UN ŞOC PUTERNIC: CE ÎNSEAMNĂ CU ADEVĂRAT CĂLĂTORIA SPRE CENTRUL PLANETEI

Noua expediţie în interiorul Pământului, la care urma să particip şi eu, s-a dovedit o dată în plus a fi o surpriză: Cezar mi-a spus că în călătorie urma să plecăm doar noi doi. Faptul în sine nu era chiar o noutate, deoarece ştiam că majoritatea deplasărilor prin cel de-al doilea tunel, mai ales în perioada 2008-2012, au fost făcute de el singur. Cezar a evitat să-mi dea informaţii cu privire la acest subiect, pe care îl considera foarte sensibil. Singura persoană cu care purta discuţii în această direcţie era generalul Obadea. Totuşi, din unele aluzii pe care le-a făcut, mi-am dat seama că se pregătea ceva major şi că în timpul expediţiilor sale reuşise să stabilească nişte legături foarte importante.

Cu minima cunoaştere pe care o aveam la acea vreme, nu mă puteam gândi decât la faptul că într-un fel sau altul Cezar a pătruns în miticul tărâm al Shambalei. Ceea ce am aflat în anii care au urmat, rod al propriei experienţe şi din explicaţiile pe care le-am primit, a oferit o perspectivă foarte complexă asupra subiectului, care nu poate fi judecat în mod simplist. Nu mă voi referi la principalele lucrări care au apărut pe această temă, începând cu scrierile lui Ossendovski, Roerich, Bernard sau la numeroasele articole care înfăţişează felurite aspecte şi fapte stranii despre interiorul gol al Pământului. Toate spun câte ceva, dar nicio descriere nu oferă tabloul de ansamblu şi înţelegerea corectă a ceea ce este cu adevărat interiorul planetei noastre.

Pământul plin şi Pământul gol la interior

Savanţii afirmă pe bună dreptate că nu au posibilitatea să culeagă eşantioane sau mostre pentru studiu de la adâncimi de mii de kilometri şi, prin urmare, ei nu pot să emită decât teorii pe baza unor măsurători indirecte. Pe de altă parte, relatările şi cărţile care au fost publicate descriu subiectul interiorului gol al Pământului în termeni foarte generali, fără explicaţii, detalii sau concluzii pertinente.

Totuşi, putem face o departajare clară între două idei sau concepţii majore: ştiinţa contemporană afirmă că planeta este „plină” şi are o anumită compoziţie solidă, stratificată; pe de altă parte, există un segment al populaţiei care crede că, în realitate, interiorul planetei este gol. Pornind de la această „dispută”, cei din urmă sunt catalogaţi de ştiinţă şi de mass-media ca fiind susţinători ai unor „teorii conspiraţioniste”. Nu este deloc clar care sunt aceste „conspiraţii” şi împotriva cui sunt ele îndreptate, dar frontul comun şi dur al ştiinţei materialiste şi al intereselor statale a reuşit să arunce subiectul în derizoriu.

Credibilitatea unui subiect scade atunci când el este făcut să pară ca fiind o glumă şi nu punctul de pornire pentru o discuţie argumentată. La fel de bine am putea considera şi teoria ştiinţei modeme despre structura internă a planetei noastre ca fiind

„conspiraţionistă”, deoarece ea nu se sprijină pe date şi măsurători concrete, ci doar pe aproximaţii, interpolări şi ipoteze. De aceea, a respinge ideea că Pământul este gol la interior nu e o atitudine justă, mai ales atunci când există elemente care pot să o susţină. Unele dintre acestea sunt chiar de notorietate, cum ar fi misterioasa operaţiune „Highjump” a Marinei americane în zona Antarcticii, din anul 1947, precum şi declaraţiile amiralului Byrd care a condus acea vastă expediţie militară. Oricât de mult s-ar dori ignorarea sau discreditarea într-o formă sau alta a acelei expediţii sau chiar a amiralului Byrd, faptele sunt totuşi fapte şi ele au rămas consemnate.

Problema cu interiorul gol al planetei este că acest subiect e considerat tabu de către toate armatele şi serviciile secrete ale lumii. El este ridicat la rangul de înalt secret de stat, comparabil doar cu secretul despre civilizaţiile extraterestre, datorită implicaţiilor ideologice, economice şi militare pe care le-ar putea avea dezvăluirea lui. În acest sens politica de negare, de bagatelizare sau de ignorare a ideilor incomode, care exprimă totuşi adevărul, a fost considerată cea mai potrivită. Această viziune de „ocultare” a subiectului despre Pământul gol la interior este valabilă mai ales în cazul marilor puteri ale lumii şi în mod special al Statelor Unite ale Americii. Dar, dacă în cazul OZNurilor şi al civilizaţiilor extraterestre lucrurile sunt clare, chiar dacă ele nu au fost dezvăluite omenirii, în cazul interiorului gol al Pământului nu se cunoaşte aproape nimic. Această ignoranţă, precum şi incapacitatea de a controla fenomenul de pătrundere spre centrul planetei sau de a cunoaşte ce se află acolo a dat fiori liderilor militari şi politici de-a lungul ultimelor decenii.

În astfel de cazuri, incertitudinea este factorul care deranjează cel mai mult. Aparent, niciunul dintre liderii militari şi politici ai lumii nu ştie ce anume se găseşte în interiorul planetei; cu alte cuvinte, ei nu ştiu la ce se pot aştepta, dar la un anumit nivel foarte înalt de securitate, unele dintre agenţiile de informaţii cunosc foarte bine anumite „zone de acces” în interior, dintre care cele de la Polul Sud şi de la Polul Nord sunt cele mai importante. Statele Unite, Canada şi Rusia au programe speciale de monitorizare şi studiu, dar ele nu au nicio posibilitate de a controla fenomenul şi nici nu îl înţeleg. Pătrunderea în interiorul Pământului a reprezentat întotdeauna o piatră de încercare pentru posibilităţile tehnologice şi conceptuale ale omenirii.

Fenomene enigmatice

Descoperirea complexului secret din munţii Bucegi a însemnat un nesperat salt înainte, care părea să ofere o şansă extraordinară pentru elucidarea problemei despre interiorul planetei noastre. Ne-am convins însă destul de repede că lucrurile erau departe de a fi aşa simple. Chiar de la început au existat tensiuni şi neînţelegeri, deoarece locaţia se afla în România, deci americanii nu o puteau controla în mod direct.

Pe de altă parte, puţini sunt cei care înţeleg că pătrunderea în interiorul Pământului nu are legătură cu armamentul, cu strategia militară sau cu fondurile alocate. Unul dintre aspectele importante este faptul că nu orice persoană poate să se deplaseze prin cel de-al doilea tunel spre interiorul gol al planetei, ceea ce a redus dramatic numărul membrilor care au realizat expediţii prin acest tunel. În plus, nu toţi rezistă la întregul parcurs al expediţiei; ceva nedeterminat pare să blocheze accesul pentru unele fiinţe umane. Acestea resimt subit o stare generală de rău, greţuri şi manifestă accese de panică. Chiar şi o pregătire individuală intensă nu asigură reuşita necondiţionată, pentru că într-un mod straniu acele persoane nu au posibilitatea să pătrundă dincolo de o anumită zonă a tunelului sau a regiunii din interiorul planetei, în care se ajunge.

Aceste situaţii neobişnuite au dat naştere la anumite frustrări, dar s-a realizat destul de repede că avem de-a face cu un fenomen pe care nu îl putem controla prin voinţă, arme sau tehnologie. Un fapt s-a evidenţiat cu claritate atât pentru noi, cât şi pentru americani: accesul în interiorul Pământului nu este ca pe maidan, iar fenomenele care însoţesc această deplasare prin cel de-al doilea tunel depăşesc capacitatea de înţelegere a ştiinţei contemporane.

În ceea ce mă priveşte, am avut şansa să primesc explicaţii valoroase de la doctorul Xien şi de la Cezar, care mi-au clarificat înţelegerea asupra structurii planetei noastre la interior. Într-un mod simplu şi direct, doctorul Xien mi-a punctat elementele principale, atât cele de natură ştiinţifică, cât şi cele ezoterice, pentru a avea o viziune clară asupra acestui subiect. Înainte de acea memorabilă discuţie m-am documentat într-o anumită măsură asupra datelor ştiinţifice care există în prezent despre structura internă a Pământului şi am realizat un tur al principalelor referinţe legate de aceasta.

Concepţia ştiinţifică modernă despre interiorul planetei noastre

În principiu, oamenii de ştiinţă cred că Pământul este solid şi rigid la interior şi au extins această concluzie la toate corpurile telurice din Cosmos. Ei spun că dacă planeta noastră ar fi goală în interior, atunci şi celelalte planete solide ar trebui să fie la fel. Asta înseamnă că toate planetele telurice sunt fie pline şi solide la interior, fie goale la interior. În această idee, nu se poate ca unele planete să fie pline, iar altele să fie goale la interior, deoarece s-a observat că atunci când masele planetare sunt comparate, densităţile lor apar ca fiind similare. De aceea, savanţii au tras concluzia că planetele telurice se formează şi se structurează în mod asemănător, adică ele sunt fie pline, fie goale în interior.

Din nefericire, ei au ales varianta Pământului solid şi rigid la interior, ceea ce ridică multe probleme ce au rămas nerezolvate. Structura internă a planetei a fost „elaborată” de ştiinţă pe baza unor presupuneri şi extrapolări de rezultate şi pe baza măsurătorilor care au fost realizate, dar adeseori acestea furnizează rezultate stranii sau chiar contradictorii, ce nu pot fi înţelese.

În prezent, concepţia ştiinţifică acceptată este aceea că în centrul Pământului se află o sferă solidă, alcătuită în principal din fier şi nichel, care sunt metale cu puternice proprietăţi magnetice. Această sferă solidă de metal ar reprezenta, în viziunea oamenilor de ştiinţă, miezul sau nucleul interior al Pământului. Ea este înconjurată de un strat gros de magmă, care reprezintă aşa-numitul nucleu exterior al Pământului. Savanţii afirmă că, datorită mişcării de rotaţie a planetei şi prin dinamismul intens dintre nucleul exterior şi cel interior, care este solid, la care se adaugă energia termică ce este emanată de acesta spre suprafaţă, se generează câmpul magnetic al Pământului.

În continuare, ştiinţa ne spune că acest ansamblu din centrul planetei, format din nucleul interior şi cel exterior este înconjurat de o manta groasă în stare semisolidă (materie vâscoasă, adică magmă de diferite tipuri), după care, la exterior urmează ceea ce numim scoarţa terestră, care este solidă.

În realitate, pentru fizicieni şi geologi nimic nu este clar din punctul de vedere al structurii interne a planetei. Există multe date şi rezultate contradictorii, care nu suportă modelul ştiinţific realizat „pe nevăzute”.

De pildă, care este sursa adevărată a câmpului magnetic al planetei noastre? Cum ia el naştere cu adevărat? în această privinţă, ca şi în celelalte vizavi de structura internă a Pământului, se emit doar supoziţii, se susţin anumite concepte şi se fac aproximări, având la bază un model ipotetic, pe care cercetătorii l-au încropit pentru a avea totuşi o idee despre ceea ce se află în interiorul planetei noastre.

Întreaga viziune este pur materialistă. Nimeni nu a făcut o „secţiune verticală” prin planetă pentru a se convinge de adevărul ipotezei pe care o emit savanţii despre structura ei interioară. Cu tehnologia actuală nu s-a reuşit să se foreze dincolo de 12 kilometri, dar cu toate acestea se emit păreri sigure despre ce se află în nucleul Terrei, la peste 6300 de kilometri adâncime.

 Viziunea înşelătoare a „exteriorului” şi „interiorului”

De aici înainte intervin explicaţiile doctorului Xien. Mă aflam cu el şi cu Shin Li în sala de protocol din incinta Bazei Alpha, aşezaţi confortabil în jurul mesei ovale din mijlocul camerei. Întâlnirea avea scopul unui seminar de pregătire Pentru călătoria pe care urma să o realizez cu Cezar prin cel de-al doilea tunel.

Aşa după cum mi se părea firesc, am început conversaţia remarcând faptul că ştiinţa modernă nu concepe ideea de interior gol al planetei. Foarte curând, însă, doctorul Xien a adus discuţia într-o zonă care m-a lăsat perplex.

-Tot ceea ce oamenii de ştiinţă cred despre interiorul plin şi rigid al Pământului reprezintă o iluzie bazată pe limitările lor conceptuale. De asemenea, tot ceea ce alţi cercetători observă sau măsoară despre Pământul gol în interior este un mod particular în care ei încearcă să îşi explice existenţa cavităţii din mijloc. Şi unora, şi altora, Pământul li se arată pe baza unităţilor de măsură care sunt folosite în ştiinţa actuală. Ei analizează datele pe care le au la îndemână după nivelul de înţelegere la care au ajuns. Ceea ce ei consideră a fi „răspunsul” despre interiorul Pământului nu reprezintă starea reală a lucrurilor, ci e mai mult o stare adaptată la cât pot oamenii de ştiinţă să înţeleagă şi să conceapă în momentul actual. Atât este nivelul lor de conştiinţă, până aici au pătruns ei în misterul existenţei unei planete.

Pentru o clipă m-am gândit că doctorul Xien îşi bătea joc de mine şi căutam motivul pentru care ar fi vrut să o facă. Mi-am revenit totuşi; la urma urmelor, aceasta era doar o reacţie orgolioasă din partea mea.

-Bine, şi atunci care e adevărul? Din câte înţeleg, nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate. Deci, există sau nu interiorul gol al Pământului?

-În mod cert există o realitate foarte specială în inima planetei, însă ea nu este „în interior”, ci doar există. Atunci când oamenii de ştiinţă spun că o planetă are un volum mare sau mic, asta nu reprezintă decât o aparenţă cantitativă, lipsită de aspectul calitativ al acelui corp ceresc. De aceea, fundamental vorbind nu există „interior” sau „exterior”, pentru că aceste denumiri sunt specifice doar unui limbaj limitat. El se datorează înţelegerii eronate pe care oamenii de ştiinţă o au asupra spaţiului.

Trebuie să recunosc faptul că am rămas năucit. Până în acel moment credeam că stăpânesc anumite cunoştinţe de fizică, însă ceea ce auzeam de la doctorul Xien îmi bulversa mintea, făcându-mă să mă întreb dacă ceea ce ştiam avea vreun sâmbure de adevăr. Nu puteam să pun la îndoială înţelepciunea doctorului, astfel încât nu-mi rămânea decât să încerc să înţeleg cât mai bine ceea ce el îmi spunea.

-Dacă desenăm un cerc pe o hârtie, conceptele noastre ne îndeamnă să gândim că există un „interior” şi un „exterior” faţă de acel cerc, a continuat el să-mi explice. Totuşi, această observaţie este doar prin raport la acea foaie de hârtie, care este bidimensională. Dacă noi am fi chiar fiinţe bidimensionale şi am trăi pe foaia de hârtie, atunci într-adevăr cercul desenat ar fi pentru noi o limitare, adică el ar „împărţi” acea realitate în ceea ce noi numim interior şi exterior. Dar, dacă privim problema din punctul de vedere al cuiva care trăieşte în lumea tridimensională, cum e cazul omenirii de pildă, cercul nu delimitează nimic la modul real. Pentru noi,

„interiorul” şi „exteriorul” de pe hârtie este irelevant.

Acum mută exemplul de pe hârtie, din plan bidimensional, într-un plan superior, de exemplu în plan tridimensional. Nu mai ai un cerc, ci o sferă care delimitează un aşa-zis „interior” şi un „exterior”. Totuşi, pentru o fiinţă care trăieşte într-o lume în patru dimensiuni sfera din planul tridimensional nu limitează deloc un volum „închis”. Ea ar fi atunci pentru acea fiinţă aşa cum Pentru noi a fost cercul desenat pe hârtie. Totul este o aparenţă, iar limitarea noastră ne face să considerăm că în interiorul Pământului există un aşa-zis „gol”.

Logica doctorului era perfectă şi începeam să-mi dau Seama că discuţia noastră avea în mod evident o Profunzime mult mai mare, pe care deocamdată nu o Puteam discerne. Faptul că propriul meu set de concepte şi idei asupra lumii nu se „potrivea” cu ceea ce auzeam, nu însemna că el era corect, ci mai degrabă scotea în evidenţă dificultatea problemei şi eforturile mele de înţelegere şi procesare a informaţiei. Doctorul Xien a continuat să-mi explice:

-Ca să faci o călătorie dintr-un loc de pe suprafaţa Pământului către lumea din „interior”, nu este suficient să calculezi „distanţa” de aici şi până acolo. Trebuie să schimbi unitatea de măsură, pentru a putea să înţelegi cum trebuie să parcurgi acea distanţă. Modul în care faci călătoria te asigură că poţi să ajungi de aici şi până la ceea ce denumeşti generic „interiorul Pământului”. Asta pentru că în mod clar nu există un „gol” real şi fizic în interiorul Pământului, ci există o lume misterioasă într-un plan superior de existenţă, care se află în zona din aşa-zisul „interior” al planetei.

Începeam să întrevăd firul logic al subiectului.

-Vrei să spui că distanţa dintre un punct de la suprafaţă şi un alt punct din centrul Pământului este o aparenţă? am întrebat, căutând să înţeleg mai bine punctul lui de vedere.

-Da, asta vreau să spun. La urma urmelor, ce înseamnă „distanţă” pentru tine?

M-am gândit câteva clipe, încercând să-mi aleg cât mai bine cuvintele. Am spus:

-O măsură sau o „cantitate” a spaţiului, pe care o parcurg de la un punct la alt punct.

-Într-adevăr, ea este o măsură, dar nu reflectă realitatea în ea însăşi, ci doar modul tău de a vedea spaţiul dintre două puncte. Însă dacă schimbi perspectiva, atunci conceptul tău despre spaţiu devine irelevant. Din acest motiv, o distanţă mică sau mare reprezintă doar modul în care spui că poţi ajunge sau nu dintr-un loc în altul. De fapt, atunci tu adaugi o altă măsură pentru a putea desemna distanţa, iar această nouă măsură este timpul. Cum exprimi tu distanţa de la Pământ la Soare? Ai putea să dai mărimea ei în kilometri, dar în orice caz, nu o măsori cu metrul. În schimb, spui că lumina o parcurge în opt minute şi asta pentru că tu eşti conştient că nu poţi acoperi cu pasul acea distanţă. Timpul necesar ca să ajungi pe jos de la Pământ la Soare, presupunând că ai putea să faci asta, ar reprezenta un timp incomensurabil pentru tine. Deci, ai rezolvat problema.

• Ce rezolvare? am replicat nedumerit. S-aschimbat doar sistemul de referinţă ca măsurătoare. Nu mai e spaţiul, ci timpul.
• Aşa este. Foloseşti unităţile de măsură cecorespund nivelului tău de înţelegere şi cuprindere, pe care îl are conştiinţa ta. Atunci când măsori ceva, fie mare, fie mic, faci asta în funcţie de capacitatea ta de a fi conştient.

Nu înţelegeam prea bine ce anume vroia să-mi spună.

• Indiferent de sistemul de măsurare, toţi ştiu cădistanţa până la Soare e imensă! am insistat.
• Vulturul ştie? E o fiinţă. Ca şi tine, el apreciazădistanţele, mai ales atunci când vânează, dar o face în felul lui, după instinctul şi experienţa pe care o are. Ce ţi-ar fi spus oamenii despre distanţa asta prin anul 1200? Ce ţi-ar spune un autist? Dar un imbecil?

Trebuia să recunosc că subiectul era mai delicat decât îmi imaginasem. Nu chiar aşa dificil de înţeles, dar am realizat că trebuia să fiu mai atent. Am încuviinţat că acum lucrurile îmi erau clare.

Doctorul Xien a readus discuţia la subiectul nostru:

• În momentul în care priveşti sau analizeziproblema centrului Pământului, tu doar ai senzaţia că acolo este ceva, Pentru că altfel nu-ţi explici situaţia şi nici nu poţi să-ţi dai răspunsuri. Te gândeşti că dacă sapi, atunci vei da de nisip, de pietriş, apoi de apă, apoi de lavă şi alte asemenea straturi geologice. Omul nu-şi poate imagina în legătură cu asta, decât ceea ce el deja ştie şi care se bazează pe ceea ce ştiinţa îi spune şi îl învaţă. Acest lucru este valabil atât pentru un cerşetor, cât şi pentru un intelectual…
• …care emite o teorie acceptabilă pentru ceea ceeste în centrul Pământului, am completat eu, luându-i vorba din gură, bucuros că în sfârşit vedeam corelaţia cu subiectul adus de la început în discuţie.
• Exact. Oamenii îşi imaginează că în centrulplanetei trebuie să fie „ceva”, însă ei gândesc că acel ceva trebuie să fie tot palpabil, tot fizic, deoarece aceasta este pregătirea lor mentală, asta sunt ei pregătiţi să ştie şi să înţeleagă. Existenţa lor se desfăşoară pe suprafaţa unei planete sferice, iar această suprafaţă este asociată cu partea ei „exterioară”; mai apoi şi în mod automat oamenii gândesc că, dacă există „exteriorul”, atunci trebuie să fie şi „interiorul” planetei. Este deci o problemă de concept.

Ma gândeam intens la ceea ce tocmai aflasem. Eram uimit, dar în acelaşi timp fascinat de modul simplu şi elocvent în care doctorul Xien îmi explica un adevăr la îndemâna tuturor, pe care noi, însă, îl ignorăm în mod sistematic.

• Unii oameni de ştiinţă îşi pun problema dacă acea bilă solidă din fier şi nichel există cu adevărat în centrul Pământului, a continuat el. Alţii se întreabă dacă există sau nu oameni în interiorul Pământului. Nici unii, nici alţii nu observă că punctul lor de vedere este parţial şi limitat, pentru că îşi imaginează că acolo se află o lume care ar funcţiona după aceleaşi legi fizice ca şi cele de la suprafaţă. Totuşi, dacă ar începe să sape spre centrul Pământului şi ar înainta spre adâncimi din ce în ce mai mari, ei ar trebui să-şi schimbe fără îndoială perspectiva şi sistemul de măsură.

Am rămas câteva clipe pe gânduri. Doctorul Xien avea un mod de a prezenta lucrurile foarte direct, rapid şi inteligent. Nu permitea breşe, nu te lăsa să „evadezi” mental fără sens. Trebuia să îţi menţii atenţia mereu activă, mai ales atunci când subiectul era important. Procesarea informaţiei trebuia să se petreacă în timp real, să aibă loc odată cu asimilarea ei, altfel riscai să pierzi şirul explicaţiilor.

• Vrei să spui că apare o obişnuinţă mentală şi de percepţie a lucrurilor, am punctat eu. Un automatism mental, un reflex de gândire. Oamenii sunt tentaţi să judece lucrurile, chiar şi pe acelea pe care nu le cunosc, după „modelul” a ceea ce ei ştiu deja. Asta înseamnă că, prin raport la interiorul Pământului, ei calculează mereu doar distanţa de la suprafaţă până la centru şi nu iau în calcul perspectiva calitativă a acestei „distanţe”.

Doctorul Xien a dat aprobator din cap:

• Da, acesta este procesul. Fiecare ia lucrurile aşa cum s-a obişnuit, cum a fost învăţat şi cum a văzut toată viaţa. De aceea oamenii de ştiinţă îşi imaginează că nucleul Pământului este o sferă incandescentă de metal, pentru că în felul acesta ei au găsit o „soluţie” care de fapt se bazează pe efectele care apar: gravitaţia, câmpul electric şi câmpul magnetic al planetei. Ei răspândesc mai departe această cunoaştere, iar mulţi oameni iau de bun ceea ce li se spune, repetând acelaşi lucru. Totuşi, în esenţă nu există ceea ce ei îşi imaginează. Savanţii doar au senzaţia că există un nucleu solid al planetei, pentru că s-au condiţionat mental prin cunoştinţele şi experienţele pe care le-au avut până în acest moment. Ei cred, datorită limitării dată de percepţia tridimensională, că planeta ar fi doar o sferă plină cu materie fizică. Apoi observă anumite particularităţi ale planetei şi creează modele prin care să aproximeze observaţiile de până acum ale ştiinţei. În felul acesta ei concep un model matematic tridimensional al Pământului, care limitează înţelegerea corectă a ceea ce planeta noastră este de fapt. Cu alte cuvinte, savanţii cred cu putere ceea ce de fapt nu există.

Deşi simţeam că am prins firul ideii şi al explicaţiilor, mă gândeam totuşi cât de dificil ar putea fi pentru alţii să raţioneze în acest mod. Văzusem şi trecusem prin multe experienţe uluitoare până în acel moment şi totuşi îmi era destul de greu să mă adaptez noului „sistem de gândire”, pe care mi l-a prezentat doctorul Xien. Aflam brusc despre o perspectivă asupra realităţii înconjurătoare, la care nu mă gândisem niciodată până atunci şi care era lipsită de „virusul” iluziei. Mă întrebam câţi oameni puteau să înţeleagă aşa ceva şi câţi ar dori cu adevărat să aprofundeze aceste aspecte. Eu însumi făceam eforturi să mă adaptez „în timp real” la noile idei, care deşi nu erau foarte dificile, totuşi loveau puternic în conceptele adânc înrădăcinate în minte.

Va urma …