: Rusia este imediat agresor. Nu contează că motivul invaziei ar fi același raționament „logic” și „legal” pe care îl folosesc Statele Unite în Iran sau în Irak. Pentru acești oameni, simpatia și apartenența la sistem transformă judecata într-un mecanism selectiv: ceea ce este „corect” atunci când vine de la „favoritul lor” devine imediat „agresiune” când vine de la cineva pe care nu-l plac sau nu-l sprijină. Astfel, moralitatea și dreptatea nu sunt obiective, ci aplicate în funcție de cine controlează narațiunea și cine se află de partea simpatiei lor politice.

Aceasta este unitatea de măsură pe care o aplică Occidentul și Statele Unite: când e vorba de ei, totul este corect, moral, nu există agresiune – este în numele democrației, al binelui oamenilor, al fericirii, păcii și prosperității pe Pământ. Dar această moralitate se aplică doar atunci când acțiunile lor le aduc beneficii directe. Dacă cineva nu le acceptă agresiunea sau le stă în cale, acei oameni devin imediat dușmani: tirani, dictatori, pericol pentru planeta întreagă, care trebuie „corectați” prin intervenție militară.

Cei conectați financiar la sistem, politicieni, propagandiști, influenceri – toți aplaudă și susțin aceste intervenții. Prin articole, postări și manipulări online, ei construiesc o narațiune în care America și Occidentul sunt moralizați, în timp ce oricine ripostează sau se apără devine automat agresor.

Iar ipocrizia devine evidentă dacă te uiți la capacitățile militare și la istoria războaielor purtate: nimeni nu are mai multe avioane decât America și NATO, nimeni nu are mai multe tancuri, rachete sau portavioane. Ei au purtat cele mai multe războaie și s-au dus peste tot să „împrăștie democrația, pacea și prosperitatea”. Totuși, dacă cineva își construiește o bombă nucleară – chiar și una simbolică – sau un portavion, un tanc sau câteva rachete, acel stat este imediat catalogat drept „pericol pentru planetă”.

Ipocrizia este clară: pentru Occident, nu contează proporțiile, contextul sau dreptul la apărare. Contează doar să nu existe niciun rival care să le pună piedici sau să le limiteze libertatea de a interveni și a controla resursele altora. În această logică, tot ce fac ei este „moral” și „justificat”, iar orice ripostă a celor afectați devine automat „agresiune” și „amenințare globală”.

Aceasta este mentalitatea dualistă și arbitrară care guvernează sistemul internațional: binele și dreptatea sunt măsurate doar în funcție de cine le controlează, nu după principiile reale ale legii sau echității. Și astfel, ipocrizia se transformă în regulă universală, iar victimele reale rămân întotdeauna ignorate și subjugate.

În concluzie, efectele reale ale acestor intervenții nu au nicio legătură cu „democrația” sau „binele lumii”. Ele aduc moarte, distrugere și sărăcie. Și cu toate acestea, oamenii conectați financiar la sistem sunt cei care susțin această ipocrizie, iar restul, cei necitiți sau simpli, primesc instrucțiuni să accepte absurditatea ca pe un adevăr.

Aceasta este lecția dură: dreptatea nu trebuie să fie selectivă și nu poate fi determinată de simpatii, antipatii sau bani. Dar, din păcate, în lumea reală, asta este exact cum funcționează.

   Sursa: Cosminus Maximus