În anul 1986, Preston Nichols a şocat multă lume şi a intrigat serviciile secrete ale Statelor Unite atunci când a anunţat public, în faţa unui grup de circa 300 de persoane din Chicago, că a participat la un „proiect negru” secret desfăşurat în Long Island. Cunoscut oficial în cercurile militare şi ale serviciilor secrete sub numele de Proiectul Phoenix, el a căpătat în timp denumirea populară de Proiectul Montauk (după numele localităţii in care sa desfăşurat proiectul: Montauk, New York) şi a fost descris pe larg într-o carte care a făcut furori, intitulată: Proiectul Montauk: experimente cu timpul. Această carte, care l-a făcut faimos pe Preston Nichols, prezintă o serie de evenimente majore legate de descoperirile unor ştiinţe secrete, precum controlul vremii şi controlul minţii. În timp, aceste experimente au condus la fenomene precum teleportarea şi materializarea obiectelor, iar apoi chiar la controlul timpului.

După publicarea cărţii Proiectul Montauk, investigaţiile au continuat, pentru a găsi

şi mai multe dovezi în sprijinul celor afirmate în carte. Au rezultat astfel alte două lucrări, care continuă seria (O nouă vizită în Montauk şi Piramidele din Montauk), în care se aduc numeroase argumente care atestă faptul că la Montauk s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit, care continuă până astăzi. Tot mai mulţi oameni confirmă la ora actuală că proiectul a existat.

   Cercetările lui Preston au fost ridicate în slăvi de unii şi condamnate de alţii, dar

nimeni nu poate contesta cunoştinţele sale în domeniul tehnologiei electromagnetice şi faptul că a fost implicat într-un proiect guvernamental secret de cercetare. Sunt cercuri oficiale în care părerile şi sfaturile sale profesionale continuă să fie foarte apreciate. Cartea de faţă prezintă doar unul din aspectele proiectului secret la care a participat Preston, şi anume cel referitor la OZN-uri. Lucrarea Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor are două părţi. Prima parte este semnată de Preston Nichols şi se referă la experienţele directe ale acestuia legate de OZN-uri, extratereştri şi tehnologia acestora. Ea începe cu descrierea întâlnirilor personale ale lui Preston cu extratereştrii, când a urcat la bordul unui OZN, la cererea oficialităţilor militare, pentru a vedea cum este construit vehiculul. Cartea continuă cu revelarea pas cu pas a acestui secret atat de bine ascuns, conducând în final către o viziune cu totul surprinzătoare asupra realităţii şi manierei de funcţionare a OZN-urilor. Anumite pasaje sunt puţin tehnice, dar limbajul folosit nu este deloc greu de înţeles. În rest, cartea este literalmente împănată de aventuri.

A doua parte a cărţii este scrisă de mine, Peter Moon. Am fost coautor al primelor

trei cărţi ale lui Preston, iar aceasta este a patra colaborare pe care o avem. Relatarea începe cu descrierea propriilor mele aventuri în domeniul paranormalului, care m-au condus către cunoaşterea lui Preston Nichols şi către studierea fenomenelor legate de OZN-uri. Relatarea se încheie cu un studiu asupra mitologiei Pleiadelor, în încercarea de a demonstra că această constelaţie reprezintă premisa înţelegerii fenomenelor legate de spaţiul interior şi exterior.

    Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor vă va conduce într-o călătorie aşa cum nu aţi mai trăit în planul conştiinţei, către lumea interioară a fenomenelor OZN. După ce veţi citi această carte, nu veţi mai privi niciodată la fel subiectul farfuriilor zburătoare.

 În perioada anilor 70 am lucrat la o companie din Long Island care avea contracte cu Ministerul Apărării. În anul 1974 sau 1975, şeful mi-a spus că am fost selectat pentru a face parte dintr-o echipă care urma să cerceteze o anumită tehnologie străină localizată la o bază militară aflată într-un loc nespecificat. Mi-am imaginat că urma să cercetăm o tehnologie rusească sau chineză şi am precizat că eram încântat să merg. Mi-a răspuns sobru că nu era o chestiune de voluntariat şi că eram obligat să merg. Echipa era formată din şase persoane. Am fost urcaţi la bordul unui avion şi am părăsit Long Island. După o vreme, am aterizat. Privind din aer, mi-am imaginat că ne îndreptam către Ohio. Imediat ce a atins solul, pilotul a părăsit pista şi a intrat intr-un hangar. Am fost îmbarcaţi apoi într-o dubiţă fără geamuri. După 2-3 ore de mers, nu mai aveam nici o idee unde ne-am fi putut afla. În cele din urmă, maşina s-a oprit şi uşile din spate au fost deschise. Ne-am trezit într-un fel de hangar subteran, complet gol. Nimic nu indica unde ne-am fi putut afla. Nu existau decât uşi care se deschideau şi se închideau. Una dintre ele dădea într-un coridor.

Am trecut prin acesta şi am ajuns într-o cameră în care ni s-a făcut un instructaj de securitate. Spuneam mai devreme că eram în total şase membri ai echipei. Unul dintre aceştia era şeful meu, dar nici el şi nici ceilalţi nu-şi mai aminteşte mare lucru din ceea ce s-a petrecut în continuare. Instructajul ni s-a făcut de nişte membri ai forţelor aeriene, uşor de recunoscut după uniformele lor. Şeful meu s-a angrenat într-o discuţie destul de lungă cu ei. După ce ni s-a atras atenţia asupra mai multor factori legaţi de securitate, am fost conduşi într-un alt hangar, în care am văzut un OZN în formă de disc.

Am privit către unul din militarii care ne însoţeau şi am spus:

    – Hei, dar acesta este un OZN.

    – Şş, mi-a răspuns acesta. Nu avem voie să rostim asemenea nume. Tot ce ştim este că avem de-a face cu un aparat străin.

 A adăugat că ne aflăm la Departamentul pentru Tehnologia Aparatelor de Zbor Străine. Era un limbaj foarte criptic. Militarul ne-a condus apoi într-un tur al OZN-ului. Din afară, aparatul era argintiu şi semăna cu orice farfurie zburătoare în formă de disc. Părea să aibă un diametru de aproximativ 17 metri şi o înălţime de 7 metri. În partea de sus avea o formă de dom, cu o lăţime de circa cinci metri. Nava se sprijinea pe trei picioare care ieşeau de undeva de sub ea. O rampă făcea legătura între sol şi uşa aparatului. Am descoperit cel mai surprinzător aspect legat de această farfurie zburătoare abia după ce am urcat la bord. În interior era absolut uriaşă. Deşi diametrul exterior nu depăşea 17 metri, odată intraţi în interior am mers timp de circa zece minute în aceeaşi direcţie, pe o distanţă de sute de metri, poate chiar de ordinul kilometrilor. La vremea respectivă mi s-a părut neverosimil. Din ceea ce ştiu astăzi, mi se pare evident că odată urcaţi pe navă, am intrat într-o realitate artificială. Aceasta este cheia construcţiei unui OZN şi a capacităţii de a călători dintr-un loc în altul cu ajutorul acestuia. Vom dezvolta mai târziu acest subiect.

Deşi spuneam mai devreme că am pătruns într-o realitate artificial construită, aceasta părea la fel de reală ca şi mediul exterior sau ca şi camera în care vă aflaţi dumneavoastră acum. Următorul aspect interesant pe care l-am observat era legat de lipsa oricărui panou de control. Practic, nu existau butoane, manşe sau indicatoare. Pe măsură ce treceam dintr-un compartiment în altul, luminile se aprindeau automat, cu puţin timp înainte să intrăm în ele. După ce ieşeam, luminile se stingeau. Iluminatul părea perfect controlat. În timp ce continuam să inspectăm nava, unul din militari ne-a informat că iniţial în interiorul acesteia exista o atmosferă ciudată, dar că aceasta a fost refăcută, astfel încat să devină compatibilă cu fiinţele umane. În cele din urmă, am ajuns într-un compartiment care părea să fie camera de control. Cele mai importante piese erau trei fotolii plasate chiar în faţă. Când spun fotolii, mă refer exact la aşa ceva: erau nişte scaune înclinate şi confortabile, special concepute pentru relaxare. În spate se aflau alte scaune obişnuite, de dimensiuni mai mici. Ni s-a spus că fotoliile erau înzestrate cu tot felul de dispozitive electronice care se ataşau în zona capului. Era evident că scopul lor era să preia gândurile celor instalaţi în fotolii. Cei care au citit Proiectul Montauk: experimente cu timpul, îşi pot da cu uşurinţă seama că această tehnologie este exact cea folosită la construcţia Scaunului din Montauk.

Pe pereţii din faţa fotoliilor se aflau patru ecrane. Şi acestea păreau să fie conectate

la procesele mentale ale operatorilor. Stând în fotoliu, aceştia puteau cere afişarea unor hărţi stelare, a unor fotografii luate din exteriorul navei, etc. Un simplu gând era suficient pentru a vedea pe ecran ce se întampla în afara navei, în orice direcţie. În spatele ecranelor se afla o altă încăpere, de mici dimensiuni, în care se aflau o grămadă de cristale de stâncă. Între acestea erau plasate tot felul de bobine, legate între ele prin cabluri. Pereţii încăperii nu conţineau altceva decât ecrane. Nu existau ferestre nici în această cameră, nici în vreun alt compartiment al navei. Am fost conduşi apoi pe un nivel superior, situat deasupra camerei de control. Aici se aflau camerele obişnuite ale echipajului. În afara condiţiilor de confort de care are nevoie orice om obişnuit, se mai aflau aici laboratoare şi un fel de infirmerie. În laboratoare existau mese uriaşe, folosite poate pentru experimente pe oameni.Sub camera de control, în partea de jos a farfuriei zburătoare, se afla o încăpere

uriaşă plină cu pietre de forme diferite conectate între ele prin fire. Nici eu, nici colegii mei, nu ne-am putut da seama la ce folosesc, exceptând firele. În marea lor majoritate păreau să fie minereu de aur, argint şi platină. Ni s-a spus că elementul care lipsea cu desăvarşire era cuprul.

Din această „cameră a pietrelor” foarte mare se intra în alte patru camere mai mici,

care făceau legătura cu patru proeminenţe emisferice situate chiar sub centrul navei. Fiecare din aceste proeminenţe era înzestrată cu nişte fire asemănătoare unor antene. Secţiunea inferioară a farfuriei zburătoare era izolată de restul navei şi era înconjurată de o bobină uriaşă. De fapt, era vorba de o sârmă foarte groasă bobinată, similară cu cele folosite pentru televizoare. Uriaşa bobină era conectată la setul de cristale din camera centrală, care părea să fie principala sursă de energie a navei. În esenţă, aşa era construită farfuria zburătoare.

Dată fiind tehnologia folosită, mi s-a părut evident că manevrarea navei folosea

principiile electromagnetice. Cele patru proeminenţe conţineau antene care generau un câmp electric. Câmpul magnetic era produs de bobina de care am vorbit mai sus. Voi oferi alte detalii ceva mai departe în carte.Când ni s-a permis să cercetăm nava, am activat bobinele din ea şi am aşezat voltmetre pe firele electrice pentru a măsura voltajele produse. Am remarcat cu această ocazie că era folosit un curent electric alternativ, cu diferite forme-undă şi diferite frecvenţe.

Militarii au ridicat nava la circa 3-5 metri de podeaua hangarului, pentru a putea face noi experimente şi teste.

Farfuria zburătoare era înzestrată cu tot felul de antene şi echipamente electronice sofisticate, unele dintre ele nemaivăzute de noi pană atunci. Personal, nu am văzut aşa ceva nici pană astăzi, cu excepţia acelei unice ocazii. Existau analizoare de semnătură electronică, analizoare de spectru şi computere foarte avansate.

Bazându-mă pe propriile mele observaţii şi pe teoriile pe care le-a avansat mai târziu grupul nostru, pot afirma că nava conţinea un sistem tehnic de producere a realităţii. Ce înţeleg prin aceasta? Exact ceea ce afirm: un sistem de producere a realităţii! Dacă definim realitatea ca un sistem de percepţie şi interacţiune care se supune anumitor reguli precise, un sistem tehnic de producere a realităţii va fi un sistem capabil să schimbe realitatea iniţială, creând o realitate diferită, ce poate interacţiona cu prima.

Personal, dacă mi-aş propune să construiesc o navă spaţială, nu m-aş baza pe o maşinărie capabilă să producă o realitate artificială în interiorul unei capsule foarte mici. Dacă maşinăria ar claca, întregul spaţiu din interior s-ar contracta şi poate chiar ar dispărea cu totul. Ar fi un coşmar. Dacă mi-ar sta în puteri, aş crea mai degrabă un sistem pasiv, fără electricitate. Nava pe care am văzut-o atunci avea în interior o realitate alternativă. Felul în care poate fi produsă aceasta este o altă discuţie şi îl vom explica mai târziu în această carte. După ce m-am consultat cu colegii din echipa mea, am tras concluzia că nava era înzestrată cu un singur sistem care prelua comenzile ocupanţilor celor trei fotolii. Cluster-ul de cristale din spatele camerei de control nu era altceva decât un computer. Cluster-ul mai mare de cristale de pe puntea inferioară a navei, la care se adăugau antenele, totul fiind înconjurat de marea bobină, era un generator al unei alte realităţi spaţio-temporale. Era un sistem separat de primul, care funcţiona de sine stătător.

După ce am revenit la slujba mea din Long Island, nici unul din colegii mei nu a mai făcut vreo menţiune referitoare la farfuria zburătoare. Am semnat cu toţii un angajament de confidenţialitate, potrivit căruia nu aveam voie să vorbim de acest subiect. Cand le-am pus totuşi anumite întrebări, am constatat că aceştia nu îşi mai aminteau nimic. Eu însumi aveam anumite probleme cu memoria. Am trăit o întreagă viaţă paralelă, pe care nu am reuşit să mi-o amintesc pe deplin decât mulţi ani mai târziu. Am avut astfel ocazia să văd de aproape un alt OZN, dar numai în această viaţă „paralelă”. Mă aflam atunci în baza subterană de la Montauk. În această a doua viaţă pe care am trăit-o, am lucrat pentru Laboratoarele Brookhaven şi la Proiectul Montauk, ocazie cu care am putut vedea nava spaţială amintită mai sus. Farfuria zburătoare avea o formă mai ovoidală decât cea studiată împreună cu colegii mei din Long Island. Avea aceleaşi ecrane şi fotolii, dar era înzestrată şi cu o serie de butoane suplimentare, precum şi cu alte sisteme de operare. De data aceasta, nu mi s-a mai propus să analizez din punct de vedere tehnic această navă, ci doar să ajut la dezmembrarea ei, şi în special a sistemelor de operare. Secţiunile navei corespundeau perfect cu cele atribuite în general extratereştrilor cunoscuţi sub denumirea populară de micii cenuşii. La ambele nave pe care am avut ocazia să le examinez, fuzelajul părea să fie construit dintr-o singură bucată (nu din mai multe bucăţi asamblate).

În timp ce dezmembram nava de la Montauk, mi s-a părut că identific un sistem de control, un sistem de computere şi un fel de manşă de conducere, dar nu mi-am putut da seama cu exactitate la ce foloseau acestea. Exista de asemenea un fel de unitate radio. În mod evident, această navă nu era operată de un sistem tehnic unitar, la fel ca cea de care am discutat anterior. Farfuria zburătoare nu a fost testată în acţiune de către membrii personalului militar, dar nu ştiu de ce. Poate că nu ştiau cum să o pună în funcţiune. Din experienţa acumulată, mi-am dat seama că OZN-ul de la Wright-Patterson (primul din cele descrise mai sus) era cel mai avansat ca tehnologie, un fel de Cadillac al farfuriilor zburătoare.

   Sursa: Cartea : Întâlnire în Pleiade de Preston Nichols