ORIGINEA VACCINĂRILOR

  PASTEUR

  Primul inventator al unui vaccin a fost un medic englez pe nume Jenner (mai 1796, vaccinul împotriva variolei). În 1881, când Pasteur a realizat primul său experiment pe oi la Pouilly-le-Fort, împotriva antraxului, avea 59 de ani. Îşi susţinuse tezele de fizică şi chimie în 1847, la vârsta de 25 de ani. Intre aceste două evenimente, adică în intervalul a 34 de ani, Pasteur reuşise, într-o măsură mai mare sau mai mică, să facă în aşa fel ca microbismul (teoria conform căreia microbii exteriori organismului sunt responsabili de producerea bolilor infecţioase) şi corolarul său, asepsia fiinţelor vii (adică absenţa microbilor în organism), să fie recunoscute. Medicul francez Casimir Joseph Davaine (1812 — 1882) îl precedase în acest domeniu punând în evidenţă, în antrax, un bacil (denumit, la vremea respectivă, bacteridie) răspunzător de această boală.

Ni se pare evident că Pasteur era la curent cu aceste lucrări şi că, în cel mai fericit caz, s-a inspirat din ele, sau pur şi simplu a furat descoperirile lui Davaine. În consecinţă, este incorect să-l considerăm pe Pasteur ca fiind teoreticianul microbismului. Să fim însă binevoitori cu el şi să admitem că doar s-a inspirat din aceste lucrări, formă de plagiat curent utilizată în lumea ştiinţifică. Să urmărim, însă, evoluţia evenimentelor.

 În 1857, Pasteur studiază fermentul lactic şi alcoolic. În 1861, pune în evidenţă microorganismele anaerobe, cu alte cuvinte — capabile să trăiască în absenţa aerului. În 1865, în folosul studiului celor două maladii ale viermelui de mătase, demonstrează influenţa terenului în dezvoltarea unei infecţii parazitare. Aceste descoperiri erau în perfectă contradicţie cu propria sa teorie a microbismului, teorie pe care reuşise s-o impună lumii medicale şi ştiinţifice a epocii, în aşa măsură încât nu se mai vorbea decât despre microbi specifici uneia sau alteia dintre afecţiuni şi nu mai jura nimeni decât pe această teorie extravagantă. Cum apăruse această răsturnare subită şi această negare a afirmaţiilor anterioare ? Pasteur pusese mâna, pur şi simplu, pe lucrările unui savant francez, Antoine Bechamp.

 Cum poate fi calificată această atitudine ? Îi las cititorului sarcina de a răspunde ! În 1885, Pasteur a efectuat vaccinarea antirabică asupra tânărului Meister. Acesta este triumful. Presa franceză şi internaţional se extaziază in fata miracolului. Pasteur este acum in vârstă de 63 de ani şi este considerat un geniu, unul dintre cei mai mari binefăcători ai omenirii. Conducătorii politici din toate ţările lumii sunt cuprinşi de un adevărat delir, ca şi oamenii de ştiinţă de tot felul, corpul medical, precum şi o mulţime de indivizi condiţionaţi de presa franceză şi internaţională. Pasteur este copleşit cu onoruri şi bani.

   JENNER

 Indiferent care a fost originea principiului vaccinării, medicul englez Jenner s-a ferit cu grijă să-şi vaccineze proprii copii. Şi dacă l-a vaccinat pe unul dintre ei, aşa cum se spune, acesta a murit de tuberculoză, iar Jenner credea că fusese de vină vaccinarea antivariolică. În consecinţă, el nu şi-a mai vaccinat ceilalţi copii. De altminteri, n-a obţinut decât un modest succes în ţara sa. Vaccinarea antivariolică n-a fost niciodată obligatorie în Marea Britanie, şi oricare cetăţean britanic putea fi exceptat dacă declara în fata unui simplu magistrat că o considera dăunătoare pentru sine sau copiii săi.

 Pe de altă parte, pentru a calma o opoziţie care făcea caz de cheltuielile excesive pentru vaccinări, acestea fiind făcute pe socoteala fiscului şi a comunelor, iar taxa pentru oraşele cu mai puţin de 50.000 de locuitori a fost considerabil redusă. În sfârşit, diversele dezbateri ale Camerelor n-au produs niciodată vreun motiv demonstrativ pentru valoarea directă, necesitatea argumentată, ori pentru lipsa de periculozitate a vaccinului. Foarte rapid a apărut fie indiferenţa, fie ostilitatea publicului englez confruntat cu rutina vaccinărilor. Englezii aflaseră că serul vaccinal provenea de pe continent, în particular din Colonia, iar pe continent, sursa vaccinului era de origine variolică, adică un virus de variolă umană inoculat vacii, pentru a obţine cultura. Ei înţelegeau, nu fără justificată teamă, că vaccinul lui Jenner, cowpox-ul, devenise o pseudo-variolă umană, o variolă „animalizată”. La Lancy – Geneve, institutul lui Jenner nou creat fabrică vaccinul acestuia, ce conţine virus variolic.

   Practica vaccinării antivariolice a pus în evidenţă faptul că:

   1. acest vaccin bastard nu imunizează complet împotriva variolei şi că aceasta îi ameninţă atât pe cei vaccinaţi cât şi pe cei nevaccinaţi;

   2. vaccinarea naturală produce o infecţie infra – variolică mai puţin gravă decât vaccinul pus la punct în laborator prin inocularea vacilor cu variolă umană;

   3. vaccinarea antivariolică provoacă accidente, remarcate de lumea medicală mai ales în Regatul Unit, că aceasta este o sursă de viciere a sângelui şi că reduce durata vieţii;

   4. că, în cele din urmă, împrăştie tuberculoza ca urmare a diminuării rezistenţei organismului.

 Nu se vorbeşte, încă, despre deficienţa sistemului imunitar al indivizilor vaccinaţi. In ediţia din 2 mai 1905 a ziarului Societăţii generale a medicilor practicieni din Anglia, The Physician and Surgeon (Medicul şi chirurgul – n.tr.), se puteau citi următoarele: „Datele şi tabelele statistice ale vaccinatorilor oficiali şi ale persoanelor interesate să promoveze vaccinarea cer din partea noastră un control sever mai înainte de a merita cel mai mic credit. Publicul nu trebuie să aibă încredere in exagerările vaccinofililor în ceea ce priveşte gravitatea variolei la subiecţii complet nevaccinaţi. Noi avem informaţii despre date oficiale referitoare la cazuri de variolă şi care au fost complet falsificate pentru necesităţile acestei cauze. Noi, cu cunoştinţele noastre tehnice, suntem capabili să facem dezvăluiri strivitoare împotriva vaccinului şi aceasta, în pofida tuturor aşteptărilor oamenilor simpli.”

 Alcătuită din vaccinofili cu excepţia a trei membri, Ch. Bradlaugh, Sir William Job Collins şi J. Allanson Picton, Comisia Regală pentru vaccinări a condamnat în unanimitate vaccinarea prin coerciţie pentru cei care o refuzau din motive de conştiinţă. În unanimitate, ea condamnă urmărirea în justiţie exercitată împotriva rebelilor ce se opun legii referitoare la vaccinare. În unanimitate, ea admite ca puterea profilactică a Paceinului a fost mult exagerată şi pericolele şi daunele care însoţesc vaccinarea au fost mult subestimate, dacă nu chiar neglijate. De asemenea, comisia adaugă faptul că lepra, sifilisul şi tuberculoza răspândite prin vaccin puteau fi evitate utilizând exclusiv ser de viţel. Nu este vorba, aici, de două mărturii oficiale ?

 În 1905, The Lancet (Bisturiul — n.tr.), marele ziar medical la care încă se face referire şi în zilele noastre, recunoaşte faptul că glicerina ce serveşte la conservarea vaccinului de vită este incapabilă să sterilizeze multiplii germeni patogeni pe care îi conţine serul vaccinal şi că serul de vită glicerinat a produs numeroase accidente grave în Anglia şi în Germania, şi chiar câteva decese. Unii autori pretind chiar că Jenner s-a vaccinat şi pe sine împotriva variolei şi că, urmare a acestei vaccinări, el a făcut dovada unor numeroase episoade de înrăutăţire a sănătăţii. N-am avut niciodată dovada acestui act plin de curaj, dar este foarte posibil ca el să fi făcut acest lucru în scopul de a demonstra eficacitatea practicii sale, contestată de numeroşi detractori. Ceea ce nu se ştie insă, este dacă el a utilizat vaccina sau virusul variolic inoculat vacii tinere, În orice caz, se pare că această vaccinare nu i-a reuşit, de vreme ce, ca urmare, sănătatea sa a început să se degradeze în mod serios.

   SFÂRŞITUL RELATĂRII DESPRE JENNER

 Din întâmplare sau accidental, Jenner descoperă că acel cowpox sau vaccină inoculată omului pare să-l protejeze de variolă. Avid de bani şi de onoruri, el tratează cu fabricanţii de vaccinuri în scopul de a-şi comercializa descoperirea. Aceştia consideră că ar fi de preferat, din motive de rentabilitate şi profit. să se servească de virusul variolic uman inoculat viţeilor pentru a-l atenua. Ei renunţă la cow-pox şi declară apoi că acesta şi variola sunt din aceeaşi familie şi. în consecinţă, procedeul lor este valabil. Jenner nu-şi pune întrebări; devine celebritate naţională şi câştigă mulţi bani (întrucât medicii englezi câştigau 5 şilingi pentru fiecare vaccinare, adică 6,25 F, acest câştig nu era deloc neglijabil, la vremea respectivă, pentru a rotunji veniturile lunare…).

 Până în 1823, data decesului său, institutele de vaccinare înfloresc pretutindeni în lume şi realizează profituri enorme. La curent cu numeroasele accidente provocate de vaccinarea antivariolică şi de procedeul său revăzut şi corectat de către fabricanţi, Jenner tace. Desigur, el se odihneşte azi în pace şi nu se răsuceşte în mormânt! Dar cine poate spune că eI nu s-a îndoit măcar un singur moment de eficacitatea reală a descoperirii sale ? In ciuda numeroaselor cercetări, este imposibil să găsim în arhivele britanice vreo scrisoare a genialului inventator în care să împărtăşească o îndoială oarecare sau să menţioneze despre negocierile cu fabricanţii vaccinului antivariolic. De ce ?

 La 15 noiembrie 1907, la Societatea Medicală a Practicienilor din Paris a avut loc o discuţie privind vaccinarea. S-a semnalat că în 1816, doctorul Muller, medic la Brumath (Alsacia), vaccinuriază în această localitate 38 de indivizi şi opreşte astfel o epidemie de variolă (raport din 1816 al Comitetului central, pagina 58, arhivele Academiei). Astfel, 38 de indivizi vaccinaţi, din mai multe mii de indivizi, sunt suficienţi pentru a învinge o epidemie! La Lavaissenet, în Cantal, doctorul Fournier vaccinuriază 41 de copii şi aproape tot atâţia adulţi din satele vecine şi epidemia se opreşte (Arhivele Academiei). În raportul său din 1815, preşedintele Comitetului Central semnalează că, începând din 1803, 3 milioane de persoane au fost vaccinate pe întregul teritoriul francez şi că aceste vaccinări au fost suficiente pentru a opri răul. Ori, în acel timp, teritoriul francez număra 130 de departamente cu o populaţie de 40 milioane de locuitori. Este evident că, în grupul de 3 milioane de vaccinaţi, trebuie să se fi găsit mai puţine persoane atinse de boală decât în cel de 37 milioane de nevaccinaţi !

 În epidemiile care au urmat, partizanii vaccinării antivariolice au constatat că numărul de vaccinaţi atinşi de boală creştea odată cu numărul din ce în ce mai mare al vaccinărilor. Pentru a-şi ascunde eşecul, ei au pretins că este vorba de o slăbire, o degenerescenţă a vaccinurii, a cow-pox-ului, şi că, deci, era urgentă regăsirea acesteia aşa cum era ea iniţial. De aceea, a avut loc o cursă nebunească pentru a găsi vaca ideală capabilă să producă cow-pox nedegenerat. Academia s-a deplasat la Passy pentru a admira o vacă albă, apoi s-a dus să vadă o alta la Rambouillet, apoi o alta la Versailles, la Châtellerault, la Livry, la Antony, încât până la urmă, Academia, asaltată de valul de vaci şi pe de altă parte constatând în 1836 că valul variolic, ca orice val epidemic, ajunsese la o perioadă de descreştere. De aceea, s-a grăbit să declare că avusese fericirea să regăsească cow-pox-ul ideal, adevăratul cow-pox, la vaca albă din Passy şi că, era inutil să mai continue căutarea altor vaci. Se pare că această vaccină era mai degrabă anemică deoarece, câţiva ani mai târziu, variola revenea în asalt şi, cu toate vaccinările şi revaccinările, ajungea la formidabila explozie din 1870, 1871, 1872, aceasta din urmă fiind la fel de ucigătoare ca şi gravele sale manifestări din secolul al XVIII-lea !!!

   Adepții teoriei vaccinării: Fidelii lui Jenner și Pasteur, mafia vaccinistă

Între anii 1720 şi 1750 exista în Orient o metodă de a lupta împotriva variolei ce consta în inocularea de puroi variolic sub pielea persoanelor atinse de forme blânde ale acestei maladii, forme fără consecinţe grave, de care erau afectaţi mai ales copiii. Am văzut că, în occident, totul a început cu Jenner, care remarcase o practică populară ce consta în inocularea omului cu vaccină sau variola vacilor. Fără să antreneze efecte deosebit de nocive, această metodă părea să protejeze de variolă, maladie gravă şi mortală. În mai 1798, el a publicat rezultatele acestui experiment. Succesul a fost imediat, dar trebuie subliniat faptul că persoanele erau vaccinate cu cow-pox, cu alte cuvinte virusul vaccinurii, virusul animal al vacii. Din motive lesne de înţeles, ţinând de interesul financiar al fabricanţilor (deja !), s-a înlocuit cow-pox ul cu virusul variolic uman inoculat viţelului şi cultivat în acest mod. În consecinţă, virusul iniţial devenise o pseudo-variolă umană, o variolă „animalizată”. Ori, este uşor de înţeles, nu era deloc acelaşi lucru.

 Este evident că virusul vaccinurii specifice lumii animale, transferat la om, nu avea nimic de-a face cu virusul variolei umane, mult mai agresiv. Cultivarea unui virus variolic uman pe un animal şi injectarea acestuia, ulterior, omului constituia o aventură hazardată pe plan biologic şi imunologic in perioada considerată, se ignora total modul în care s-ar putea comporta, pe plan genetic, un virus uman introdus într-un animal, ce combinări sau recombinări se produceau intre acest virus uman şi viruşii şi retroviruşii animali. Se constata doar, în mod empiric, faptul că virusul uman cultivat pe vacă părea atenuat. S-au descoperit repede, de altfel, şi alte metode de a atenţia virulenţa diverşilor viruşi responsabili de boli infecţioase. Era, fără o eroare gigantică, dar maşinăria era lansată. Nu mai putea fi oprită.

 S-au produs nenumărate accidente vaccinale, dar nu s-a ţinut seama de ele. Pe de altă parte, în ciuda asigurărilor date de Jenner, vaccinarea antivariolică s-a dovedit că nu produce imunitate permanenţă, pe viaţă. Vaccinările trebuiau făcute, deci, în permanenţă. Evident, această situaţie nu putea decât să fie pe placul fabricanţilor de vaccin, care puteau avea dispoziţie, în acest mod, un rezervor inepuizabil de indivizi de vaccinat. Se ştie, astăzi, că vaccinarea antivariolică a produs mai multe cazuri de variolă decât epidemiile însăşi şi că a favorizat tuberculoza. Cu alte cuvinte, practica acestei vaccinări a permis crearea de focare de epidemie, chiar şi atunci când boala era în regresie constantă prin firea lucrurilor.

 Aici intervine Pasteur, în goană după descoperiri senzaţionale care să-i permită accesul la glorie şi bogăţie. A urmat experimentul de la Pouilly-le Fort. pe oi (cu antrax) falsificat şi trucat, apoi cel asupra tânărului Meister (boala turbării). Prin acest ultim experiment, rupând legătura cu predecesorii săi care îşi realizaseră experimentele pe animale dar nu îndrăzniseră niciodată să le facă pe oameni, Pasteur s-a angajat, fără nici o certitudine ştiinţifică, pe calea catastrofală a principalelor vaccinări care ne-au adus în situaţia în care ne aflăm astăzi, situaţie mai mult decât alarmantă. Această cale deschisă şarlatanilor ce erau şi sunt încă fabricanţii de vaccinuri de tot felul, şi care nu se gândesc decât la profit, este opera lui Pasteur. Această cale ne conduce la degenerescenţa speciei şi, probabil, la dispariţia sa în cursul secolului următor.

 Trebuie să avem in minte, in permanenţă, faptul că Pasteur nu numai că n-a descoperit nimic prin el însuşi în domeniul imunologiei şi fiziologiei şi nici în biologie şi vaccinologie, dar şi-a atribuit descoperirile altora şi a ridicat la rang de dogme nişte rezultate false bazate pe experimente trucate. Aceste procedee false adoptate fără nici o împotrivire de către corpul medical, au făcut din această planetă un imens lagăr de concentrare în care domnesc ca stăpâni absoluţi fabricanţii de vaccinuri. Acest univers concentraţionar constituie un rezervor inepuizabil de profituri. Astfel, un simplu chimist ca Pasteur a ştiut să-şi convingă contemporanii că organismele vii erau aseptice, lipsite de germeni microbieni şi că, în consecinţă, bolile infecţioase nu puteau fi produse decât de microbi rătăcind in mediul înconjurător, în căutarea unei prăzi. În mod evident, această concepţie asupra bolii nu era în totalitate falsă, răspunzând unei anumite logici de facilitate intelectuală. De aici până la a trage concluzia că, dacă se inoculează acest microb unui organism, acesta ar reacţiona în aşa fel încât, în caz de agresiune a acestui microb, el l-ar distruge imediat şi nu ar mai rămâne de făcut decât un pas. Şi care a fost făcut cu totală lipsă de prevedere, după câteva experimente.

 Unul dintre aceste experimente improvizate a fost cel al lui Pasteur asupra tânărului Meister, aşa-zis atins de turbare în urma muşcăturilor produse de un câine presupus turbat. Ori, după cum ştim, alte cinci persoane muşcate de acelaşi câine nu contactaseră boala. Deşi acest experiment a fost realizat pe o singură persoană, fără nici un fel de precauţie sau protocol ştiinţific, Pasteur s-a declarat învingătorul turbării. Presa a acaparat această aşa-zisă victorie, trâmbiţând-o în lumea întreagă. Astfel a debutat gloria lui Pasteur, iar falsul sistem al vaccinărilor preventive s-a impus tuturor conştiinţelor de pe întreaga planetă. Este exact ca şi cum mâine eu aş pretinde că vindea definitiv cancerul punându-l pe un singur pacient să-şi bea urina, iar o publicitate bine orchestrată ar raporta că acest pacient este în mod definitiv vindecat. Pasteur era cu siguranţă la curent cu accidentele provocate de vaccinarea antivariolică.

 Cu toate acestea, inspirându-se din Jenner, el ajunge să impună lumii medicale şi ştiinţifice a epocii principiul absurd al vaccinărilor. Referindu-se la un principiu incert şi neverificat, pe care îl ştia neverificat în ceea ce priveşte utilitatea şi inocuitatea, şi pretinzând că atenuează virulenta vaccinurilor prin oxigenul din aer şi căldură (magistrală eroare, în care s-a cufundat mult timp), Pasteur trebuie considerat şeful unei criminale întreprinderi aducătoare de moarte. Încă din vremea lui s-au făcut vaccinări împotriva turbării — primă etapă către alte vaccinări intempestive. Cei care au văzut în principiul vaccinărilor o sursă de profit n-au întârziat să formeze grupuri de presiune care au intervenit pe lângă oamenii politici în scopul de a face obligatorii vaccinările: În 1903, la doar opt ani de la decesul lui Pasteur, statul francez impunea vaccinarea antivariolică; În 1938, vaccinarea antidifterică; În 1940, vaccinarea antitetanică; În 1950, vaccinarea împotriva tuberculozei; În 1964, vaccinarea antipoliomielitică.

 Prin caracterul obligatoriu al acestor vaccinări, fabricanţii îşi asigurau beneficii confortabile. Dar acestea nu erau de ajuns… Au pus la punct un mare număr de vaccinuri faţă de care nu există nici o obligaţie legală, dar cărora o publicitate zgomotoasă le laudă meritele. În felul acesta a răsărit un mare număr de vaccinuri pentru oameni şi animale, vaccinuri împotriva claveleei, împotriva antraxului, împotriva leucozei aviare şi feline, pojarului, rujeolei, rubeolei, meningitei, holerei, gripei, toate la fel de inutile şi periculoase, constituind însă o sursă inepuizabilă de profituri care ajung în paradisurile fiscale. Dar nu e tot. În 1992, directorul adjunct al Institutului Pasteur, profesorul Marc Girard explica, în revista Tempo Medical din 5 martie, că în curând vor fi comercializate în Franţa vaccinurile contra hepatitei B, varicelei, hepatitei A, citomegalovirusului, herpesului genital şi împotriva tipului de gripă Harmophilus influenzac, tip B. Desigur, Institutul lucrează din greu la un vaccin împotriva SIDA, miopatiei, sclerozei în plăci şi, probabil, împotriva tracului, ghinionului şi prostiei omeneşti… !

 Vă sfătuiesc să vă procuraţi acest interviu. Veţi citi aici lucruri uimitoare despre ceea ce vă aşteaptă în următorii ani. Aşa se face, de exemplu, că distinsul profesor Marc Girard declară: „Actualitatea recenta a testelor vaccinale utilizând virusul vaccinurii la om, în special lucrările conduse de profesorul Zagury, a temperat întrucâtva speranţele în acest vector. Fără îndoială, o nouă generaţie de pox-viruşi aviari ar trebui să permită evitarea actualelor obstacole ridicate de tolerantă. Astfel, canari-pox pare foarte bine tolerat la om şi nu există replici ale sale la mamifere. El este, deci, fără posibile efecte secundare. […] Enterobacteriile sunt, de asemenea, candidaţi serioşi ca vectori vii. O salmonella sau o shigella căreia i s-a eliminat virulenţa va putea fi încărcată cu geniul genetic al antigenului holerei sau al altui germen, realizând astfel o himeră ce exprimă antigeni polivalenţi care induc un răspuns vaccinal. […] Creşterea eficacităţii unui vaccin este necesară, de exemplu, în cazul vaccinului împotriva holerei, a cărui formă actuală nu este imunizantă decât 1 în 35% până la 50% din cazuri. Astfel, vaccinul contra tusei convulsive trebuie ameliorat, căci el poate induce febră, convulsii şi chiar, după autorii anglo-saxoni, tulburări neurologice severe.”

 Ce mărturisiri tulburătoare ! Dar constataţi dragi cititori, că tulburările neurologice nu sunt semnalate decât de anglo-saxoni ! În Franţa, aceste tulburări nu sunt semnalate. Cine este bătaia de joc ? Copiii anglo-saxoni sunt oare diferiţi de copiii francezi ? Să fi devenit ei fragili datorită eredităţii din cauză că părinţii lor consumă mult whisky ? După Pasteur Vaccins, pentru vaccinul GenHevac B n-a fost raportată nici o reacţie de intoleranţă gravă, locală sau generală în timpul studiilor clinice şi nici o reacţie severă de hipersensibilitate. S-au notat următoarele reacţii secundare moderate: reacţii locale, cum ar fi dureri a căror frecvenţă este de 20% – 32% şi induraţie a cărei frecvenţă este de 10%. În ceea ce priveşte reacţiile generale, ele s-ar limita la febră şi mialgii, a căror frecvenţă ar fi inferioară proporţiei de 1%. Când comparăm aceste reacţii nedorite cu cele semnalate de laboratoarele Smith Kline Beecham în legătură cu Engerix B, acestea fiind deosebit de periculoase, nu putem decât să ne mirăm. Cine este bătaia de joc ? GenFlevac B şi Engerix B conţin, ambele, acelaşi antigen al virusului hepatitei B. Diferă doar procedeul de fabricaţie al acestui antigen. Unul, cel al Engerix B, este realizat prin producere pe drojdie de bere, în timp ce procedeul lui GenHevac B presupune producerea pe celule canceroase de ovar de hamster. În acest sens, Engerix B pare mult mai puţin periculos.

 Tot în Tempo Medical (5 martie 1992) urmează o pagină întreagă de publicitate pentru vaccinul GenHevac B Pasteur, împotriva hepatitei B. Citiţi cu atenţie această publicitate şi veţi înţelege cum Pasteur Vaccins încearcă să convingă corpul medical şi opinia publică. Directorii săi de marketing vă spun că ar exista, în Franţa, 8,5 milioane de persoane în pericol. Această cifră nu poate, în nici un caz, să corespundă realităţii. Dacă se cunoaşte numărul persoanelor care lucrează în domeniul sănătăţii şi numărul celor care lucrează în serviciile de ajutorare şi securitate, nu se ştie insă nimic despre subiecţii cu parteneri sexuali multipli, nici despre călători, nici despre persoanele care fac parte din anturajul familial al subiecţilor infectaţi, nici despre nou-născuţii mamelor infectate. Conform opiniei mass-media, ar exista între 40000 şi 100000 de cazuri de hepatită B în Franţa. După ziarele medicale oficiale, ar fi în jur de 1 5000, cifră care trebuie să fie aproape de realitate.

   Va urma …

 Sursa: cartea ,,Vaccinarea – eroarea medicală a secolului” de Dr. Louis de Brouwer