Notă blogger – Pentru cititorii noi ai blogului, primele 7 părți din cartea lui Radu Cinamar le găsiți în dreapta paginii la categoria ,,Radu Cinamar”. Dați click și aveți primele articole din această carte minunată.  

   Alte aspecte care nu se „potrivesc”

De exemplu, o astfel de problemă este presiunea din interiorul Pământului, despre care se spune că, fiind foarte mare, ar închide practic orice gură de forare, fractură sau porozitate. În realitate, nu s-a descoperit nimic de acest gen atunci când s-a forat adânc, ba mai mult, geologii au fost bulversaţi de faptul că la adâncimi mari, unde nimeni nu se aştepta, au întâlnit fluide în circulaţie, cum ar fi apă puternic mineralizată şi gaze. Orgoliul savanţilor occidentali nu a fost diminuat nici măcar de aceste rezultate evidente. Ei au dat atunci vina pe tehnica de forare deficitară a ruşilor, dar acelaşi rezultat a fost obţinut mai apoi şi de germani, care au descoperit fluide fierbinţi în fracturi deschise la 3,4 km adâncime, adică acolo unde savanţii nici măcar nu visau să găsească aşa ceva.

Problema miezului Pământului este şi ea controversată, întrucât acesta este descris în mai multe variante: ca având forma unui ovoid, ca o sferă sau chiar ca un hexagon. Dacă măsurătorile undelor seismice sunt aşa de exacte, precum se afirmă, atunci cum se explică această „bâlbâială” ştiinţifică?

Pe de altă parte, chestiunea „reliefului” din interiorul planetei a început să fie şi ea ridicată pe măsură ce s-a constatat că de fapt rocile au o „flexibilitate” de 5% atunci când sunt străbătute de undele seismice, chiar şi la adâncimi foarte mari. Ştiinţa tomografiei seismice a oferit posibilitatea vizualizării în sistem tridimensional a structurii mantalei Pământului, dar nu este totuşi clar ce anume reprezintă imaginile respective: semnifică ele „relieful” mantalei sau ne arată schimbările de presiune din acele zone? S-a ajuns chiar ca unii savanţi să vorbească despre obiecte de dimensiuni continentale în regiunea centrului Pământului sau despre munţi şi văi la felurite adâncimi ale mantalei superioare ori a crustei inferioare. Aşadar, putem spune că încep să apară primele dubii şi întrebări serioase din partea unor cercetători, cu privire la adevărata realitate din interiorul planetei noastre. Aceste dubii sunt cu atât mai justificate, ai cât nu există nicio dovadă că presiunea în interiorul planetei are valorile enorme pe care ştiinţa le preconizează.

Există şi alte semne serioase de întrebare, care până acum nu şi-au găsit răspunsul exact din partea ştiinţei. Printre acestea se află problema „clătinării” planetei în rotaţia sa în jurul axei proprii, ca şi cum ceva de natură lichidă în interiorul ei ar provoca aceste slabe variaţii ale mişcării de-a lungul anilor. Savanţii au căutat tot felul de explicaţii pentru aceste mici perturbaţii ale axei de rotaţie, dar nu s-au gândit că Pământul ar putea fi totuşi gol în interior, astfel încât masa imensă de apă din interior, adică oceanul lui interior, să conducă la această uşoară alterare a mişcării sale.

Unul dintre cele mai mari mistere, care infirmă teoria ştiinţifică despre structura solidă şi rigidă a Pământului la interior, se referă la cutremurele de mare adâncime. În mod normal, cutremurele obişnuite au loc până la o adâncime de 100-150 de km, dincolo de care teoria ştiinţifică ne spune că presiunea şi temperatura ar fi atât de ridicate, încât tensiunile dintre straturile de roci ar face ca acestea mai degrabă să alunece într-un mod plastic unele peste altele, decât să se fractureze. Ştiinţa ne spune că la aceste adâncimi rocile devin întrun anumit sens ductile, adică ele se „înmoaie”, iar fracturarea lor bruscă şi catastrofală nu mai este posibilă. Tocmai de aceea, teoria afirmă că dincolo de adâncimea de 150 de kilometri cutremurele n-ar mai trebui să existe, deoarece nu mai există tensiuni.

Totuşi, peste 20% din numărul cutremurelor înregistrate sunt cutremure de mare adâncime. Cutremure cu intensitatea 8,2 pe scara Richter au fost înregistrate, de pildă, la adâncimi de 650 km. Un alt fapt straniu este că aceste cutremure de mare adâncime au proprietăţi asemănătoare cu cele de mică adâncime, printre care şi faptul că ele prezintă caracteristici de fracturare a faliilor. Aceste măsurători desfiinţează practic teoriile ştiinţifice de laborator, care afirmă că o asemenea realitate nu are cum să existe la acele adâncimi, datorită presiunilor şi temperaturilor foarte înalte care există acolo. Iată însă că ele sunt totuşi perfect posibile şi se petrec, iar cea care le face cunoscute sub această formă este tot ştiinţa, care în acest fel pare că îşi bate cuie în propria talpă. Diagramele cutremurelor de mare adâncime arată exact opusul predicţiei ştiinţifice şi anume, că presiunea la acele adâncimi în interiorul planetei nu este nici pe departe atât de mare precum se crede şi că temperatura este de asemenea destul de scăzută.

Savanţii cred că dacă undele seismice ajung în orice punct de pe planetă, atunci aceasta înseamnă că Pământul este complet rigid şi solid la interior. Ei spun că, dacă de exemplu el ar conţine multă lavă, undele seismice principale nu ar putea să se deplaseze şi ele nu ar ajunge în diferite puncte de pe glob. Prin urmare, ei au tras concluzia că Pământul trebuie să fie solid la interior în cea mai mare parte, astfel încât undele seismice principale traversează materia solidă şi ajung în felurite puncte de pe glob, în conformitate cu măsurătorile efectuate.

S-a simulat însă pe computer modelul în care Pământul ar fi gol la interior, adică miezul lui, cu un diametru de aproximativ 1200 km, ar fi gol. Simulările au arătat că în acest caz undele seismice s-ar propaga de asemenea pe întreaga suprafaţă a planetei, dând astfel impresia că Pământul ar fi solid la interior. În acest model, se consideră că densitatea nu creşte constant spre centrul planetei, aşa după cum consideră oamenii de ştiinţă, ci ea creşte până la miezul exterior, după care scade către miezul interior al planetei. Modelul ar explica de asemenea şi deviaţiile foarte mari ale undelor, care arată reflectarea şi refractarea lor puternică de nucleul planetei.

De fapt, întreaga structură bazată pe „miezul exterior” şi „miezul interior” al Pământului este doar o invenţie a savanţilor, care se sprijină pe anumite presupuneri ale acestora. Ei au măsurat tipurile de unde seismice şi au văzut că undele principale, care se propagă doar prin materie solidă, nu trec într-o anumită zonă, în timp ce undele secundare, care se pot propaga şi printr-un mediu lichid, trec. De aici ei au dedus că acela trebuie să fie un mediu topit şi astfel au inventat „miezul exterior” ca fiind o topitură metalică, ce înveleşte miezul interior ce este solid şi, în concepţia lor, foarte dens. Totuşi, modelul Pământului solid la interior are inconsistenţa că undele seismice îşi micşorează viteza în miezul interior, când dimpotrivă, aceasta ar trebui să crească, deoarece ar fi vorba de materie solidă. Savanţii au motivat această misterioasă încetinire ca fiind un efect al modificării elasticităţii miezului, un factor care contribuie la modificarea vitezei. Însă modelul cu pământul gol la interior rezolvă toate aceste „nepotriviri” şi prezice rezultate în acord cu toate tipurile de măsurători care au fost efectuate, fără să mai fie nevoie de „teoria” unui miez exterior şi a unui miez interior.

Toate aceste probleme apar pentru că oamenii de ştiinţă se încăpăţânează să găsească un „model” al structurii interioare a Pământului, care să se potrivească cu masa enormă a planetei, ce a rezultat din experimentul nefericit al lui Cavendish. În acest caz, ei trebuie să găsească o metodă prin care să explice cum anume se grupează foarte multă materie într-un volum dat, astfel încât să se respecte valoarea masei Pământului, ce a fost furnizată de experiment. Singura posibilitate pe care ei o au în acest sens este să găsească dovezi că materia îşi schimbă densitatea în interiorul planetei şi că aceasta creşte enorm spre centrul ei. În felul acesta ei ar putea explica şi modificările de neînţeles ale vitezei undelor seismice la anumite adâncimi în interiorul planetei.

 Situaţia în prezent

Unii dintre oamenii de ştiinţă îşi dau seama că realitatea din interiorul planetei este diferită de ceea ce susţine teoria actuală, însă dacă ar îndrăzni să prezinte un alt punct de vedere, ei ar fi ostracizaţi de reacţia comunităţii ştiinţifice. În felul acesta pare că „o mână spală pe alta” şi, sub imperiul unei teribile manipulări şi a unui control foarte opresiv al progresului şi ideilor ştiinţifice, omenirea este ţinută de fapt sub un embargou al cunoaşterii realităţii.

Doctorul Xien îmi specificase în repetate rânduri că „dovezile” şi măsurătorile oamenilor de ştiinţă în ceea ce priveşte structura internă a planetei doar par să înfăţişeze o anumită realitate, aceea pe care ei doresc să o impună, dar adevărul este cu totul altul. S-a demonstrat deja că, chiar şi din punct de vedere fizic planeta poate să fie goală la interior, în centrul ei, respectând aceleaşi date şi măsurători care sunt înregistrate în mod curent, dar despre care se crede că înfăţişează o planetă compactă, plină la interior. Prin urmare, este doar o problemă de interpretare din partea oamenilor de ştiinţă contemporani, care preferă modelul solid al Pământului, chiar dacă acesta prezintă nenumărate inconsistenţe şi chiar dacă e dovedit prin probe experimentale că el este fals.

O eventuală recunoaştere a modelului cu interiorul gol al planetei ar atrage automat multe întrebări incomode, la care ştiinţa este încă departe de a oferi răspunsuri competente. De pildă, cum s-a format acel „gol” din interior? Ce se află acolo? Care este sursa de căldură şi de energie a planetei? Ce anume formează câmpul ei magnetic? Care sunt condiţiile de mediu din acel interior «gol”?

Savanţii evită să facă faţă unor astfel de provocări, dar nici nu doresc să recunoască limitele lor conceptuale. Ei nu vor să renunţe la paradigma

învechită şi lipsită de orizont a materialismului, pe care caută să o menţină cu disperare în orice explicaţie sau ipoteză ştiinţifică pe care o exprimă, atât asupra realităţii interioare a planetei, cât şi a celei exterioare. De fapt, acest „blestem” al unei viziuni prăfuite s-a extins chiar şi în domeniul cuantic, unde fenomenele nu sunt înţelese în esenţa lor subtil energetică, ci tind să fie interpretate tot în spiritul unor idei şi principii pur materialiste.

Atunci când i-am replicat doctorului Xien că nici noi nu putem oferi dovezi concrete pentru felul în care se petrec lucrurile în interiorul Pământului, el mi-a răspuns:

• Este adevărat. Nu poţi arăta ceea ce nu se vede, dar există totuşi multe persoane care au trăit aceste experienţe, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin conştient. De obicei, ele trăiesc aceste experienţe atunci când fie devin conştiente în timp ce visează, fie se dedublează conştient în plan eteric sau astral şi sunt conduse spre zona din „interiorul” planetei. Experienţele lor au multe puncte comune sensibile, iar asta nu poate fi justificat prin accesul la subconştientul colectiv, pentru că elementele respective nu aparţin activităţii cotidiene. Însă multe dintre aceste persoane fie nu realizează unde au ajuns, fie nu înţeleg mecanismul subtil care este implicat atunci. La revenire, amintirile lor sunt de obicei înceţoşate sau, dacă sunt clare, ele nu sunt înţelese pe deplin. Multe dintre elementele distinctive pe care ţi le-am explicat, ca viziuni, percepţii sau situaţii în legătură cu interiorul Pământului sunt la fel precum în multe dintre aceste experienţe pe care unii oameni le trăiesc, fără ca ei să ştie însă ce înseamnă.
• Şi atunci de ce astfel de persoane nu spun celorlalţi ce au trăit?
• Din teama de a nu fi considerate ridicole. Lipsa unei anumite cunoaşteri iniţiatice sau a puterii de pătrundere a conştiinţei le face să nu poată corela toate aspectele experienţei pe care ele o trăiesc şi de aceea preferă să tacă şi să ascundă ceea ce ştiu.

Am vrut să clarific acest lucru:

• Cel sau cea care „călătoreşte” în acest fel ştie unde se află? înţelege că a pătruns în interiorul Pământului?
• De cele mai multe ori nu îşi dă seama de aceasta. Depinde mult de natura experienţei care este trăită şi de nivelul de conştiinţă al persoanei respective, care îi permite sau nu să înţeleagă ce se petrece cu ea. De aceea, în astfel de cazuri fiinţa este însoţită de unul sau mai mulţi ghizi, adică de alte fiinţe din lumile din interior sau din lumile celeste, care au misiunea de a conduce şi uneori de a informa acea fiinţă despre ceea ce se întâmplă, dar asta nu e întotdeauana suficient pentru ca ea să înţeleagă sau să ţină minte. Adeseori, la un anumit timp după experienţă, totul tinde să fie încadrat în domeniul viselor interesante, dar în realitate fiinţa a trăit atunci o experienţă vie şi reală, din care poate învăţa foarte mult. În schimb, atunci când accesul este direct, pornind din planul fizic printr-un portal sau pasaj interior, aşa cum este cazul locaţiei din Bucegi, situaţia este net avantajoasă, deoarece atunci tu „translatezi” cu întreaga structură a fiinţei, incluzând corpul fizic. Asta este important, cu condiţia să se păstreze continuitatea conştiinţei.

Realizam că, în cele din urmă, totul pare să fie o problemă de pregătire interioară a fiinţei, un aspect care implică nivelul nostru de conştiinţă. În funcţie de stadiul la care am ajuns, avem sau nu acces la spiritualitatea din interiorul Pământului. Asta m-a condus spre următoarea observaţie retorică:

• Bănuiesc că nu orice experienţă conştientă de acest gen înseamnă deplasarea în interiorul Pământului.
• Nicidecum. Astfel de călătorii sunt dedicate, au un scop precis, iar persoanele care sunt implicate au anumite afinităţi sau tendinţe spre acele regiuni din interiorul Pământului, fie că îşi dau seama de aceasta, fie că nu. Totul are un sens şi nimic nu este făcut „din întâmplare”. Experienţele de acest fel nu se petrec oricând şi nici cu oricine, dar chiar şi aşa te asigur că există multe suflete care au trăit astfel de experienţe şi nu o singură dată. Nu poţi discuta însă aşa ceva cu oamenii de ştiinţă, deoarece pentru ei acesta este un domeniu inexistent.

Dar în fine, nu există chiar nimeni care să pătrundă în interiorul planetei venind direct din planul fizic? Nu mă refer aici la tunelul nostru…

Doctorul Xien a zâmbit abia perceptibil. Răspunsul lui a fost foarte apropiat de comentariul lui Cezar:

• Există, dar foarte puţine cazuri. Astfel de intrări spre interiorul Pământului, pornind din planul fizic sunt bine păzite şi ocultate accesului din exterior. De fapt, ele sunt mai mult ca nişte „zone de tampon” între planul fizic şi planul eteric, care conduc spre interiorul planetei. Trebuie să fii acolo la momentul potrivit şi în starea potrivită pentru a ţi se permite accesul, de pildă în cazul intrărilor în anumite peşteri şi de obicei în zone muntoase. Dacă este pe o suprafaţă întinsă şi deschisă, cum ar fi pe ape sau în aer, atunci de cele mai multe ori cei care trăiesc acea experienţă nu înţeleg ce li se întâmplă. Uimirea lor devine foarte mare şi nu le este clar ce fenomen s-a petrecut. Cei mai mulţi se întorc în lumea de la suprafaţă, dar unii rămân acolo, în una dintre lumile din interiorul Pământului.
• Ei sunt cei care aleg să facă asta? am întrebat curios.
• Nu, este o problemă de destin, însă în anumite cazuri există şi posibilitatea alegerii.
• Iar dacă treci printr-o astfel de „poartă” venind de la suprafaţa planetei, intri conştient în planurile subtile şi ajungi în interiorul ei, am spus eu mai mult pentru ami fixa ideea.
• Întocmai cum ţi-am descris, dar numai dacă ai nivelul de conştiinţă pentru asta, numai dacă poţi să înţelegi ce se întâmplă atunci.

Aveam să mă conving eu însumi în curând de aceasta. M-am despărţit de doctorul Xien şi m-am retras în camera mea pentru a mă odihni. Ultimele două zile fuseseră solicitante atât din punct de vedere mental, cât şi fizic, astfel încât doream să fiu în formă pentru expediţia care urma.

   Sursa: Radu Cinamar – În interiorul Pământului – Al doilea tunel