Sala Proiecţiilor, o altă lume

După masă am pătruns cu Cezar în tunel prin ecranul energetic. Apropierea de el, având la încheietură brăţara cu frecvenţa particularizată, determină pe o anumită porţiune a câmpului o uşoară luminozitate, ca o irizaţie de culoare albastră, foarte plăcută, precum şi un uşor zumzet. Trecerea se face individual; ca senzaţie, nu implică decât o foarte slabă percepţie de furnicături, pentru câteva fracţiuni de secundă. O dată pătrunşi în tunel, vederea spre exterior este complet opacizată. Dacă te uiţi în spate, eşti convins că te afli într-o cameră cu un perete de culoare albastru-fosforescent.

Vehiculele electrice de transport, care mie îmi plăceau foarte mult, ne aşteptau aliniate în partea din dreapta a tunelului. Iluminarea până la intrarea în Marea Galerie era discretă şi foarte plăcută, mai puţin intensă decât în primii ani după amenajare. Balizele roşii de pe pereţi au fost înlocuite cu un sistem mult mai plăcut cu led-uri. Am parcurs încet distanţa scurtă până la poarta gigantică de piatră ce străjuia intrarea în Marea Galerie. Ea era deschisă, dar pătrunderea era blocată de acelaşi câmp energetic; ca o perdea într-o uşoară mişcare de unduire, aici el avea o culoare verzuie, semitransparentă. Se renunţase astfel la vechiul sistem complicat de lasere şi, bineînţeles, la prezenţa celor doi militari care îndeplineau protocolul de acces.

La apropierea noastră, „perdeaua” energetică a reacţionat întocmai ca la intrarea în tunel, devenind uşor efervescentă şi producând acel zumzet slab şi reconfortant. Am trecut pe sub arcada impunătoarei porţi de piatră şi nu m-am putut abţine să nu remarc, uşor amuzat, că nici în prezent nu era pe deplin înţeles modul în care a fost ea realizată şi tehnologia după care funcţionează. M-am lăsat apoi prins în magia hipnotică a drumului prin Marea Galerie, cu acele „ape” de culori şi unduiri ce relaxează foarte mult psihicul şi mentalul, până am ajuns la intrarea splendid încadrată de câmpul energetic albăstrui, ce străjuieşte accesul în Sala Proiecţiilor. Am coborât şi, cu aceeaşi emoţie care mă cuprindea de fiecare dată când mă aflam acolo, am păşit în imensul spaţiu subteran.

În ultimii trei ani am fost de multe ori în acel loc, dar sentimentul sacrului nu dispare niciodată. Nu te „obişnuieşti” fiind acolo, nu te plictiseşti, nu oboseşti. Este o adevărată minune tehnologică şi spirituală în acelaşi timp, ceva pentru care omenirea va trebui probabil să parcurgă multe etape ale evoluţiei, pentru a ajunge la înţelegerea ei adecvată. Cezar mi-a respectat emoţia de care eram cuprins şi a păstrat tăcerea, mergând încet lângă mine. Mă hrăneam cu acea linişte maiestuoasă, cu lumina venind de niciunde, cu acel câmp de energie subtilă care îmi pătrundea fiinţa, sufletul, inima. Îmi făcusem obiceiul ca, după ce pătrundeam în interiorul imensei cavităţi de sub munte, să mi privesc drept înainte spre uriaşele guri ale celor trei tuneluri. Am observat că atunci conştiinţa traversa un fel de hiatus straniu şi simţurile, percepţiile, precum şi anumite capacităţi erau uşor decalate de la modul natural şi continuu în care ar fi trebuit să se manifeste. Studiile şi observaţiile ne-au arătat că aceasta era o situaţie comună aproape la toate persoanele care pătrundeau în Sala Proiecţiilor şi tocmai de aceea se recomanda ca într-o primă fază privirea să fie îndreptată spre în jos, ori spre lateral. Totuşi, după ce se ajungea în zona de mijloc a sălii, cam în dreptul podiumului cu cilindrul, senzaţia stranie de „dedublare” dispărea.

În două dintre vizitele pe care le-am făcut la locaţie am fost singur în Sala Proiecţiilor. Era un privilegiu pe care îl aveam doar eu şi Cezar, după moartea generalului Obadea şi după investirea mea în funcţie. Doar experienţa vie şi directă poate să confere emoţia şi starea lăuntrică ce tind atunci să copleşească fiinţa. Cezar cunoştea prea bine forţa lăuntrică extraordinară care este cumulată prin şederea prelungită în Sala Proiecţiilor, astfel încât mi-a permis accesul, dar mi-a recomandat să fiu totuşi atent la evoluţia stării mele interioare. Am rămas mai multe ore de fiecare dată, trăind intens stări şi emoţii foarte profunde, ca de transă. Cu toate acestea, la ieşirea din tunel şi reîntoarcerea la Bază, foarte repede totul pare că se estompează şi rămâne doar o amintire destul de neclară, asemănătoare cu cea a unui vis de peste noapte. Am discutat despre acest aspect cu Cezar şi el mi-a spus că diferenţa între frecvenţa individuală de vibraţie a fiinţei mele şi frecvenţa specifică spaţiului subtil din Sala Proiecţiilor este încă destul de mare şi e nevoie de timp pentru ca ele să se ajusteze prin exerciţiu şi repetare.

Totuşi, acum el a considerat că sunt pregătit pentru expediţia prin cel de-al doilea tunel, care de fapt este tunelul central, cel ce conduce spre interiorul Pământului. Atunci când priveşti din Sală gurile de intrare ale tunelurilor, acestea îţi apar ca fiind imense, impunătoare şi cumva hipnotice, senzaţie accentuată şi de irizaţia de culoare verde-pal care pare să fie la gura de intrare, dar care în realitate răzbate din interiorul lor. Totuşi, din Sală, de la distanţă, nu se poate vedea ce se află în interiorul tunelurilor. Atunci când te deplasezi şi priveşti gurile de intrare sub diferite unghiuri, constaţi că luminozitatea este de asemenea diferită; uneori aceasta dispare aproape complet, gurile fiind întunecate, alteori lumina lor tinde spre turcoaz.

Am ajuns în dreptul consolei, iar Cezar a iniţiat comenzile de activare. În faţa noastră a apărut proiecţia holografică a interiorului tunelului ce înfăţişa prima lui parte şi abia atunci am putut vedea anumite caracteristici. Prima impresia a fost aceea că, structural vorbind, el nu era diferit de primul tunel, care conducea spre Camera Ocultă din zona Marii Piramide din Egipt, dar imediat am observat că existau şi deosebiri majore. Tunelul central spre interiorul Pământului începea să coboare într-o pantă lină după câţiva metri de la intrarea în el. Pe de altă parte, distorsiunea spaţială ca o pâlnie nu se afla în secţiunea de început a tunelului, precum la tunelul spre Egipt, ci puţin mai departe, fiind legată de o particularitate: imediat după distorsiune, holograma arăta pătrunderea într-un spaţiu mai larg decât diametrul tunelului, un fel de cub cu latura de aproximativ 8-9 metri. Am observat pe consolă că anumite date se schimbau în mod constant şi am dedus că acolo exista un element de factură dinamică, energetică, care nu era înfăţişat.

Locaşurile în formă de romb în care se aflau cristalele colorate de cuarţ erau dispuse în acelaşi mod, de o parte şi de alta a căii de acces, dar nu am observat canelurile din pereţi care existau în primul tunel, ce asigurau probabil un fel de „ghidare”. De asemenea, tunelul nu devia într-o parte, după modelul celui spre Egipt, ci pătrundea după o direcţie dreaptă chiar şi după ce începea să coboare spre interior.

Atenţia mi-a fost atrasă de modificarea bruscă a hologramei din faţa consolei: în locul interiorului tunelului a apărut imaginea unei fiinţe umane cu pielea albă, stând nemişcată şi privind în direcţia noastră. După cum am apreciat, avea aproximativ 1,80 metri în înălţime şi purta un veşmânt ce putea fi lesne asimilat cu sutana unui călugăr franciscan, de culoare alb spre bej. Era lungă până la pământ, cu o centură îngustă în jurul şoldurilor şi cu glugă. Privirea îi era foarte intensă şi la început a rămas nemişcat mai mult timp. Apoi a ridicat încet mâna dreaptă cu palma spre noi până la nivelul pieptului, ca într-un semn de recunoaştere şi înţelegere. Imediat după aceea, cu aceeaşi mână a făcut un gest ca de evantai şi imaginea lui a dispărut.

Am rămas privind ţintă la imaginea goală a hologramei. Nu a fost nevoie să întreb nimic, pentru că Cezar mi-a vorbit foarte natural, în timp ce închidea holograma şi comenzile de pe consolă:

-Numele lui este Dryn, dar se aude mai mult ca „Drian”. Este unul dintre înţelepţii locului spre care vom merge. Ne-am întâlnit de multe ori până acum, există o colaborare. Călătoria pe care o vom face fusese deja programată, mi-a confirmat doar că suntem aşteptaţi.

Nu am mai spus nimic, ci ne-am îndreptat amândoi spre ieşire, după ce Cezar a lăsat în interiorul tunelului valiza mare diplomat pe care o adusese. Ştiam că în unele privinţe nu era necesar să fiu insistent; experienţa mi-a arătat că, dacă era cu adevărat necesar, Cezar îmi explica ce aveam nevoie să ştiu. Unele dintre informaţiile din Departament erau şi pentru mine strict secrete, pentru că nu aveam încă nivelul de securitate necesar pentru a le cunoaşte.

    O înţelegere mai profundă

      Am revenit la Baza Alpha, unde am fost întâmpinaţi de doctorul Xien, care s-a retras cu Cezar într-unul dintre birouri. Am observat atunci că doctorul ţinea în mână ceva ce părea a fi o hartă, dar nu am putut să-mi dau seama ce anume reprezenta ea. A doua zi Cezar a plecat la Bucureşti pentru anumite întâlniri oficiale, iar eu am găsit atunci momentul potrivit pentru a mai clarifica unele aspecte despre interiorul planetei. Plecarea în expediţie urma să aibă loc peste două zile, astfel încât aveam timp suficient să-mi sedimentez şi ultimele cunoştinţe în ceea ce priveşte structura internă a Pământului. Profitând de vremea frumoasă, spre seară l-am abordat pe doctorul Xien în timp ce acesta se afla într-o zonă mai retrasă a perimetrului bazei, privind nemişcat discul Soarelui care apunea.

• Mi-am imaginat o situaţie specială în care am putea privi Pământul şi atunci nu ştiu cum ar putea fi înţelese aspectele despre care noi am discutat acum două zile.

Netulburat, doctorul Xien îmi făcu semn să continui.

• Să zicem că ne aflăm în spaţiul cosmic, cam Ia 2000 de kilometri altitudine şi, ipotetic vorbind, planeta este secţionată pe jumătate de o rază laser. Este o operaţie care se realizează în planul fizic. Întrebarea mea este: ce s-ar vedea din spaţiu, dacă Pământul ar fi tăiat în acest fel în două, ca pe un măr?

Ideea îmi venise pe drumul de întoarcere spre Bază, dar am renunţat să abordez atunci problema, dorind să mă gândesc eu însumi mai întâi asupra modului foarte special în care se face trecerea de la planul fizic la planurile subtile de manifestare. Cum ar putea fi aşa ceva „văzut”? Cum trebuie înţeleasă această zonă de tranziţie? După ce am ajuns la Bază, seara am petrecuto în mare parte meditând la această problemă din diferite perspective, dar nu eram convins că am găsit răspunsul adecvat, astfel încât am luat hotărârea ca a doua zi să deschid subiectul şi să cer lămuriri suplimentare. Aflând însă că Cezar a plecat în capitală, m-am orientat spre doctorul Xien pentru a primi aceste explicaţii. La urma urmelor, poate era chiar mai bine aşa, având în vedere că întreaga discuţie pe tema interiorului Pământului a fost deschisă cu el.

Doctorul Xien îmi răspunse, privind în continuare la discul roşu al Soarelui:

• Mai întâi trebuie să înţelegi că, chiar şi teoretic vorbind, nu poţi să tai în două Pământul cu un laser, pentru că laserul nu poate tăia o gaură neagră. Nu poţi tăia cu el singularitatea care se află în centrul planetei şi care este sursa reală de formare a acesteia. Lumina laserului ar intra în gaura neagră, iar fotonii ei nu ar mai ieşi, deci operaţia „tăierii” ar fi compromisă din start.

Am tăcut câteva clipe, impresionat de această logică foarte simplă, la care recunosc că nu mă gândisem, fiind preocupat să înţeleg succesiunea planurilor de manifestare pe măsură ce secţiunea se apropie de centrul planetei. Tocmai de aceea am insistat pe acest subiect:

• Am putea presupune, totuşi, că oamenii de ştiinţă nu cunosc şi nu cred că în centrul planetei se află o gaură neagră.

Teoretic vorbind, ei ar începe să taie în două Pământul, curioşi să vadă ce se află în interiorul lui. Oricum, tranziţia Te la planul fizic la planurile subtile se face cu mult înainte Te a ajunge la nucleul planetei. Ce ar vedea ei atunci din spaţiul cosmic?

Doctorul Xien zâmbi discret, apoi îmi oferi o descriere foarte asemănătoare cu cea pe care o făcuse Cezar în urmă cu câteva ore:

-Ai „mania” exerciţiilor teoretice, dar ăsta e un lucru bun, te ajută să înţelegi ceea ce tu însuţi vei trăi curând în mod real. Dacă s-ar realiza o astfel de secţiune a planetei, la început s-ar vedea materia fizică a scoarţei, după care structura scoarţei devine asemănătoare cu cea a unui şvaiţer, care are în interiorul lui spaţii goale de diferite dimensiuni, în unele dintre cavităţi se poate găsi apă provenită din dinamica iniţială a găurii negre centrale, iar alte cavităţi conţin lavă; poţi întâlni şi pungi petrolifere, unele conţin felurite tipuri de roci sau metale, iar altele sunt chiar locuite de diferite tipuri de fiinţe. Dar asta nu cred că mai reprezintă o surpriză pentru tine. În interiorul planetei noastre găseşti o viaţă destul de diversă şi bogată.

Într-adevăr, ideea vieţii în interiorul Pământului nu era nouă pentru mine şi o acceptam fără probleme, doar că nu îmi era clar modul în care ea subzistă, zonele în care se manifestă, precum şi alte particularităţi legate de natura fiinţelor care trăiesc acolo. Informaţiile şi relatările care există în prezent, fără a fi prea multe, oferă doar un cadru general al problemei, de multe ori chiar evaziv. Acum aveam ocazia să clarific multe detalii şi puteam să fac diverse corelaţii, prin bunăvoinţa doctorului Xien şi a lui Cezar. Înţelegeam prea bine că o pregătire teoretică şi ideologică adecvată m-ar ajuta foarte mult în asimilarea corectă a senzaţiilor şi experienţelor reale ce mă aşteptau în expediţia planificată.

Doctorul Xien a continuat să vorbească rar, privind în depărtare:

• Dacă mergi mai în adâncime vei vedea că aceste goluri de „şvaiţer” devin tot mai largi, mai mari, pentru că te apropii de zona de tranziţie către planurile subtile.

În zona scoarţei Pământului, la mică distanţă de suprafaţa lui, influenţa găurii negre centrale nu se face suficient simţită, astfel încât materia este grosieră, dură, pur fizică. Dar’ pe măsură ce te apropii de stratul interior de lavă, materia fizică începe să devină mai rarefiată, iar dimensiunile cavernelor interioare cresc şi ele foarte mult.

• Înţeleg. Când devine însă notabilă această influenţă a găurii negre centrale? Cam la ce adâncime de la suprafaţa pământului putem vorbi despre tranziţia către planul eteric?
• Nu poţi vorbi despre o linie de demarcaţie în acest sens, ci mai curând despre o zonă. Influenţa singularităţii din centrul Pământului devine clar perceptibilă cam de la 1800-2000 de kilometri adâncime, când începe tranziţia în planul eteric. Dar şi până atunci, apropiindu-te de această zonă, remarci anumite fenomene de tranziţie către planul subtil, însă de la acel nivel al mantalei terestre se poate spune că se pătrunde efectiv în planul eteric. De acolo înainte, dacă vorbim strict din punctul de vedere al planului fizic, tu nu mai vezi nimic.
• Totuşi, trebuie să percep ceva…, mi-am manifestat eu nedumerirea.

Nu are sens să spui că dacă te îndrepţi spre centrul planetei, tu vei fora mereu prin materie solidă până vei ajunge acolo, aşa după cum presupun şi îşi imaginează oamenii de ştiinţă. Asta nu e doar o greşeală uriaşă de concepţie, ci şi o mare prostie din partea lor. E ca şi cum ai vrea să spui că te apropii cu gheaţă de foc şi că aceasta rămâne gheaţă în continuare; nu poţi, automat ea devine apă şi apoi abur. La fel este şi în cazul unei călătorii spre centrul Pământului: pe măsură ce înaintezi în interior, apar transformări de stare şi de materie, care sunt din ce în ce mai înalte pe scara frecvenţei de vibraţie.

„Distribuţia” materiei în exteriorul şi în interiorul planetei. Absorbţia ei în grade diferite de subtilitate de către singularitatea din centrul Pământului

• Şi cum văd eu aceste transformări?
• Presupunând că ai putea să vezi ceva, tot ceea ce percepi, raportat la planul fizic, este un imens „gol”, un fel de vid în care cel mult sesizezi cum lumina este absorbită de gaura neagră centrală. Se poate spune că atunci eşti la „orizontul evenimentelor”, vezi ca nişte „fuioare” de lumină ce se îndreaptă spre centru, pentru că acesta este efectul atragerii materiei în centrul găurii negre.

Eram conştient că ceea ce discutam atunci cu doctorul Xien putea fi considerat ca fiind la limita dintre nebunie şi fantezie de către oamenii de ştiinţă şi nu numai. Cu toate acestea, mă simţeam foarte atras de subiect, căutând să înţeleg cât mai bine subtilităţile lui.

Am întrebat, revenind mereu şi mereu la ideea mea iniţială cu „secţiunea” planetei:

• Dar dacă păstrăm modelul cu secţiunea pe jumătate a planetei, la care ne uităm din spaţiu… cum vom vedea, teoretic vorbind, această realitate?
• Atunci vezi secţiunea prin scoarţa solidă, apoi mantaua terestră care de asemenea este în mare parte solidă, dar are acea caracteristică de „şvaiţer”; apoi vezi cavităţile interioare ale acestui şvaiţer care sunt din ce în ce mai mari şi la un moment dat ajungi în zona în care începe un strat de lavă lichidă în manta, a cărui grosime nu este totuşi prea mare. Chiar existenţa acestui strat de lavă îţi arată transformarea nu doar a stării de agregare a materiei, din solidă în lichidă, ci şi trecerea spre un alt plan. Apoi, de la un moment dat nu vei mai vedea decât un spaţiu gol şi modul în care materia este absorbită de gaura neagră din centrul planetei, iar această absorbţie o vei percepe sub forma unor „fire” de lumină. La limită, încă mai poţi vedea un brâu de roci, dar acelea sunt vârfurile munţilor din interior, din partea inferioară a mantalei.

Problema influenţei găurii negre centrale asupra planetei era un aspect care m-a bulversat chiar de la început, după ce doctorul Xien mi-a vorbit despre structura reală a Pământului în interior. De fapt, cred că acesta este blocajul de natură mentală ce ne împiedică să înţelegem corect realitatea acestei structuri: concepţiile şi prejudecăţile pe care le avem despre efectele unei găuri negre ne apar ca fiind „devastatoare” prin raport la planeta noastră, despre care ne imaginăm că ar fi „spulberată” foarte repede de o astfel de gaura neagră, dacă aceasta chiar ar exista în centrul ei.

În realitate, aşa după cum mi-a explicat doctorul Xien, absorbţia materiei în centrul găurii are loc în mod lent, pentru că toate procesele sunt corelate. Nu ar avea sens ca ceea ce naşte o planetă, adică vortexul ei energetic central, ca singularitate, să o distrugă mai apoi în mod stihinic. Astrofizicienii gândesc despre o gaură neagră că aceasta se produce prin implozia unei mase enorme, însă ei par să nu înţeleagă faptul că chiar gaura neagră, atunci când ajunge să se manifeste în plan fizic, este cea care începe să absoarbă gazele şi praful cosmic din exterior, pentru a începe procesul ce contribuie la formarea unei planete sau a unei stele.

• Tot ceea ce se manifestă în planul fizic, fie că este stea, planetă sau alt corp cosmic, ori chiar un atom sau o particulă elementară, se naşte datorită unui vortex energetic ce apare în planul fizic şi pe care noi îl asociem unei „găuri negre”.

Doctorul Xien a desenat cu mişcări precise o schiţă simplă a secţiunii planetei, apoi a continuat să-mi explice:

• Gaura neagră centrală joacă un rol de „convertor” de materie; ea absoarbe materie cu o anumită viteză din învelişurile planetei, dar prin caracteristicile ei de rotaţie şi de atracţie gravitaţională ajunge de asemenea să creeze materie. Acest fenomen nu este cunoscut pe deplin de către astrofizicieni, chiar dacă ei au făcut primii paşi în observaţiile lor privind emisia unor unde şi chiar a unor particule de către găurile negre (Aşanumita „radiaţie Bekenstein-Hawking” (n. ed.)). Prin aceste caracteristici deosebite ale singularităţii centrale se menţine un anumit echilibru de dimensiune şi de greutate a planetei noastre. Dacă nu ar fi aşa, gândeştete ce dimensiuni ar fi trebuit să aibă planeta noastră, care a cumulat timp de miliarde de ani cantităţi imense de materie şi praf cosmic. Nu este suficient să spui că ea s-a „erodat” constant în acelaşi timp, planeta rămânând cam la aceeaşi dimensiune.

Am rămas încă o dată uimit faţă de simplitatea acestei observaţii, la care nu mă gândisem până atunci. În general vorbind, ştiinţa găseşte mereu „justificări” mai mult sau mai puţin năucitoare la orice nu are o

explicaţie plauzibilă din perspectiva legilor şi principiilor clasice. Ea nu doreşte să analizeze ideile care ies din „norma actuală de gândire şi concepţie”.

Secţiune prin Pământul gol la interior. Succesiunea planurilor de manifestare şi modul în care materia este absorbită de gaura neagră din centru.

După câteva clipe de contemplare a desenului, am întrebat:

• Ce anume s-ar vedea în centru, dacă secţiunea planetei ar fi privită din spaţiul cosmic?
• Un „vid negru”, dar unii ar putea să vadă totuşi o slabă licărire, ca un fel de strălucire misterioasă, punctiformă, însă aceasta ar fi valabil doar dacă ei s-ar apropia de centru. Nu vezi strălucirea de departe.
• De ce doar unii ar putea să vadă aşa ceva?

Mi-am dat seama că răspunsul ce avea să vină era important, pentru că doctorul Xien se întoarse către mine şi mă privi în ochi:

• Pentru că atunci când treci de planul fizic spre un plan subtil, ca să vezi ce se petrece dincolo va trebui inevitabil să-ţi ajustezi frecvenţa individuală de vibraţie; altfel nu vezi nimic. Dacă observi un fenomen care ţine de spaţiu şi de timp trebuie să te corelezi cu relativitatea acelui fenomen. Asta înseamnă că, dacă se schimbă structura spaţiului şi a timpului, atunci se schimbă şi frecvenţa de vibraţie. Să zicem că te aliniezi la noua frecvenţă de vibraţie, că începi să rezonezi cu ea; brusc observi că acolo nu mai este întuneric, ci de fapt este un alt gen de realitate, pe o altă frecvenţă.

Am rămas tăcut un timp, reflectând la cele spuse de doctorul Xien.

va urma …