Reiau tema vaccinurilor din cartea ,,Vaccinarea, eroarea medicală a secolului” de Dr. Louis de Brouwer.

    Vaccinul contra gripei  

 Constituit din viruşi vii, vaccinul contra gripei este identic la principalii fabricanţi. El cuprinde diverse surse virale indicate în fiecare an de OMS. Cum procedează acest organism pentru a cunoaşte virusul sau viruşii care vor apare in timpul iernii? Mister. Este bine cunoscut, într-adevăr, faptul că de-a lungul anilor, virusul sau viruşii se schimbă dovedind o mare indisciplină, ceea ce nu convine nici OMS, nici fabricanţilor. Viruşii vii sunt cultivaţi pe ouă embrionate şi atenuaţi cu formaldehidă. Datorită culturilor pe ou embrionat, se poate produce, la vaccinaţi, o alergie la proteinele oului ce se găseşte în vaccin şi, de asemenea, la formaldehidă. Vaccinurile antigripale nu servesc absolut la nimic, căci cea mai mare parte dintre persoanele în vârstă cărora le sunt indicate sunt deja imunizate de mult timp contra majorităţii viruşilor gripei; pe de altă parte, ele sunt periculoase. Într-adevăr, vaccinarea contra gripei provoacă o durere în punctul de injectare, febră, anumite stări proaste, dureri musculare, pe scurt, o stare gripală. Totodată, vaccinarea poate declanşa fenomene de hipersensibilitate. Astfel, în 1968, 54% dintre persoanele vacccinate au fost atinse de gripa anuală, dar într-un mod mai violent, în timp ce persoanele nevaccinate n-au fost afectate decât in proporţie de 25% !!!

În 1976, la 12 august, preşedintele american Gerald Ford semnează o lege autorizând vaccinarea masivă a populaţiei. Se deschide un credit de 135 de milioane dolari pentru lansarea programului. Guvernul federal îşi asumă responsabilitatea tuturor urmărilor judiciare care ar putea rezulta din efectele vaccinale. Primele injectări declanşează reacţii violente, in special la copii. Sunt înregistrate 15 decese la mijlocul lui octombrie. Profesorul Sabin, vaccinalist convins şi realizator al vaccinului antipoliomielitic, îşi reconsidera poziţia iniţială de încurajare fără rezervă a campaniei şi declară că trebuie oprită vaccinarea. Pentru a da un exemplu, preşedintele Ford se vaccinează, şi astfel campania îşi urmează cursul. Se constată atunci un număr din ce în ce mai important de paralizii generale de tip Guillain-Barre, 100 în decembrie. La 16 decembrie, după ce au fost vaccinaţi 40 milioane de americani, campania se suspendă. La 2 ianuarie 1977, ziarul National Inquirer îi acuză pe oficiali, guvernul şi promotorii acestei campanii de vaccinare contra gripei că au trecut sub tăcere riscurile evidente şi cunoscute ale acestui vaccin şi că au arătat o neglijenţă incredibilă în testele prealabile.

Experţii cred că cele 197 cazuri de paralizie şi cele 100 de decese nu reprezintă decât partea vizibila a icebergului poluării create de vaccinare. Această supoziţie va fi confirmată după aceea, căci se semnalează foarte numeroase cazuri de encefalită, de boala Parkinson, de tulburări artritice, de astm şi afecţiuni cutanate în 1977 şi 1978. Evident, asupra acestei afaceri se păstrează tăcere absolută pe plan internaţional şi în Franţa n-a fost dezvăluit niciodată nimic ! În British Medical Journal (nr. 3, 1971) doctorul Wells a semnalat nouă cazuri de patologii neurologice ca urmare a vaccinării antigripale: comă, encefalită, meningo-encefalită, mielopatie, ocluzia venei centrale a retinei, paraplegie, polineuropatie, paralizie bulbară mortală, radiculită. În 1985, o comisie de anchetă a Facultăţii de Medicină din Berna (Elveţia) deconsilia vaccinarea sistematică împotriva gripei a noilor născuţi. Vaccinul era acuzat că provoca sindromul de moarte subită a sugarului (Corriere del Ticino, 11 februarie 1985). Există metode naturale de îngrijire pentru a lupta contra acestei afecţiuni benigne care este gripa, fără a face apel la o vaccinare uneori periculoasă. Întrucât este vorba de un vaccin cu viruşi vii, este cazul să ne gândim că viruşii introduşi în organismul nostru sub formă vaccinală se pot recombina cu viruşi şi retroviruşi defectivi (care nu se manifestă) care există deja in organismul nostru şi pot genera un virus hibrid deosebit de redutabil.

 P.S. – După cum probabil știți deja, acum vaccinurile nu se mai fabrică din viruși vii, toate sunt fabricate cu nanotehnologia ARNm, pentru că știți că în plandemia Covid nu a existat niciun virus, totul a fost un fals.

Impact Medecin (24 martie 1995) raportează că ultima epidemie importantă a fost cea care a avut loc în iarna 1989 – 1990 şi care a provocat decesul a 14.000 de francezi. O expertiză realizată de INSERM, în 1994 recunoaşte că eficacitatea vaccinală variază de la 40% la 80%. Cu tot efortul de a acoperi cu vaccinările, persoanele supuse riscului (persoanele în vârstă) şi cu o cheltuială, pe seama Asigurărilor Sociale, de 180 milioane de franci pentru distribuirea gratuită a 3 milioane de doze, s-au înregistrat 14.000 decese în timpul iernii 1989 – 1990. Acoperirea vaccinală reprezenta aproximativ 70% dintre persoanele supuse riscului. Ce frumos succes… Ai putea sa crezi că vaccinarea antigripală a avut ca efect provocarea unor gripe deosebit de virulente. 1988 a fost anul în care Franţa propusese vaccinarea gratuită şi în care un mare număr de persoane în vârstă s-au repezit să se vaccineze, sfătuite, în acest sens, de medicul lor curant.

   Vaccinul împotriva poliomielitei  

Vaccinul contra poliomielitei a fost unui dintre primele vaccinuri antivirale. Pus la punct de biologul Salk, el a fost fabricat pornind de la culturi de virus pe rinichi de maimuţe. Zeci de milioane de copii au fost vaccinaţi până în 1960, dată la care s-a descoperit că era contaminat cu virusul SV 40 al maimuţei, virus care scăpase atenţiei fabricanţilor de vaccinuri şi care, după cum se va afla prea târziu, provoacă tumori la hamster şi cancerizare la om, după cum au arătat unele experimentări asupra ţesuturilor umane. Este arhicunoscut faptul că viruşii numiţi adventices se găsesc în loturile de cultură şi că decelarea şi eliminarea lor nu este uşoară. Problemele legate de cultura viruşilor utilizaţi pentru fabricarea vaccinurilor sunt extrem de complexe din cauză că viruşii nu pot să se dezvolte într-un mediu hrănitor, precum microbii. Lor le trebuie o celulă pentru a creşte, pentru a prospera şi a se reproduce. Ori aceste celule conţin viruşi aparţinând organului speciei animale ufilizate. Astfel, de exemplu, virusul SV 40, cancerigen, a fost decelat în rinichii de maimuţe servind la pregătirea vaccinului antipoliomielitic. Aceasta a fost descoperit în 1960 de Sweet şi Hilleman.

Ori, milioane de indivizi au fost vaccinaţi, timp de decenii, cu un vaccin produs în acest mod. Ne putem pune problema dacă se poate şti câte persoane vaccinate au dezvoltat un cancer după câţiva ani de la o asemenea vaccinare. Pe lângă aceasta, formolul nu omoară SV 40. El supravieţuieşte formolizării, procedeu cerut pentru producţia de vaccinuri cu viruşi de poliomielită morţi. Aceste fapte au fost expuse în American Review of Respiratory Diseases (vol.88, 3 septembrie 1963) şi Postgraduate Medicine (vol. 35,5 mai 1964), precum şi de doctorul Leonard Hazflick, de la Institutul de Anatomie şi Biologie Wistar din Philadelphia, în Laboratory Practice — U.S.A. (ianuarie 1970): Rinichii de câine, utilizaţi în prezent în America pentru a produce vaccinul contra rujeolei nu sunt scutiţi, nici ei, de un potenţial fortuit de floră virală… Se cunosc, de asemenea, diferiţi viruşi canini cancerigeni, inclusiv cei care cauzează papilloma, tumora canină venerică şi leucemia canină masto-celulară…

Toată lumea ştie că viruşii animali cancerigeni cei mai importanţi (cei care pot fi izolaţi la primate, SV 40 şi adenoviruşii cancerigeni) nu sunt cancerigeni decât dacă trec la o altă specie. Nici un virus cancerigen de primat nu produce tumori la specia animală de origine a virusului, însă astfel de viruşi pot produce tumori la specii animale eterogene. Deci, SV 40 şi anumiţi adenoviruşi sunt cancerigeni nu pentru gazda lor naturală, ci pentru alte specii animale. În ceea ce priveşte securitatea pentru om a vaccinurilor pe bază de viruşi, singura noastră concluzie este aceea că riscul de carcinogeneză este mai mare pentru vaccinurile produse în celule animale decât cu vaccinuri produse în celule umane. Potenţialul cancerigen al unui vaccin scade dacă acesta este produs în celulele speciei animale căreia el trebuie să-i fie administrat.

Şi alte opinii ştiinţifice au fost emise în acelaşi sens:

   – În martie 1973, profesorul J. Clausen, de la Institutul de Medicină Preventivă al Universităţii din Odensee (Danemarca), declara: „Milioane de persoane au fost inoculate cu vaccinul antipoliomielitic contaminat cu virusul tumoral SV 40 care, la origine, era prezent la maimuţe. Este posibil să treacă 20 de ani sau mai mulţi înainte ca eventualul efect nociv al acestui virus să se manifeste.”

   – Doctorul Leonard Hayflick, devenit intre timp profesor de microbiologie la Universitatea din Standford (California, SUA), scria în revista americană Science (19 mai 1972, pag. 813 şi 814): „Vaccinurile împotriva viruşilor umani sunt produse in special pe rinichi de maimuţe şi pe culturi de embrioni de pui; şi unii şi alţii pot fi contaminaţi...”

   – Tot în Science (4 octombrie 1985), cercetătorii Essex şi Alroy, din echipa profesorului R.Gallo acuză vaccinul antipoliomielitic cultivat pe culturi de rinichi de maimuţă verde din Africa pentru diseminarea virusului HIV- În Concurs Medical (septembrie 1969), se poate citi: „Problema contaminării accidentale a vaccinurilor cu viruşi sau alţi agenţi infecţioşi are o influenţă mai vastă şi a căpătat o importanţă extremă în virusologie în cursul ultimilor zece ani. Teoretic, oricare tip de animal, de embrion sau de cultură de celule utilizat pentru producerea de vaccin ar putea găzdui viruşi străini. Ar fi de ajuns, veţi spune, să se pună la punct metode de laborator care să permită descoperirea şi eliminarea tuturor agenţilor patogeni. Dar experienţa recentă ne reaminteşte că trebuie să fim mai umili. Căci ea ne învaţă că pot, foarte bine, să existe viruşi despre care nu ştim nimic şi pe care suntem incapabili să-i decelăm, pentru moment.”

Astfel, în 1960 Sweet şi Hilleman descopereau prezenta virusului simian SV 40 în culturile de celule renale de maimuţe rhesus utilizate pentru fabricarea vaccinului antipoliomielitic cu viruşi vii. De asemenea, la începutul acestui deceniu, Rubin a pus la punct o metodă de laborator care a revelat uimitoarea diseminare a virusului leucozei aviare în crescătoriile de găini, ca şi în ouăle provenind din aceste crescătorii. Avem deci toate motivele să credem că, cel puţin până în 1962, aceşti viruşi au contaminat cea mai mare parte a vaccinurilor cu viruşi vii contra febrei galbene sau contra rujeolei fabricate cu embrioni de pui sau pe culturi de embrioni de pui. Toate acestea sunt minunate, dar practic, sunt ele cu adevărat importante ? Pur şi simplu, virusul simian SV 40 provoacă sarcoame atunci când este inoculat hamsterilor; virusul leucozei aviare este nu numai, cum ştie fiecare, cauza leucemiilor şi a altor boli la păsări, ci provoacă, de asemenea, formarea unor tumori maligne la diferite tipuri de mamifere, inclusiv maimuţa, după cum demonstrează unele lucrări recente. Atunci, de ce nu şi la om ?

În sprijinul ipotezei mele, care afirmă că vaccinurile sunt cauza SIDA, voi cita un raport publicat in 1991 de un grup de cercetători germani de la Heidelberg, din care reiese că virusul SV 40 a fost regăsit în 25% dintre tumorile cerebrale umane. Nu forma sălbatică a virusului, ci o formă derivată foarte specială (Krieg et al., Proc. Ant. Acad. Sci.,7 8 – 6646 – 1981). Acest virus nu este integrat în genomul gazdei, el nu este infecţios. Particularitatea sa provine din aceea că prezintă urmele unui ansamblu de modificări ale patrimoniului său genetic dar, incapabil să-şi producă propriul înveliş viral, acest virus devine deodată insensibil la apărările imunitare ale gazdei sale (La Recherche, nr.129, ianuarie 1982). În 1966, profesorul Lwoff a citat exemplul spectaculos al adenovirusului 7 (virus al gripei) care produce, împreună cu SV 40, un hibrid ce posedă materialul genetic al primului şi învelişul celui de-al doilea, hibrid care se dovedeşte a fi foarte cancerigen. Ori, zeci de mii de neştiutori americani fuseseră supuşi, de câtva timp, unor experienţe de vaccinare antigripală efectuate cu un asemenea amestec.

Guvernul American a trebuit să retragă urgent de pe piaţă toate vaccinurile contaminate cu SV 40. National Cancer Institut Monograph din 29 decembrie 1968 acordă spaţiu unor numeroase declaraţii şi constatări realizate de numeroşi cercetători şi echipele lor: „Faptul că SV 40 accelerează dezvoltarea de adenovirus uman in culturile de celule pe rinichi de maimuţă şi că se pot obţine hibrizi de adenovirus SV 40 în culturi infectate cu aceşti doi viruşi ne face să credem că hibridarea viruşilor s-ar putea produce şi cu alte infecţii cu viruşi amestecaţi. Evident, noi am găsit cazul celulelor unice dublu infestate de SV40 şi retrovirus, SV 40 şi virus apropriat de turbare. Întrucât acest lucru a fost demonstrat de nenumărate ori, având în vedere că noi nu detectăm decât agenţii care pot fi decelaţi prin metodele pe care le folosim, nu putem niciodată afirma că o cultură celulară oarecare este scutită de contaminare. Posibilităţile teoretice sunt practic infinite şi trebuie să mărturisim că de fiecare dată când un vaccin viu sau, chiar din cauza acestui risc, un vaccin inactivat este administrat unui subiect, există un potenţial de risc. Deşi noi toţi considerăm că acest risc este inexistent sau neglijabil, adevărata sa importanţă nu poate fi evaluată decât cu ajutorul observaţiei (EC. Robbins, School of Medicine, Case Western Reserve University)”.

„Munţi de dovezi, prezentate cu ocazia acestui congres sau diseminate în literatura ştiinţifică, au arătat prezenţa viruşilor, a agenţilor oncogeni şi a antigenilor şi anticorpilor lor în ţesuturile aşa-zis normale provenind de la primatele şi non-primatele folosite ca sursă de celule pentru reproducerea viruşilor necesari fabricării de vaccinuri pentru om. (O.N. Fellowes, Plum Island Animal Disease and Parasite Research Division, U.S. Departament of Agriculture).”

„Noi am produs un anumit număr de vaccinuri experimentale pe culturi de celule provenind din rinichi de maimuţă verde. Animalele utilizate ca sursă de ţesuturi pentru aceste încercări erau, în orice caz, ţinute în carantină timp de cel puţin 6 săptămâni înainte de a fi folosite. Mai mult, maimuţele erau testate serologic pentru a se detecta prezenţa de anticorpi ai SV 5 şi SA 1 (“foamy viruses”). Animalele găsite pozitive la anticorpi ai SA 1 au fost excluse. Ne-a fost imposibil, totuşi, să găsim maimuţe care să fie negative la anticorpi ai SV 5. (Robert N. Hull, Lilly Research Laboratories, Indianapolis).”

„Spre surprinderea noastră, un procentaj neobişnuit de ridicat de viruşi a fost descoperit în culturile considerate ca fiind normale. Din februarie 1966 până în februarie 1967 am cultivat şi studiat 417 loturi de celule de rinichi de maimuţe provenind dintr-un număr egal de maimuţe. Observarea acestor celule s-a prelungit atâta timp cât ele au fost în stare bună. Dintre cele 227 maimuţe rhesus (RhM) provenite din India şi cele 190 maimuţe verzi africane (GM) provenind din Etiopia, 225 aveau ţesuturile renale infectate cu viruşi. Aproximativ 50% au produs unul sau mai mulţi viruşi în fiecare lună, indiferent de specie sau anotimpul în care fuseseră prelevate ţesuturile. Însăşi prezenţa viruşilor latenţi în celulele aşa-zis normale a avut o frecvenţă foarte mare, aceşti viruşi trecuseră neobservaţi. Detectarea viruşilor latenţi cere o manipulare specială şi cultivarea celulelor pe o perioadă foarte lungă. La examenul realizat între 14 şi 21 zile după începutul punerii în cultură, ceea ce reprezintă durata obişnuită a majorităţii studiilor de virusologie, pe 86 loturi nu s-a detectat vreo infecţie cu viruşi decât în 2% – 4% din cazuri. Totodată, atunci când aceleaşi loturi au fost examinate între 29 şi 55 de zile, un procentaj mult mai important de culturi erau infectate cu viruşi. Mai mult, numărul de zile de carantină păstrată înainte ca aceste maimuţe să fie omorâte, avea influenţă asupra numărului de viruşi izolaţi: într adevăr, 30 până la 90 zile de carantină eliminau contaminările cu SV 5 şi cu virusul rujeolei. Dimpotrivă, SV 40 şi viruşii apropiaţi de turbare persistau timp mai îndelungat în rinichii maimuţelor. (G.D. Hsung, New York School New York University School of Medicine).”

Toate aceste rapoarte citate demonstrează clar că:

  1. Vaccinurile nu sunt scutite de viruşi animali străini chiar dacă se iau precauţii extreme pentru eliminarea celor cunoscuţi. Ori, există cu siguranţă viruşi şi retroviruşi care nu sunt cunoscuţi în 1996;

  2. Vaccinurile inoculate oamenilor posedă nu numai capacitatea de a se recombina între ei, ci şi pe aceea de a se recombina cu viruşi sau retroviruşi specifici ai speciei umane rămaşi tăcuţi până atunci, ca urmare a unei adaptări reciproce a virusului şi organismului. Aceşti viruşi sau retroviruşi sunt calificaţi ca defectivi. Din această cauză, este absolut logic să considerăm principiul vaccinării ca fiind periculos.

Au fost formulate numeroase avertismente în legătură cu vaccinările, începând de acum 50 de ani, de către personalităţi ale lumii medicale dar mereu în van. Astfel, acum 31 de ani, în lucrarea sa Tendences de la medecine contemporaine, profesorul Deloge scria: „Dacă vom continua să generalizăm şi să multiplicăm folosirea vaccinurilor, este de conceput faptul că în câteva decenii va apărea o patologie nouă, cea a societăţilor vaccinate.” După vaccinul Salk, care a cauzat probabil cancere la milioane de indivizi, este pus la punct un alt vaccin presupus nepericulos de către profesorul Sahin. Acest vaccin este obţinut după cultivarea virusului pe o altă rasă de maimuţe, anume maimuţele verzi din Africa, nepurtătoare de SV 40. Din păcate, maimuţele verzi din Africa sunt purtătoare ale unui virus numit STLV 3. Cu siguranţă precursor al virusului bolii SIDA, HIV-ul.

 În revista Science, citată de ziarul Le Monde (19 mai 1985), Max Essex, de la Harvard School of Public Health, declara: „Cercetătorii americani explică faptul că au izolat, pe şapte maimuţe trăind în stare sălbatică, un virus apropriat de cel responsabil de SIDA. Acum câteva vreme , echipa profesorului Essex descoperise un virus apropiat celui al SIDA, denumit STLV 3 Mac, capabil de a declanşa o patologie apropriată de SIDA atunci când este injectat la animale. Aceste rezultate aruncă o nouă lumină asupra ipotezei originii africane a SIDA şi repun sub semnul întrebării valoarea şi semnificaţia anchetelor epidemiologice efectuate plecând de la un ser uman în Africa. Astfel, observaţiile făcute de câţiva ani în numeroase ţări africane corespund perfect unei infecţii cu virusul HIV sau cu un virus apropiat. Unele celule – cele ale rinichiului – ale maimuţelor verzi sunt în prezent utilizate în cultura pentru producerea sau controlul anumitor vaccinuri umane, cum ar fi cel al poliomielitei. De aceea, cercetătorii americani subliniază urgenţa care există, după ei, de a exclude chiar de acum maimuţele verzi, purtătoare ale unei infecţii cu STLV 3 AGM de la orice întrebuinţare în scopuri diagnostice sau vaccinale. Şi aceasta chiar dacă, în teorie, riscurile potenţiale de infecţii la om sunt mici.

În privinţa retrovirusului HIV, HTLV 3, revista Profils medicaux (ianuarie 1986) scrie că se pare că acest virus este, din punct de vedere genetic, foarte instabil şi capabil de a-şi schimba structura antigenică a învelişului său extern de 100 de ori mai frecvent decât vaccinul gripal… Ori, este exact ceea ce se petrece cu virusul bolii SIDA şi acesta este motivul pentru care va fi imposibil să se pună la punct vreun vaccin. Ne putem atunci întreba dacă, în fapt, nu tocmai acest faimos vaccin Sabin, antipoliomielitic, produs pe rinichi de maimuţe verzi contaminate cu STLV 3, este cel aflat la originea SIDA. În Statele Unite, între 1975 şi 1984, s-au numărat 118 cazuri de poliomielită la cei vaccinaţi, dintre care 10 se datorau virusului sălbatic de tip I şi au apărut în 1979, anul ultimului episod epidemic constatat. Din cele 180 de cazuri rămase, 12 erau provenite din ţări străine. Toate celelalte cazuri, adică 96, erau legate de viruşi vaccinali. La Madera, poliomielita era practic necunoscută pană la introducerea, în 1964, a vaccinului oral Sabin.

În 1965,au fost vaccinaţi 7000 de indivizi, în special copii. În 1966, vaccinul a fost administrat unui număr de 40000 de copii şi vaccinările au continuat până în 1972. Din ce motiv ? Se ignoră total. În 1972 a izbucnit prima epidemie de poliomielită. Boala i-a lovit mai ales pe cei vaccinaţi şi s-a manifestat sub forma sa cea mai gravă, o paralizie bulbară ducând la moarte sau la diverse forme de paralizie permanentă. (Dr. Rentchnick in Medicine et hygiene, 30 august 1972).

Acelaşi fenomen în Brazilia, la Rio de Janeiro. Înainte de introducerea vaccinului, se numărau aproximativ 80 de cazuri de poliomielită pe an. Boala era mereu benignă, evoluând ca o simplă gripă şi vindecându-se spontan între 4 şi 8 zile. În 1965, după mai mulţi ani de vaccinări cu vaccinul Salk, în prima fază, apoi cu vaccinul Sabin în a doua fază, numărul persoanelor atinse de poliomielită era de 700, apoi de 1200. Au existat numeroase decese şi paralizii. În rapoartele privind Africa şi America Latină, OMS recunoaşte că din 34 ţări vaccinate cu virus viu, 24 au acuzat o creştere a poliomielitei şi că, dacă se iau în considerare cele 70 ţări din zonele tropicale şi subtropicale se constată, în 1966, o creştere a cazurilor de poliomielită de până la 300% ! Vaccinul antipoliomielitic a fost introdus în Franţa în 1956, an în timpul căruia s-au înregistrat 1150 cazuri de poliomielită. În anul următor introducerii vaccinului, se numărau 4109 cazuri şi a fost nevoie de 6 ani, până în 1962, pentru a se regăsi nivelul din 1956. În Italia, el a fost introdus în 1958 (Vaccinuri Salk). În 1959 s-a constatat o creştere spectaculoasă a numărului de cazuri – adică 4110, din care 630 mortale; în 1960, 3.555 cazuri, dintre care 451 mortale (L. Bevere şi C. Cocchini, La vaccinazione antipoliomielitica in Italia, Ministerul Sănătăţii, Roma, noiembrie 1966). În numai 3 ani, din 1961 în 1963, s-au înregistrat 9509 cazuri, din care 1078 au fost mortale, şi 8431, urmate de paralizie (G. Maccacaro, Per una medicina da rinnovare, Feltrinelli, 1979, pag. 216).

În privinţa efectelor dezastruoase ale vaccinurilor împotriva poliomielitei, datorăm doamnei Schar-Manzoli una dintre argumentaţiile cele mai documentate. În lucrarea sa Tabuul vaccinărilor, după ce semnalează că în Italia vaccinul Salk nu fusese înlocuit cu vaccinul Sabin din motive de ordin politic mai mult decât îndoielnice, ea raportează foarte numeroase accidente grave provocate de acesta, la fel ca acelea relatate de medicii din Europa şi America, anume cazuri de encefalită, meningită, epilepsie, intoxicaţie, tumori, etc. În ceea ce priveşte vaccinul Sabin, despre care se spunea atunci că este mai bun, ea aduce la cunoştinţă şi alte accidente grave, raportate de medicii europeni (vaccinul Sabin nu era vândut în America), anume cazuri de poliomielită acută de tip encefalită, poliradiculită, scleroze în plăci, coree, hidrofalie, polinevrită, paralizie de tip Landry, etc.

În final, după ce relatează două cazuri de imunizare, unul în SUA şi celălalt în Anglia, ea citează zeci de articole din reviste ştiinţifice europene şi nord-americane care relatează teribilele consecinţe ale vaccinării sistematice împotriva poliomielitei. (Textul complet apare în Anexa nr.8 a acestei lucrări). O publicaţie a OMS datând din 1987 afirmă că poliomielita paralitică loveşte în fiecare an circa 275.000 de copii din ţările în curs de dezvoltare. Este vorba aici despre un fel de mărturisire, căci la ce ar fi putut oare servi atunci campaniile de vaccinări organizate timp de 30 de ani pe o scară atât de vastă ? Conform OMS, poliomielita paralitică este principala cauză de infirmitate a membrelor inferioare în ţările lumii a treia, şi o persoană din 10 moare din cauza ei. Pentru a înşela opinia publică, fabricanţii de vaccinuri şi corpul medical fac să apară grafice în care nu se arată decât curba descrescătoare după introducerea vaccinului; în acest fel, ei evită să facă ştiut ansamblul curbei pe o perioadă lungă de timp, ceea ce ar demonstra că boala infecţioasă era deja în scădere puternică înainte de vaccinări.

La fel introducerea vaccinului a perturbat curba descrescătoare, făcând să izbucnească epidemii ale bolii împotriva căreia trebuia să imunizeze. În ceea ce priveşte o ţară ca Franţa, curba în fază de descreştere naturală înaintea vaccinării a atins un nivel maxim după introducerea vaccinului Salk în anii ’50. După impactul epidemic cauzat de vaccin (1956 -1958), curba a continuat să descrească pentru a se stabiliza spre 1970 la un nivel analog celui din 1920 (adică 35 de ani înainte de introducerea vaccinului), atunci când cazurile se limitau la câteva sute. Fără teama de a merge prea departe şi fiindcă încerc să demonstrez în lucrarea mea SIDA, tăvălugul, că vaccinarea antivariolică este responsabilă de SIDA, ceea ce creează un precedent, eu pretind că vaccinarea antipoliomielitică este responsabilă de diverse afecţiuni care nu apar decât mult mai târziu în existenţa celor vaccinaţi, în special scleroza în plăci, hepatita virală şi, poate SIDA. Acest lucru este uşor de conceput ştiind că viruşii inoculaţi pot reconstitui total sau parţial capitalul genetic de viruşi şi retroviruşi prezenţi în organismele noastre care, în cursul evoluţiei, îşi pierduseră virulenţa şi, de regulă, rămăseseră de fapt muţi.

   Multă sănătate!