Înainte de a descrie câteva aspecte din Anglia, trebuie să clarificăm câteva situaţii şi noţiuni. Regina Angliei este capul familiei regale engleze şi a imperiului colonial englez. Capitala este Londra, unde se află sediul primului ministru şi al cabinetului său de miniştri. În Londra există însă un stat independent, „City”-ul, la fel ca statul Vatican de la Roma. City-ul, care este socotit ca cel mai bogat areal din lume, ocupă în inima Londrei 2,7 km2 . Guvernul City-ului se numeşte „Coroana”, compus din 13 bărbaţi, iar regele Coroanei este „Lordul Mayor”. Aici se află cele mai bogate şi cele mai influente instituţii economice din lume ca: Banca Angliei controlată de Rotschild, Societatea londoneză Lloyd, Bursa de acţiuni din Londra, birourile concernelor de comerţ, „Fleet Street”-ul, inima lumii ziarelor şi a editurilor etc. City-ul nu aparţine Angliei. El nu este subordonat monarhiei engleze, nici parlamentului, nici guvernului englez. City-ul este adevăratul guvern englez, regina şi primul ministru sunt subordonaţi „Lordului Mayor” de care ascultă. La suprafaţă, guvernul englez se străduieşte să lase impresia că el este suveran, dar în realitate este numai marioneta City-ului.

Dacă regina face o vizită în City, Lordul Mayor o întâmpină la „Temple Bar”, poarta simbolică a City-ului. Regina se înclină şi cere permisiunea Lordului Mayor de a intra pe teritoriul „statului” lui suveran. El îi dă această permisiune înmânându-i spada statului. Lordul Mayor străluceşte în roba sa, poartă şi un lanţ şi păşeşte înainte iar regina îl urmează la o distanţă de doi paşi. Banca Angliei a luat fiinţă datorită unui agent al lui Rotschild, William Paterson. Ea este şi astăzi controlată de imperiul Rotschild. Aici, în City, în fiecare dimineaţă se fixează preţurile pentru toate bursele din lume la: cacao, cafea, aur, diamante, bumbac, cânepă, porumb şi absolut tot felul de mărfuri.

 P.S.- Asta era valabil până la apatiția statelor BRICS, acum există si o bursă asiatică la Shanghai.

În Anglia au existat două imperii separate: unul era imperiul colonial britanic sub stăpânirea casei regale, al doilea, imperiul sub stăpânirea „Coroanei” (City-ul) (Denumirea de „Coroana” sa dat cu scopul de a induce în eroare lăsând impresia că este vorba de casa regală). Toate coloniile cu popoare de rasă albă (Africa de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Canada) erau supuse autorităţii guvernului englez. Celelalte colonii (India, Egipt, Bermude, Malta, Singapore, HongKong, Gibraltar, coloniile Africii Centrale) erau coloniile „Coroanei”, erau proprietatea Cityului.

Aceasta nu înseamnă că nu a existat o cooperare. East India Merchant Company (BEIMC) a adunat o avere fabuloasă din comerţul cu opium. BEIMC a înfiinţat „Misiunea Inland” a cărei funcţiune a fost să angajeze mâna de lucru ieftină din China. Aceşti muncitori chinezi, consumatori de opium, au creat astfel societăţii o piaţă de desfacere a acestui stupefiant. Casa regală engleză era atât de activă în acest comerţ cu opium încât a înfiinţat un impozit aplicat producătorilor de opium din India. Imense cantităţi de opium au fost transportate pe vasul „China Tea Clippers”, din India spre China. Aceste transporturi au format 13% din venitul naţional al Indiei şi s-au efectuat toate sub controlul „Coroanei” în colaborare cu casa regală. Veniturile au fost astronomice, rezultate din vânzarea opiumului bengal în China. Bineînţeles, casa regală engleză nu dorea publicitate în această afacere, de aceea au mobilizat Serviciul secret englez pe „British Military Intelligence Department” şi pe „Secret Intelligence Service”.

Din anul 1791 până în 1894 au crescut plantaţiile de opium de la 87 la 663, toate concesionate de „Coroană”. Anual se produceau în India 6.358.495 (milioane) kilograme opium din care 6.144.132 (milioane) exportate în China. Acest trafic a durat un secol. În 1843 guvernul chinez a interzis importul de opium, ceea ce a dus la războiul cunoscut sub numele de „războiul opiumului”. În 1729, BEIMC a înfiinţat „Comitetul celor 300”. Astăzi această organizaţie este una din cele mai influente din lume şi are ca scop tot formarea unui „guvern mondial”, este aşa-zisa „elita City-ului”.

Imperiul bancar Rotschild şi băncile aliate au fost toate implicate în comerţul cu opium: Banca Hong-Kong şi Shanghai, The British Bank of the Middle East, Midland Bank, National and Westminster Bank, Barclays Bank, The Royal Bank of Canada şi Baring Brothers Bank. Toate aceste bănci sunt în „Comitetul celor 300”. Mâna de lucru ieftină din China a fost folosită la construirea căii ferate Harriman care a făcut legătura între California şi Coasta de Est a Americii. Aceşti lucrători chinezi erau consumatori de opium în America. Imperiul feroviar Harriman a fost finanţat de N.M. Rotschild & Sons Bank din Londra.

    Rothschild şi plutonul de execuţie  

 De-a lungul istoriei, regii şi dictatorii au avut faima de a cheltui mai mult decât puteau să ia supuşilor prin impozite. De aceea, banii de care aveau nevoie erau împrumutaţi de la bănci. Prin ce mijloace însă banca percepea banii de la datornici dacă aceştia nu voiau sau nu puteau să plătească? Metoda era războiul! Finanţarea unui guvern funcţionează ca şi finanţarea unei persoane pentru a-şi cumpăra un automobil. Dacă clientul nu-şi poate plăti ratele lunare, banca îi ia maşina, remorcându-i-o. Cu ce se remorchează o maşină? Cu o altă maşină.

La finanţarea guvernelor este acelaşi lucru. Nu se finanţează numai un guvern, ci se dau bani şi altor guverne. Debitorul are grijă ca ambele ţări să fie la fel de puternice, inegalitatea fiind produsă numai prin finanţare. Dacă o ţară nu-şi plăteşte datoriile va fi ameninţată de o altă ţară cu război. De 160 ani lucrează Rotschild după acest principiu. Nathan şi fraţii lui au început în Europa acest joc după profitul rezultat din războaiele lui Napoleon. În acest timp s-a instaurat în Europa aşa-numitul „echilibru între puteri” sau „echilibrul de forţe”. Pentru a-şi consolida poziţia de stăpân din umbră, Rothschild a trebuit să clădească două grupări de putere în Europa cam de acelaşi calibru. El trebuia să fie sigur că regii „A” puteau fi ameninţaţi de regii „B”. Bineînţeles, şi A şi B erau finanţaţi de el. Dar, mai trebuia o a treia putere, ca o „poliţă de asigurare”, dacă unele naţiuni nu se aliniază. Această a treia putere era Anglia lui Nathan. Anglia avea supremaţia în Europa. Şansele unei părţi în război erau măsurate de partea cui se află Anglia. Anglia se afla totdeauna de partea celui ce câştiga războiul. Puterea casei Rothschild prin eficienţa acestei politici a crescut aşa de mult încât la începutul acestui secol controla jumătate din averea întregii lumi.

    Cum se înscenează un război mondial?   

 Unirea statelor germane sub Bismark a tulburat „echilibrul de forţe ale marilor puteri”, echilibru care a durat în Europa cam peste două sute de ani. Până în anul 1871, Anglia a deţinut supremaţia pe continentul european. Această supremaţie a fost mereu atacată de Franţa şi Spania, dar Anglia a ieşit aproape totdeauna biruitoare. Germania devenise puternică datorită coloniilor şi dezvoltării potenţialului militar. Iluminaţii vedeau în aceasta o primejdie, iar Anglia îşi pierdea stăpânirea asupra Europei, din punct de vedere economic şi militar. Pentru a contracara acest lucru, băncile internaţionale, care nu aveau legături cu economia germană, au căutat căi de a stăvili şi de a controla Germania. Între anii 1894 şi 1907, Franţa, Anglia, Rusia şi alte naţiuni au încheiat o serie de alianţe pentru ca, în cazul unui război, să meargă toate contra Germaniei. În continuare, Comitetului celor 300 i-a revenit sarcina să pună în scenă primul război mondial.

Din Comitetul „mesei rotunde” s-a născut o organizaţie RIIA (Royal Institute for International Affairs). RIIA cunoscută şi sub numele de „Chatham House” a avut ca membri fondatori pe: Lordul Albert Grey, Lordul Toynbee, eminenţa cenuşie din M16, scriitorul H.G.Wells, Lordul Alfred Milner, şeful „Round Table” şi H.J.Mackinder, inventatorul aşa-zisei „geopolitici”. RIIA a primit misiunea din partea Comitetului celor 300 să analizeze modul în care se putea înscena un război. Personal au fost însărcinaţi cu această problemă Lordul Northcliff, Lordul Rothmere şi Arnold Toynbee. Primii doi lorzi erau fraţi şi dominau presa din Anglia, iar Arnold Toynbee era cunoscut istoric, toţi trei fiind evrei. Aceştia au ţinut multe şedinţe în „Wellington House” unde s-au conceput strategii şi metode de a influenţa opinia publică şi de a o pregăti pentru dezlănţuirea unui război. Specialiştii americani ca Edward Bernays şi Walter Lippmann şi-au dat şi ei concursul. Lordul Rothmere a folosit ziarul său în acest scop şi după un test de şase luni a constatat că 87% din populaţie nu mai gândea raţional şi critic şi se lăsa influenţată. Acesta era şi scopul urmărit. Proletariatul englez a fost de asemenea manipulat prin propagandă, astfel încât a fost convins să-şi trimită fiii cu miile la măcelul unui război.

Theodor Roosevelt, preşedinte al Statelor Unite între 1901-1909, s-a exprimat în felul următor: „În spatele guvernului la vedere tronează un guvern invizibil care nu este credincios şi nici răspunzător faţă de popor. A distruge acest guvern invizibil, alianţa fără Dumnezeu între afacerile corupte şi politica mârşavă, este datoria şefului statului”.

    Declarația Balfour  

 Stabilirea regimului marionetă sub Lloyd George în Anglia a adus o schimbare radicală în atitudinea acesteia faţă de sionişti. Noul ministru de externe, Arthur Balfour, scrie lui Lionel Rotschild, pe 2 noiembrie 1917, următoarea scrisoare:               Dragul meu Baron Rotschild,

Cu deosebită bucurie vă pot aduce la cunoştinţă din partea guvernului Majestăţii sale, următoarea declaraţie: cabinetul a aprobat sforţările evreilor sionişti şi le-a acordat totală simpatie. Guvernul Majestăţii Sale priveşte cu bunăvoinţă formarea unui Stat evreiesc în Palestina şi va susţine acest proiect cu putere. Bineînţeles este clar că drepturile civile şi religioase ale cetăţenilor neevrei din Palestina nu vor fi încălcate precum şi statutul politic al evreilor din alte state nu va fi influenţat. Vă sunt îndatorat dacă transmiteţi acestea congresului sionist.

  Cu salutări cordiale,

   Arthur James Balfour  

Interesant este că, la data când a fost scrisă această scrisoare, Palestina se afla sub turci. Unora le promite un guvern, altora un teritoriu ce se afla în posesia unei a treia puteri. Câţiva ani mai târziu, turcii au fost învinşi. Anglia căpătase protectoratul asupra Palestinei şi Egiptului, iar Franţa asupra Siriei şi Libanului. Rothschild a folosit influenţa sa asupra Americii ca să treacă de partea aliaţilor în primul război mondial: aliaţii în acest timp aveau de furcă cu turcii şi germanii. Cartierul general al sioniştilor a fost transferat de la Berlin la New-York. Şeful era judecătorul Louis Brandeis. Doi agenţi importanţi ai lui Rothschild au fost Edward House şi Bernard Baruch. Aceştia doi au jucat un mare rol în Statele Unite. Baruch a fost instrumentul cel mai important în alegerea preşedintelui Woodrow Wilson iar House a fost consilierul intern al preşedintelui Wilson şi şeful lui „State Department”.

De la sine înţeles că preşedintele Wilson devenise, sub influenţa lui House, marioneta lui Rothschild. Ca dovadă este faptul că Wilson nu are nici un veto la înfiinţarea băncii particulare „Federal Reserve” şi a cerut Congresului aprobarea de a intra în război contra Germaniei. Congresul şi poporul au votat pentru, datorită şi propagandei dusă în acest scop. Oameni de ştiinţă ca Thomas Beardou sau Preston Nichols au scris cărţi care au tratat tehnica de propagandă dusă în Statele Unite spre a pregăti opinia publică pentru un război în Europa. Propaganda sub titlul „să facă lumea mai sigură prin democraţie” a fost lansată de Iluminaţi, care îl vedeau pe Woodrow Wilson drept reprezentantul „noii libertăţi” cu scopul de a atrage America în război. Primul război mondial a fost o afacere foarte bună pentru Iluminaţi. Bernard Baruch a fost preşedintele Comitetului industriei de război şi averea lui a crescut de la un milion dolari la două sute milioane dolari. O altă acţiune a preşedintelui Wilson a fost ideea dată Congresului de a fonda „Liga Naţiunilor”, ceea ce s-a şi întâmplat cu scopul ca mai târziu Liga Naţiunilor să se transforme în ONU. Politica de neutralitate a Americii, atât de apărată de George Washington, a fost îngropată. Washington, în mesajul lui de adio, a predicat sus şi tare neutralitatea Americii, care a fost exprimată şi în doctrina Monroe.

America devenise prin şarlatanie o unealtă militară în mâna bancherilor internaţionalişti. Rusia ţaristă, un spin în ochii Iluminaţilor, fusese rasă de pe scena lumii. Primul război mondial a adus ţărilor beligerante datorii astronomice. Bancherii doresc datorii cât mai mari, acestea aducându-le câştiguri fabuloase din dobânzi. Tratatul de la Versailles a fost conceput după planul Rothschildz-ilor. De partea americană era Woodrow Wilson, marioneta lui Rothschild, cu sfetnicii săi, şi agenţii Baruch şi House. Din partea Angliei, mai bine-zis a „Coroanei” era Lloyd George şi Comitetul celor 300. Consilierul lui a fost Sir Philipp Sasoon, ascendentul direct al lui Aneschel Rotschild şi membru în „Privy Council” (Consiliul de stat secret). Din partea Franţei au fost în delegaţie primul ministru Clemenceau şi George Mandel. Mandel, născut Jerobeau Rothschild, era adesea numit şi Disraeli al Franţei.

Colonelul House a fost persoana cea mai de vază în tratatul de la Versailles. Este cunoscut un caz când Clemenceau a intrat în biroul lui House, unde tocmai se găsea Wilson. Wilson a trebuit să părăsească biroul, pentru ca Clemenceau şi House să se poată întreţine nestingheriţi. Acest tratat satisfăcea pe militariştii imperialişti şi pe hoţi. A fost o lovitură de moarte pentru toţi cei ce credeau că după război va urma pace şi înţelegere. Nu a fost un tratat de pace, ci o declaraţie de război. Lloyd George declara: „Avem un document scris care garantează un nou război în douăzeci de ani; dacă se impun unei naţiuni condiţii pe care nu le poate îndeplini, atunci ea este silită sau să încalce tratatul, sau să facă război”.

Noi cunoaştem acum grupurile de persoane care erau în spatele tratatului de la Versailles şi ce scop au urmărit. Unii ignoranţi poate că şi astăzi pun la îndoială Protocoalele Sionului, dar prezenţa agenţilor lui Rothschild în acest tratat în nici un caz nu se poate spune că a fost întâmplătoare.

  Sursa: Jan van Helsing – Organizațiile secrete si puterea lor în secolul XX