Experimentul lui Cavendish

 Putem începe de la afirmaţia savanţilor că, pe măsură ce adâncimea creşte spre centrul Pământului, presiunea devină uriaşă, astfel încât materia este din ce în ce mai densă. Logica este aparent bună, dar realitatea o contrazice. Interesant este modul în care au ajuns oamenii de ştiinţă la aceste concluzii şi pe ce anume se bazează ele. Uneori este suficient un singur experiment sau o singură teorie pentru a încastra în dogme rigide gândirea ştiinţifică, mai ales atunci când ea este de sorginte materialistă. În cazul teoriei ştiinţifice despre structura interioară a Pământului, aceasta se bazează în totalitate pe un singur experiment, vechi de 200 de ani, şi pe teoria lui Newton despre gravitaţie, veche de 300 de ani.

 Fizicianul englez Henry Cavendish a vrut să măsoare densitatea planetei noastre şi a conceput un experiment în urma căruia a rezultat o anumită valoare medie pentru aceasta; având densitatea, mai apoi s-a putut calcula masa planetei. Cavendish a realizat experimentul în anul 1799, iar de atunci şi până în prezent aceasta a rămas singura metodă pe care ştiinţa o are la dispoziţie pentru a calcula masa Pământului. Mai mult decât atât, nu există nicio altă metodă prin care să se poată verifica rezultatele obţinute în acel experiment de laborator.

Problema cu experimentul lui Cavendish este că el se bazează pe o serie întreagă de presupuneri. În primul rând, este evident că cele două bile de plumb care sunt implicate în experiment sunt neutre din punct de vedere electric. Pe de altă parte, la fel de evident este că planetele comportă o activitate electrică şi magnetică intensă, atât în atmosferă cât şi în interiorul lor, chiar dacă oamenii de ştiinţă le consideră a fi neutre din punct de vedere electric. Dacă aceasta este situaţia, atunci cum se mai poate vorbi despre similitudini între cele două bile de plumb din experimentul lui Cavendish şi planeta noastră? Chiar dacă ar fi să luăm în considerare doar acest singur aspect, care se referă la electricitatea complet diferită în cazul bilelor de plumb şi electricitatea în cazul Pământului, rezultatele experimentului nu ar mai avea sens. De exemplu, Pământul manifestă curenţi electrici gigantici în interiorul său, care au intensităţi ce pot ajunge chiar şi la 1 miliard de amperi. Prin comparaţie, bilele de plumb din experimentul lui Cavendish nu manifestă nicio electricitate. În acest caz, despre ce fel de „similaritate” se poate vorbi?

„Supapa” oamenilor de ştiinţă constă într-o aproximare grosolană: ei consideră Pământul ca fiind neutru din punct de vedere electric, ceea ce ar da gir experimentului lui Cavendish, deoarece atunci s-ar putea lua în considerare o anumită „similaritate electrică” între bilele de plumb şi planeta însăşi. Această afirmaţie este cel puţin neadecvată, atâta timp cât Pământul este străbătut fără încetare de curenţi electrici gigantici, după cum arată măsurătorile efectuate. Prin urmare, dacă se poate demonstra că electricitatea intensă afectează forţa de gravitaţie, pe a cărei constantă se bazează în totalitate oamenii de ştiinţă, atunci experimentul lui Cavendish devine irelevant, iar rezultatele lui sunt anulate. Acest punct de vedere a fost susţinut cu putere de unii savanţi şi ei chiar au dorit să demonstreze aceasta prin observaţii şi experimente laborioase. O primă observaţie în acest sens poate fi făcută chiar în natură: se ştie, de exemplu, că electricitatea statică are o forţă gigantică prin comparaţie cu cea a gravitaţiei şi că ea ar putea să o influenţeze pe aceasta din urmă. Însă pentru a nu complica lucrurile, oamenii de ştiinţă consideră că planetele sunt neutre din punct de vedere electric şi că electricitatea statică nu intră în discuţie. Cu alte cuvinte, ei iau în considerare mai mult forţa gravitaţiei şi nu forţa electromagnetică. Totuşi, se ştie foarte bine că forţa electromagnetică este de trilioane de ori mai mare decât forţa gravitaţiei în interiorul unui nucleu atomic, dar cu toate acestea savanţii preferă să ignore acest aspect la nivel macrocosmic. Ei se bazează doar pe presupuneri, care sunt menite să sprijine rezultatele experimentului lui Cavendish.

Pe de altă parte nu se poate ignora nici influenţa câmpului magnetic al Pământului asupra forţei de gravitaţie. Curenţii electrici de mare intensitate sunt o realitate măsurabilă în interiorul planetei noastre şi tocmai de aceea magnetismul şi electricitatea influenţează într-un anumit mod gravitaţia. Este practic imposibil ca aceste forţe fundamentale ale Naturii să fie independente, pentru că totul în Univers este corelat şi acţionează în mod armonios. O astfel de „veste” nu este totuşi pe placul oamenilor de ştiinţă, pentru că dacă se recunoaşte faptul că electromagnetismul propriu al planetei influenţează gravitaţia, atunci rezultă că Pământul va trebui să cântărească mult mai puţin sau mult mai mult decât a fost estimat prin experimentul lui Cavendish, iar rezultatele acestui experiment vor trebui să fie anulate. Întrucât nu există nicio altă metodă prin care să se poată măsura densitatea Pământului şi masa lui, ştiinţa s-ar afla într-un impas stânjenitor: cu tot progresul ştiinţific actual şi ai toată tehnologia avansată pe care o avem la dispoziţie, savanţii nu ar putea să spună cât cântăreşte planeta noastră şi nici care este densitatea ei medie.

Problema gravitaţiei

Deşi această forţă fundamentală a naturii este „curtată” în mod deosebit de către savanţi, totuşi în prezent sunt cunoscute prea puţine lucruri despre ea. De exemplu, natura reală a acestei forţe nu este pe deplin elucidată şi nici modul în care ea acţionează, ci se cunosc doar efectele pe care ea le produce. De când Newton a formulat celebra lege a gravitaţiei, ştiinţa nu a realizat paşi semnificativi în direcţia dezvoltării acestei teorii. Nu se cunoaşte, de pildă, sursa acestei forţe şi nici nu se poate descrie comportamentul ei cuantic, decât într-o mică măsură. De asemenea, mărimea şi „viteza” ei de manifestare nu sunt înţelese şi nici cunoscute în profunzime.

 Unul din punctele sensibile în aceste studii este cel legat de „constanta gravitaţională” g care defineşte mărimea forţei de gravitaţie. Ea rezultă dintr-o formulă, dar toate formulele au limitări severe, deoarece suportă aproximaţii şi „rotunjiri”. A rămâne sclavul gândirii după formule reprezintă o mare greşeală, în care cad cei mai mulţi oameni de ştiinţă. „Formulele” nu reprezintă deloc un „argument” care să fie invocat într-o discuţie ştiinţifică, mai ales atunci când domeniul sau cadrul de aplicare al acestora este mult mai complex decât pot ele „suporta” din punct de vedere conceptual şi noţional. Oamenii de ştiinţă care sunt cu adevărat bine pregătiţi şi care au dezvoltat un anumit simţ interior au ajuns să ştie sau măcar să intuiască limitele de aplicabilitate ale unei formule şi, de asemenea, până unde ar trebui insistat cu calculele folosind diverse ecuaţii şi formule. Este însă foarte greu să schimbi vechile opinii înrădăcinate adânc în minţile oamenilor şi să le înlocuieşti cu idei noi, iar aceasta este cu atât mai adevărat în cazul dogmelor ştiinţifice.

 Prin urmare, există multe variabile care pot să afecteze gravitaţia. Cum ar putea cineva să pretindă, doar prin aplicarea automată şi prostească a formulei atracţiei gravitaţionale dată de Newton, că gravitaţia acţionează în interiorul Pământului la fel ca la suprafaţa sa? Ce bun simţ ştiinţific este acela în care se consideră două bile de plumb de câţiva centimetri în diametru, precum în experimentul lui Cavendish, ca fiind similare cu planeta noastră, care are peste 12 500 de kilometri în diametru? în acest caz există aşa de multe variabile, forţe şi efecte care nu sunt luate în considerare, încât te întrebi ce anume mai măsoară acest experiment? Cum este posibil să se considere gravitaţia ca fiind identică, de exemplu, la 3500 de km adâncime în interiorul Pământului, cu cea care există la 1-2 cm adâncime în bilele de plumb ale lui Cavendish? Şi, ca întrebare retorică: cum se poate lua drept bun şi adevărat acest simplu şi unic experiment care există, pentru a emite cu „competenţă” teoria Pământului solid şi rigid la interior?!

 În mod curios, astfel de întrebări nu au fost puse de prea mulţi oameni de ştiinţă, fie din lipsa inspiraţiei, fie din frica de a nu părea ridicoli. Totuşi, unii cercetători de avangardă care au dat dovadă de mult curaj şi determinare, cum ar fi Jan Lamprecht şi alţii, au reuşit să zdruncine astfel de „automatisme” ştiinţifice, care fac un mare deserviciu ştiinţei. Se poate invoca argumentul că era firesc să se facă în prealabil anumite presupuneri atunci când s-a efectuat experimentul şi să se ia în considerare anumite aproximări, însă greşeala fundamentală a savanţilor este că ei nu se opresc doar la aceste presupuneri, ci le consideră mai apoi ca fiind literă de lege şi strict adevărate.

În realitate, eşafodajul pe care ei îşi bazează „cunoaşterea vastă” în această direcţie, cea a structurii interioare a Pământului, este extrem de fragil. Aparent, calculele, metodele, diagramele şi măsurătorile sunt stufoase şi complexe; de asemenea, metodele de măsurare şi tehnologia folosită pot să pară superioare şi definitorii, dar în realitate ele nu spun nimic real, ci dau anumite indicii care sunt mai apoi interpretate în mod greşit. Cine poate şti, de exemplu, că g este într-adevăr o constantă atât la Paris, cât şi la 4000 de kilometri adâncime? Există deja experimente care au demonstrat că g nu este constantă, iar cele mai cunoscute dintre acestea sunt cele efectuate în minele adânci din Africa de Sud, pe fundul oceanelor sau la baza calotelor glaciare: toate au arătat o creştere a valorii constantei atracţiei gravitaţionale g. Prin urmare, nu se mai poate vorbi în mod evident despre o „constantă”. Chiar mai interesant este faptul că aceste valori diferite ale lui g au apărut la adâncimi mult mai mici. Ce să mai spunem atunci despre alţi numeroşi factori de influenţă, care nu sunt cunoscuţi în detaliu?

Se merge aşadar pe „consensul unanim” că g este constantă oriunde pe planetă şi, de asemenea, în interiorul ei. Dacă oamenii de ştiinţă ar recunoaşte că de fapt electromagnetismul propriu al unei planete influenţează gravitaţia, aşa după cum Einstein era pe deplin convins, aceasta ar da peste cap toate calculele şi teoriile construite cu migală până acum. Tocmai de aceea, savanţii contemporani neagă posibilitatea ca electromagnetismul să influenţeze gravitaţia, în ciuda unor experimente cu rezultate foarte stranii, implicând penduluri încărcate electric, pe care fizicianul de origine austriacă Erwin Saxl le-a realizat în urmă cu aproximativ 50 de ani. Controversate prin rezultatele pe care le-au furnizat, aceste experimente au fost desfăşurate pe o durată de şapte ani, fiind în mod minuţios proiectate şi repetate. De asemenea, s-au observat variaţii clare şi un comportament deviat al pendulurilor în timpul eclipselor solare, unde de asemenea încărcarea electrică masivă, la nivel planetar, se schimbă. Toate aceste rezultate şi măsurători există, dar ele nu sunt luate în seamă, pentru că nu se doreşte ieşirea din dogmă.

Căldura planetei: de unde vine ea?

 Erupţiile vulcanice aruncă magmă topită, care evident provine din adâncuri. Ea are o temperatură medie de 1000-1100°C în funcţie de tipul şi compoziţia ei. Problema este de unde provine căldura foarte mare care poate topi silicaţii ce formează în cea mai mare parte magma vulcanică din interiorul Pământului?

Existenţa straturilor de magmă topită nu împiedică deplasarea undelor seismice, decât a unei anumite categorii a lor. Aceasta a oferit indicaţii savanţilor că scoarţa sau crusta Pământului este în cea mai mare parte de natură solidă, adică magma este doar pasageră în grosimea acesteia, fără să influenţeze în mod considerabil deplasarea undelor seismice.

Atunci s-a pus întrebarea: de unde vine căldura care topeşte local silicaţii şi rocile din interiorul planetei, transformându-le în magmă? Există două teorii ştiinţifice pentru aceasta şi ambele întrunesc elemente care să le susţină, deci ele ar putea fi adevărate. Însă ideea că magma ar proveni dinspre centrul planetei nu poate fi adevărată, deoarece aşa cum au subliniat şi oamenii de ştiinţă, ea ar pierde din căldură de-a lungul enormei distanţe pe care ar trebui să o străbată spre suprafaţă şi s-ar solidifica cu mult înainte de a ajunge aici. Prin urmare, este evident că lava care este aruncată de vulcani în erupţii provine de undeva din depozite care se află la nivelul crustei Pământului, care este groasă doar de câteva zeci de kilometri, ori cel mult din straturile de sus ale mantalei superioare.

Pe de altă parte, vârsta planetei noastre este estimată la aproximativ 4,54 miliarde de ani, dar chiar şi după această enormă perioadă de timp care a trecut, se pare că Pământul are o sursă de căldură suficient de puternică, care poate să topească materia şi să „procure” magmă topită. Evident, planeta îşi generează căldura din interior şi, mai mult de atât, se dovedeşte că temperatura ei este relativ constantă. Asta ne arată că planeta noastră nu e doar o sferă încinsă, de materie topită, care se răceşte gradat şi se solidifică în timp, aşa cum îşi imaginează sau cum cred în mod eronat foarte multe fiinţe umane. Realitatea se dovedeşte a fi cu totul alta, după cum o dovedesc măsurătorile şi observaţiile curente.

De fapt, sursa căldurii interne a Pământului rămâne un mister pentru ştiinţa modernă, cu atât mai mult cu cât ea nu poate fi cercetată sau măsurată decât indirect. În prezent, Ştiinţa admite că nu s-ar putea fora în interiorul Pământului decât până la cel mult 18-20 de kilometri adâncime, deoarece după aceea, datorită presiunii şi temperaturii care cresc din ce în ce mai mult, rocile se topesc şi cavităţile din scoarţa solidă s-ar umple, astfel încât burghiele ar nimeri într-o masă semisolidă de materie topită şi s-ar topi şi ele. Practic vorbind, în conformitate cu teoria ştiinţifică este imposibil de forat la modul în care gândim noi spre interiorul Pământului, dincolo de o anumită adâncime, deoarece foreza nu ar putea menţine gaura pe care o realizează, aceasta fiind umplută de magma peste care nimereşte de la o anumită adâncime.

 Până aici, observaţiile şi deducţiile savanţilor sunt corecte, dar ei nu explică, aşa cum a făcut-o doctorul Xien, ce se petrece după aceea. În plus, teoria ştiinţifică este valabilă doar pe un domeniu destul de restrâns al scoarţei, în niciun caz ea nu poate fi generalizată la nivelul întregii planete. Aceasta este de fapt marea hibă: ştiinţa extrapolează teoria newtoniană a gravitaţiei pentru restul interiorului planetei, afirmând că presiunea şi temperatura cresc în mod liniar cu adâncimea şi că, în conformitate cu experimentul lui Cavendish care a stabilit o anumită valoare medie pentru densitatea Pământului, rezultă că în interiorul acestuia există o materie cu densitate mult mai mare decât rocile de la suprafaţă. De pildă, mulţi oameni de ştiinţă îşi imaginează că Pământul este plin de magmă vulcanică începând cu o anumită adâncime. Ei gândesc aşa pentru că au observat că pe măsură ce cobori într-o mină, temperatura creşte în mod constant. Asta i-a determinat să extrapoleze acest rezultat la adâncimi de sute şi chiar mii de kilometri în interiorul Pământului, gândind că fenomenul se păstrează neschimbat, iar creşterea temperaturii este graduală şi constantă până la nucleul planetei. La fel s-a presupus, la un moment dat în istorie, că Oceanul Atlantic continua până la capătul lumii; vechii greci presupuneau şi ei că vremea caldă din deşertul Sahara continuă să se încălzească din ce în ce mai mult pe măsură ce se înaintează spre sud, adică spre Antarctica pe care o cunoaştem azi.

Marea problemă a savanţilor din ziua de azi este că ei presupun că au o bază logică şi raţională pe care îşi bazează aceste extrapolări. În primul rând, nici chiar cea mai adâncă mină nu ajunge decât la maxim 8-10 kilometri în interiorul Pământului, ceea ce nu reprezintă aproape nimic prin raport la cei peste 6300 de kilometri, cât măsoară raza Pământului. Este mult prea puţin pentru a considera această adâncime ca fiind un punct adecvat de pornire pentru a face astfel de extrapolări. Doar pentru faptul că s-a observat că temperatura Pământului creşte cu aproximativ 1°C la 100 de metri, nu înseamnă deloc că această regulă se respectă oriunde pe suprafaţa sa şi nici că regula de creştere a temperaturii se păstrează la orice adâncime în interiorul său. Totuşi, nimeni nu pare să pună la îndoială că temperatura creşte pe măsură ce ne îndreptăm mai adânc spre centrul Pământului, chiar dacă nimeni nu poate să verifice acest lucru.

Să facem un exerciţiu simplu de logică: după cum am spus, magma vulcanică provine din interiorul crustei Pământului, care are o grosime de aproximativ 40 de kilometri. Lava are o temperatură medie de 1100°C atunci când este expulzată de vulcani, ceea ce ne face să ne întrebăm: dacă ea are această temperatură provenind din crustă, atunci ce temperatură ar trebui să existe în interiorul planetei la adâncimi de 2000 de kilometri sau mai mult, păstrând regula de extrapolare a ştiinţei modeme în acest caz? Evident, toate aceste valori şi fenomene sunt presupuse pe baza teoriei gravitaţiei ce a fost dată de Newton.

   Forajele care complică lucrurile

Acum câteva zeci de ani unele ţări au investit anumite fonduri pentru realizarea de foraje care să verifice teoria ştiinţifică despre structura internă a planetei noastre. Forarea crustei a arătat însă o diferenţă notabilă între experienţa efectivă şi presupunerile oamenilor de ştiinţă. Aşa după cum am spus mai sus, teoria universal acceptată era că temperatura în interiorul Pământului creşte cu 1 grad Celsius la 100 de metri, dar forajele ruşilor au arătat că dincolo de 3 kilometri, temperatura creşte cu 2,5 grade Celsius la 100 de metri, deci de două ori şi jumătate mai repede. La adâncimea de 10 kilometri temperatura avea deja valoarea de 180°C, şi nu de 100°C, aşa cum ar fi trebuit să fie în conformitate cu teoria modernă. Practic vorbind, ea se dovedeşte a fi de aproape două ori mai mare decât ceea ce a presupus teoria ştiinţifică. Ce bază mai poate fi pusă atunci pe o astfel de teorie?!

Nimeni nu a schimbat însă nimic din informarea populaţiei, iar subiectul nu a fost dezbătut sau explicat în vreun fel. Pur şi simplu s-a mers mai departe, păstrând acelaşi grad de dezinformare şi ignoranţă ştiinţifică.

Germanii au realizat şi ei un foraj în crusta Pământului, e drept că de mai mică adâncime decât ruşii, dar cu rezultate remarcabile. Ei au constatat că la 4 km adâncime temperatura măsoară deja 100°C, dar la o adâncime mai mică, de pildă la 3,4 km, temperatura era totuşi mai mare, având valoarea de 118°C. La acelaşi foraj realizat în Germania s-a constatat că de la adâncimea de 500 metri temperatura creşte rapid, după care ea scade. Astfel de rezultate apar ca fiind neverosimile, cel puţin prin raport cu ceea ce fusese prezis de ştiinţă. Ele nu doar că nu converg cu teoria ştiinţifică, ci chiar se dovedesc a fi opuse ei.

Valoarea densităţii materiei s-a dovedit şi ea neconformă cu predicţiile oamenilor de ştiinţă: se presupunea că densitatea rocilor trebuie să crească pe măsură ce presiunea creşte şi ea, dar ruşii au descoperit că, dacă până pe la 5 km adâncime densitatea rocilor creşte într-adevăr în mod constant, după aceea ea scade, probabil datorită porozităţii mai mari a acestora. Nici acest rezultat nu a putut să frângă încăpăţânarea şi rigiditatea concepţiilor pe care le au oamenii de ştiinţă. În principiu, ei nu vor să renunţe cu niciun chip la ideile de bază pe care îşi fundamentează teoria: ei susţin cu înverşunare că densitatea rocilor creşte odată cu adâncimea, iar temperatura creşte şi ea pe măsură ce înaintăm spre centrul Pământului. Chiar dacă acestea sunt doar nişte simple presupuneri, pentru că niciun savant nu a fost acolo să verifice dacă teoria este adevărată, totuşi ele sunt unanim acceptate ca fiind adevăruri de necontestat. În plus, chiar simple verificări prin foraje superficiale au infirmat în totalitate acest model ştiinţific.

Prin urmare, nimic din teoria presupusă de ştiinţă, prin care aceasta urmăreşte să înţeleagă ce se află în interiorul planetei noastre, nu este valabil şi nu se respectă. După cum s-a observat, inconsistenţele cu această teorie ştiinţifică au apărut chiar în primii 10 km de forare; ce să mai spunem atunci pentru ceea ce ar putea să apară în următorii 5000 de kilometri? Cum este posibil ca o asemenea farsă ştiinţifică să fie totuşi menţinută, într-un mod aberant şi fără discernământ, manipulând prin omisiune sau ipoteze false pe toţi cei care manifestă o anumită inteligenţă şi bună intenţie de a afla adevărul?

Undele seismice

Situaţia este aproape hilară, iar Jan Lamprecht o sintetizează foarte bine: avem un singur experiment, vechi de 200 de ani, pe care ştiinţa îşi sprijină teoria actuală a Pământului solid şi rigid în interior. Acest experiment al lui Cavendish este el însuşi un produs direct al teoriei gravitaţiei expusă de Newton, care de asemenea are limitele ei.

Singura metodă oarecum acceptabilă, prin care se pot emite anumite prezumţii cu privire la interiorul planetei noastre este „metoda seismologiei”, adică cea prin care se analizează şi se măsoară undele seismice, deoarece acestea se propagă atât la suprafaţa pământului, cât şi în interiorul lui. În realitate, nimeni nu ştie cum şi pe unde călătoresc aceste unde. Tot ceea ce se poate face este ca ele să fie măsurate ca intensitate şi direcţie de propagare de către staţiile seismice de la suprafaţa Pământului, iar apoi rezultatele să fie corelate şi analizate de computere. Apoi aceste analize sunt supuse unor modele matematice complexe, în dorinţa savanţilor ca ei să înţeleagă cum anume este structurat Pământul la interior.

Seismologia actuală se bazează pe acest singur experiment al lui Cavendish, care are la bază un set de presupuneri. Comportarea undelor seismice este de asemenea interpretată matematic. Prin urmare, absolut totul în această teorie ştiinţifică despre felul în care este interiorul Pământului poate fi descris ca fiind doar interpretare şi presupunere. În aceste condiţii, dacă se dovedeşte că teoria lui Newton despre gravitaţie nu se respectă în interiorul Pământului, aşa cum este ea la suprafaţa lui, atunci putem considera că întregul edificiu al ştiinţei moderne în ceea ce priveşte structura internă a planetei noastre este fundamental greşit.

În plus, matematica şi seismologia nu pot explica singure ce se află în interiorul planetei noastre, oricât de laborioase ar fi metodele lor de calcul şi de interpretare. Există o limită ce este atinsă în această direcţie, pentru că ar fi lipsit de bun simţ să spui că oferi o teorie aşa complexă despre interiorul planetei, bazându-te doar pe presupuneri oarbe, care şi ele rezultă din extrapolarea unor rezultate obţinute pe baza unor ipoteze de bază.

La rândul lor, aceste ipoteze au fost emise de savanţi, deoarece altfel ei nu ar fi putut începe elaborarea unor teorii şi studiul asupra structurii interne a planetei. Toate sunt însă doar ipoteze, presupuneri a ceea ce ei s-au gândit că ar putea exista acolo, nimic altceva. Aşa s-au gândit ei că ar trebui să fie, în spiritul teoriei materialiste, iar apoi au considerat aceste presupuneri ca fiind adevărate.

De exemplu, teoria gravitaţiei dată de Newton le-a oferit prin intermediul „experimentului” lui Cavendish o aşa-zisă „masă” a Pământului şi densitatea lui medie, cu valoarea de 5,5 gr/cm3. Singurul loc unde oamenii de ştiinţă pot măsura densitatea Pământului este la suprafaţa lui, iar aici ea are valoarea de 2,7 gr/cm3, adică jumătate din valoarea dată de Cavendish. Pentru a „echilibra” această medie, savanţii au dedus că densitatea în adâncul Pământului trebuie să crească progresiv de la 2,7 gr/cm3 la o anumita valoare, astfel încât în final valoarea densităţii medii a Pământului să corespundă valorii găsite de Cavendish în urmă cu 200 de ani. Realizând calculele necesare, savanţii au ajuns la concluzia că în mijlocul planetei densitatea medie trebuie să aibă valoarea de 8-10 gr/cm3, oferind pentru structura internă a planetei o întreagă teorie cu „straturi” concentrice de densităţi diferite.

Pornind mai apoi de la aceste modele, pe care le presupun a fi reale, oamenii de ştiinţă au început să interpreteze undele seismice. Dacă în decursul cercetării modelul lor se dovedeşte a fi greşit, atunci ei îi schimbă caracteristicile, pentru a se potrivi cu ceea ce ei măsoară, dar conceptual vorbind, toate modelele lor sunt la fel.

Atunci când are loc un cutremur puternic, undele seismice se propagă peste tot, atât la suprafaţă, cât şi în interiorul planetei, dar această propagare nu este uniformă. Analizând caracteristicile ei, oamenii de ştiinţă se străduiesc să înţeleagă ce anume se află în interiorul planetei, iar pentru asta ei fac apel şi la alte noţiuni ştiinţifice, cum ar fi viteza de deplasare a undelor seismice prin felurite straturi de roci. Cu alte cuvinte, ei măsoară timpii de deplasare a undelor seismice. S-a observat însă că la anumite adâncimi undele suferă variaţii bruşte de viteză. Concluzia oamenilor de ştiinţă a fost că atunci undele seismice traversează straturi formate din materie de densitate diferită. Aceasta ar putea fi o explicaţie decentă, dar s-a dovedit că modificările respective nu se petrec exact în aceleaşi locuri, ceea ce arată că Pământul la interior are un „relief” diferit. Daca „relieful” din interiorul planetei este diferit, atunci înseamnă că el „are spaţiu suficient” să se modifice şi implicit aceasta înseamnă că densitatea, compactitatea, rigiditatea şi soliditatea structurii interne a planetei nu respectă nici pe departe teoria ştiinţifică modernă.

Toate rezultatele pe care le obţin oamenii de ştiinţă se bazează pe două presupuneri despre care nimeni nu ştie dacă sunt adevărate: în primul rând, savanţii deduc viteza de deplasare a undelor seismice în interiorul planetei noastre bazându-se pe propriul lor model, în conformitate cu gravitaţia newtoniană despre care am amintit mai sus, însă nimeni nu are mijloacele necesare să verifice dacă aceste unde chiar ating adâncimile respective şi se propagă cu acele viteze în interior; pe de altă parte, nimeni nu poate fi sigur că schimbările de viteză ale undelor se datorează schimbării de densitate a materiei din interiorul Pământului. De unde ştim noi cu adevărat cât de adânc merg aceste unde seismice şi care este densitatea materiei în acel loc? De exemplu, nimeni nu ştie pe unde călătoresc undele seismice în interiorul planetei şi nici ce anume traversează ele în realitate. Tot ceea ce se poate măsura implică doar efecte ale acestor unde, care sunt percepute la suprafaţa Pământului de către seismografele şi staţiile seismice.

Aşa cum este firesc, ne aşteptăm ca aceste unde să fie refractate şi chiar există o întreagă teorie care ne arată cum anume se întâmplă asta în funcţie de densitatea materialelor ce sunt străbătute de unde, atunci când densitatea creşte, însă aici ne putem întreba din nou: de unde ştim noi cu adevărat că densitatea creşte pe măsură ce adâncimea creşte, aşa cum presupune ştiinţa? Chiar şi forajele superficiale care au fost efectuate până acum au arătat că această regulă este departe de a fi respectată. Şi atunci, cum putem noi pune bază pe ceva care deja se dovedeşte a nu fi adevărat?

Savanţii fac presupunerea că schimbările în comportamentul undelor seismice se datorează structurii sau „reliefului” din interiorul Pământului, care are o natură fizică, deoarece aşa „spune” teoria gravitaţiei a lui Newton, iar ştiinţa îşi fundamentează toată concepţia ei cu privire la structura internă a planetei pe această teorie clasică. Dar, în realitate, nimeni nu a testat nimic în această privinţă şi nici nu există vreo şansă în direcţia aceasta, cel puţin cu mijloacele tehnologice pe care le avem la dispoziţie în momentul actual.

O lovitură năucitoare pentru ştiinţa contemporană a venit chiar din partea ruşilor, ca o concluzie a celui mai adânc foraj ce a fost realizat până în prezent, la care m-am referit mai sus. Ei au arătat foarte clar, pe baza datelor obţinute din penetrarea scoarţei Pământului în insula Kola, că nici densitatea rocilor nu a crescut odată cu adâncimea, aşa după cum era de aşteptat din teoria furnizată de ştiinţă, nici viteza undelor seismice nu s-a mărit. Mai mult decât atât, nu s-au înregistrat modificări ale proprietăţilor fizice ale straturilor de rocă ce au fost forate, aşa după cum prevedea teoria ştiinţifică.

Astfel de date şi concluzii sunt genul de informaţii care sunt imediat suprimate şi nepublicate în mediul larg, ori care sunt pur şi simplu ignorate. Ele nu doar că sunt stânjenitoare pentru ştiinţa modernă, dar ridică serioase probleme de credibilitate a teoriilor ştiinţifice şi în multe alte domenii, în special în cel cuantic şi nuclear. Datele obţinute în urma forajului din Rusia au arătat cu claritate că ideea tradiţională după care măsurătorile geofizice care sunt realizate la suprafaţă trebuie să se coreleze cu natura materialelor din scoarţa terestră, este de fapt complet falsă şi ea trebuie schimbată în întregime. Şi totuşi, ştiinţa contemporană continuă să „funcţioneze” exact după această idee, fără să acorde atenţie acestor rezultate. Oamenii sunt învăţaţi în continuare în şcoli şi universităţi despre aceste teorii, fără a se intra în detalii, ci prezentându-se doar metoda după care se acţionează, precum şi rezultatele ei, însă doar cele pe care cercetătorii le consideră ca fiind viabile.

De pildă, ştiinţa geologiei prezintă teoria că la o adâncime de 5 km plăcile continentale sunt caracterizate de o mare discontinuitate a vitezei de deplasare a undelor seismice, care a fost pusă pe seama schimbării stratului de rocă de la granit la bazalt. Forajul din insula Kola a arătat că discontinuitatea respectivă într-adevăr există, însă la o adâncime mult mai mare (între 8,5 şi 9,5 km).

Mai mult, ruşii au detectat şi alte discontinuităţi de acest tip, pe lângă cea care a fost postulată de ştiinţă la o adâncime eronată. Pe de altă parte, lovitura de graţie vine de la faptul că stratul de bazalt care fusese prezis pentru adâncimea de 5 km, nu a apărut nici la adâncimea de 9,5 km; el nu a apărut nici măcar la adâncimea de 12 km, care a fost adâncimea maximă până la care s-a forat. Zona de discontinuitate între tipurile de plăci tectonice există, dar s-a dovedit că după ce foreza a trecut dincolo de aceasta, natura rocilor nu s-a schimbat, aşa după se aşteptau cercetătorii.

Acest exemplu ne arată cât de mult şi de repede se pot înşela oamenii de ştiinţă, deoarece teoria nu este susţinută de practică. Dacă o astfel de nepotrivire între teoria ştiinţifică şi dovada experimentală s-a petrecut la o adâncime de 10-12 km, cum putem noi crede ce ne spune ştiinţa că se petrece sau există în centrul planetei, la o adâncime de 6300 de kilometri?

Rezultate care infirmă teoria ştiinţifică au obţinut şi germanii, care au forat la mare adâncime. Ei s-au ghidat după această teorie, care spune că la o adâncime de 3 km _ar trebui să apară o delimitare a rocilor, însă aceasta nu a fost identificată nici la adâncimea de 3,5 km. Problema este că de fiecare dată când oamenii de ştiinţă nu descoperă structura internă pe care ei au prezis-o, afirmă că „probabil aceasta se află la o adâncime mai mare”. Însă dacă este aşa, atunci de ce nu au obţinut rezultatele scontate prin măsurătorile şi analizele lor despre duratele de propagare a undelor seismice? Dacă intr-adevăr acestea ar fi fost aşa de precise, ar fi trebuit să nu existe probleme, iar erorile ar fi fost depistate imediat.

    Va urma…

   Sursa: Radu Cinamar