Accesul în interior pe la Poli: subtilităţi, repere, certitudini   

•  Eu nu prea văd cum ar putea să facă asta, atâta timp cât ei nu pot concepe existenţa unei dimensiuni subtile de manifestare la o frecvenţă de vibraţie superioară a materiei, am spus eu. Nu vor avea acces în interiorul planetei, nu vor şti cum să pătrundă în interior.

Cezar a preluat ideea şi a spus:

• Într-adevăr, oamenii nu înţeleg cum se face trecerea spre dimensiunea subtilă. Toţi îşi imaginează că Pământul gol la interior ar trebui să fie precum o nucă de cocos scobită. Asta se petrece datorită concepţiei pur materialiste pe care o au asupra lucrurilor. Uite, de exemplu, cei care au descris că au pătruns cu barca în lumea din interior. Ce crezi că s-a petrecut de fapt?

Ştiam prea bine relatările de această natură şi acum le puteam reinterpreta pe baza noţiunilor aflate. Am spus:

• Pluteau în regiunea cercului arctic şi a fost şansa lor să se alinieze cu barca pe una dintre liniile de câmp magnetic şi gravitaţional, care duce spre interior.

-Întocmai. Pe la poli este cel mai uşor de pătruns, dacă există rezonanţă între frecvenţa intrării în planul eteric şi frecvenţa individuală a fiinţei. Depinde însă şi de viteza de înaintare a bărcii, care întretaie liniile de câmp magnetic şi gravitaţional. Dacă ea este variabilă, atunci vei rata intrarea pe liniile de câmp magnetic, care sunt aliniate cu cele de câmp gravitaţional în zona polilor. Important este ca viteza bărcii să fie constantă. Nu vei pătrunde spre interior pe la ecuator, pentru că acolo liniile de câmp magnetic sunt orientate perpendicular pe cele de câmp gravitaţional, iar influenţa lor nu produce acest efect. În schimb, acolo diversitatea biologică este favorizată. Dar la marginea „conului magnetic” din zona arctică, chiar la limita tranziţiei spre planul eteric, spre interiorul Pământului, câmpul magnetic este puternic şi el se aliniază cu liniile de câmp gravitaţional. Influenţa lor conjugată se transmite atomilor din corpul fizic şi aceştia sunt puternic energizaţi. Apoi, pe măsură ce intri în „conul magnetic”, intensitatea câmpului magnetic scade, dar frecvenţa de vibraţie a atomilor corpului a crescut şi ea permite trecerea spre eteric de-a lungul liniilor de câmp magnetic.

• Am înţeles. Să zicem că sunt la marginea „conului magnetic” şi respect condiţiile pe care le-ai spus. Intru eu atunci în interiorul Pământului?
• Ai trei posibilităţi. Dacă direcţia în care te deplasezi nu este orientată către pol, atunci îţi continui drumul pe apele oceanului, plutind deasupra zonei de intrare. În acest caz rămâi în planul fizic; nu înţelegi ce reprezintă acea zonă, nu simţi şi nu pătrunzi în interiorul planetei. Dacă direcţia ta este mai apropiată, dar nu coincide totuşi cu cea către pol, atunci intri întro anumită stare ca de transă, în care îţi dai seama că se petrece ceva neobişnuit, poate chiar ai anumite informaţii, dar atât; este doar o trăire interioară. Fizic vorbind, tu treci însă cu barca peste zona de acces, fără să pătrunzi în interiorul Pământului. Dar dacă direcţia de deplasare este către pol, există şanse mari ca tu să intri în planul eteric şi prin aceasta în „interiorul” Pământului. Însă pentru asta e nevoie ca frecvenţa ta individuală să fie egală sau foarte apropiată de frecvenţa de trecere, cu alte cuvinte dacă nivelul tău de conştiinţă şi de înţelegere este compatibil cu această trecere, adică este suficient de elevat şi pur, atunci te aliniezi cu liniile de câmp magnetic şi gravitaţional şi intri în următorul plan, care este planul eteric. Pătrunzi astfel în ceea ce este numit „interiorul Pământului”.

În timp ce Cezar îmi explica toate acestea, eu căutam să-mi reprezint mental o astfel de situaţie şi, ca lucrurile să-mi fie mai clare, după ce am revenit la Bază am desenat câteva schiţe. Mai jos este varianta finală, cu reprezentarea celor trei posibilităţi.

Să nu uităm însă că este vorba doar despre un desen fizic, ce urmăreşte să reprezinte o realitate subtilă de la un anumit punct încolo. De pildă, desenul ne arată că aparent intrăm în interior şi ne întoarcem cu barca pe partea inferioară a scoarţei, urmând curbura din figură. În realitate, dacă cineva ar trăi această experienţă în modul indicat, nu ar sesiza deloc o astfel de curbură sau „întoarcere” cu susul în jos. Aceasta nu din cauza razei mari de curbură, cum au încercat unii să sugereze, ci pentru că în realitate se intră în planul eteric subtil. Acolo nu vom percepe că ne „întoarcem” cu susul în jos, ci pur şi simplu vom urma linia gravitaţională şi magnetică spre centrul Pământului, pe care am pătruns.

În jurul nostru va fi tot apă, în general vom vedea acelaşi cer, însă destul de repede vor începe să apară şi alte elemente, despre care noi ştim că nu ar avea motiv să fie acolo, în apele arctice. Cei care îşi descriu în acest fel experienţa spun că au intrat „în interiorul Pământului”, dar ei gândesc aşa pentru că se consideră în continuare în planul fizic. De fapt, ei au pătruns deja într-o altă dimensiune, care este cea eterică şi corespunde planetei noastre în zona respectivă. Neştiind despre o astfel de realitate subtilă, ei încearcă să o asocieze cu ceea ce cunosc din planul fizic şi de aceea impresia lor este că, într-un anumit fel, au pătruns în „interiorul gol” al planetei.

Cezar mi-a explicat mai apoi ceva care poate să pară straniu şi care face subiectul principal al neînţelegerii acestui fenomen: după puţin timp de la pătrunderea în dimensiunea eterică a Pământului, dacă priveşti bolta cerească din acest plan subtil eteric, la mijlocul ei poţi vedea Soarele central al planetei, care nu este acelaşi cu Soarele nostru de pe cer, din planul fizic. Totuşi, în cazuri foarte rare, pentru o scurtă perioadă de timp şi dacă momentul pătrunderii este potrivit, atunci poţi vedea pe cer doi Sori: unul este cel din planul fizic, care este astrul din spaţiul cosmic, iar celălalt este Soarele din planul eteric, din interiorul planetei. Curând însă rămâne doar acesta din planul eteric, deoarece călătoria se continuă spre centru; el luminează mai slab şi are o dimensiune mai mică.

-Nu prea îmi este clar cum e posibil ca Soarele din interior să reprezinte gaura neagră din centrul planetei, am spus eu. Aproape sigur că trebuie să fie o eroare în expunere. Ori este o singularitate, o gaură neagră ce absoarbe, ori este o stea, adică un Soare.

Aparent aveam dreptate. Totuşi, intuitiv simţeam că pe undeva judecata mea era viciată de microbul necunoaşterii.

• Nici eu, nici doctorul Xien nu ţi-am spus că în mijlocul planetei se află o stea, mi-a răspuns Cezar. Ceea ce se vede ca fiind un Soare acolo reprezintă de fapt expresia luminoasă a găurii negre centrale în planul eteric . În mod normal, tu nu ai vedea nimic acolo, deoarece frecvenţa de vibraţie a singularităţii este foarte înaltă, depăşind spectrul de frecvenţe din planul fizic.
• Şi atunci de ce există totuşi un Soare care luminează? am întrebat mirat.
• El este de fapt radiaţia emisă de gaura neagră, care apare în urma procesului de absorbţie a materiei. Tu vezi chiar acest fenomen care se traduce prin radiaţie luminoasă eterică, pentru că atunci eşti deja în planul eteric. I se spune „Soare interior”, pentru că ne-am obişnuit să denumim generic „Soare” ceea ce luminează pe cer. Gaura neagră centrală, pe care o denumim

„Soare interior” are un câmp magnetic şi gravitaţional propriu; există de asemenea o viteză unghiulară a ei şi aceste elemente determină gradul de absorbţie a materiei, care se realizează lent, dar se realizează. Lumina Soarelui interior este sensibil mai slabă decât cea a Soarelui din planul fizic, vizibil pe cer. De aceea el mai este cunoscut ca fiind „Soarele Fumuriu”.

Am tăcut un timp, aproape ameţit de acele explicaţii. Căutam să decantez această nouă cunoaştere valoroasă, de zgura unor informaţii false sau eronat înţelese, pe care le aveam până în acel moment, aşa cum au fost şi încă sunt furnizate de ştiinţa contemporană.

• Trecerea din planul fizic în planul eteric trebuie să mai îndeplinească o condiţie, mi-a mai spus Cezar. Dacă eşti pregătit lăuntric şi dacă există rezonanţă între frecvenţa de vibraţie a conştiinţei tale şi frecvenţa de vibraţie din planul eteric, atunci între cele două planuri există o anumită plajă comună de frecvenţe, pe care tu atunci va trebui să o parcurgi rapid, fără să-ţi pierzi conştiinţa. În acel scurt interval al trecerii tu trebuie să rămâi perfect conştient. Pătrunderea în planul eteric nu se face brusc, ci lin, într-un interval accesibil de timp. Cu cât fiinţa este mai bine pregătită, cu atât această trecere este mai puţin stânjenitoare, dar ea poate totuşi să fie sesizată, mai ales prin faptul că ceva aparent ciudat se petrece. Lucrurile par să rămână la fel şi totuşi ele încep să fie diferite, până când elementele noi devin flagrante, cum ar fi vegetaţie în zona „arctică”, vânt cald, un soare nou, animale nemaivăzute, apă mai caldă.
• Şi aceasta este lumea din interiorul Pământului?

am întrebat eu curios.

• Sunt multe astfel de „lumi” în interiorul planetei noastre. Depinde la care te referi. Există civilizaţii, întrun sens mai restrâns al termenului, care subzistă în cavităţi imense chiar în interiorul scoarţei terestre. Scoarţa planetei este fizică, dar la apropierea de „mantaua terestră” apare deja o zonă de tranziţie spre planul eteric. Această porţiune fizică a planetei, care nu este prea groasă, apare ca un „fagure” în secţiune şi prezintă multe cavităţi de diferite mărimi; unele sunt goale, în altele trăiesc fiinţe, sunt chiar oraşe, comunităţi mai mici sau mai mari. Tipurile de fiinţe sunt de asemenea diferite. Alte astfel de „bule” din interiorul Pământului sunt pline cu lavă, cu petrol, iar în altele există lacuri imense. Le putem numi „lumi subterane” şi ele sunt chiar foarte diverse. Unele dintre acele comunităţi de fiinţe, care sunt mai apropiate de suprafaţă, fac parte integrantă din planul fizic; altele, care se află la o adâncime mai mare trec deja în planul eteric sau se întreţes cu acesta.

Pe ape, prin peşteri sau prin păduri

• Dacă aşa este structura interioară a scoarţei Pământului, atunci cred că toate acele fiinţe care trăiesc acolo nu intră sau ies doar pe la poli. Probabil au şi alte căi de acces, aşa cum noi putem pătrunde prin al doilea tunel.
• Bineînţeles. De fapt, există trei feluri principale de acces spre centrul planetei. Primul dintre ele, pe la poli, este cel mai uşor şi l-am descris. A doua posibilitate este prin intermediul unor locuri speciale, de obicei peşteri sau caverne în interiorul munţilor, dar ele pot fi la fel de bine şi la suprafaţa solului, în păduri sau chiar pe câmp. Oamenii de ştiinţă le denumesc distorsiuni spaţio-temporale sau portaluri şi într-un fel chiar asta sunt, adică ele reprezintă punctul de intersecţie a unor vortexuri de energie din planurile fizic şi eteric, în principal, iar uneori chiar şi din planul astral. Acolo unde ele se intersectează, creează un fel de „filon” energetic, ce determină la suprafaţa fizică a Pământului o zonă specială. Unele dintre aceste „filoane energetice” durează mai mult timp, altele mai puţin. Cele puternice pot dura sute sau chiar mii de ani; altele pot fi scurte de numai câteva minute.
• Acesta este motivul pentru care preoţii din vechime obişnuiau să realizeze ritualuri iniţiatice sau de invocare în păduri?
• Este unul din motive. De aceea se şi spune că sunt unele păduri în care oamenilor le este sau le era frică să intre. Nu pentru că acele păduri ar fi avut vreo problemă, ci pentru că în interiorul lor existau sau chiar există anumite zone care reprezintă treceri spre planul eteric, unde realitatea este diferită. Vegetaţia şi fiinţele apar de cele mai multe ori într-un alt fel decât în planul fizic şi asta îi sperie pe oameni. Ei devin confuzi, nu se mai regăsesc în spaţiul şi timpul cu care erau obişnuiţi, nu înţeleg ce se întâmplă cu ei şi nu realizează că de fapt se află deja în alt plan de manifestare, care este superior planului fizic. De exemplu, unele dintre aceste păduri speciale puteau fi relativ mici ca întindere şi totuşi, după ce intrau în ele, oamenii puteau merge zile întregi fără să le dea de capăt, pentru că deja ei pătrundeau într-o altă dimensiune, de obicei în planul eteric, iar acolo pădurea avea alte caracteristici. Se putea petrece însă şi invers; totul depinde de specificul locului de trecere.

După o scurtă pauză, Cezar a continuat:

• Dacă pătrunzi sau treci pe acolo şi dacă eşti pregătit pentru aşa ceva, atunci se produce trecerea ta în planul eteric şi poţi intra chiar în interiorul Pământului. Însă pentru asta, repet, trebuie să fii pregătit, să ai o stare interioară potrivită, să înţelegi aceste aspecte, să fii în locul respectiv la momentul potrivit. Dacă este necesar, toate aceste elemente se „aranjează” exact aşa cum trebuie. Tu mergi, de pildă, printr-o pădure şi deodată apare o cărare ce este altfel decât celelalte; o urmezi şi ajungi la o stâncă, unde vezi o intrare aparent banală într-o grotă. Acea grotă sau intrare în munte nu exista însă până atunci. Urmezi acea intrare şi apoi te adânceşti tot mai mult, dar pe măsură ce înaintezi în peşteră, ai senzaţia că pereţii ei se îngustează din ce în ce mai mult şi că ei „curg” cumva mai repede pe lângă tine, deşi tu te deplasezi în mod normal.
• Există multe astfel de locuri speciale? am întrebat, fascinat de discuţie.
• Dinamica lor este mare, însă unele dintre ele sunt „consacrate”, durând de mult timp şi fiind foarte puternice. Chiar dacă ele au ajuns să fie cunoscute de unii oameni, totuşi efectul pe care îl generează este în primul rând acela de frică şi chiar panică. Instinctul de conservare acţionează atunci foarte puternic în om. Frica de necunoscut, amplificată de „poveşti”, precum şi de alte elemente stranii care se petrec împrejur creează o legendă adeseori terifiantă a locului respectiv. Tendinţa localnicilor, dar şi a autorităţilor este aceea de a bloca accesul. Tensiunea care apare la schimbarea frecvenţei de vibraţie în apropierea unor astfel de locuri generează stări de confuzie, emoţii puternice, haos mental şi cel mai adesea sentimentul pregnant de frică.

Am intervenit cu o întrebare care mi se părea importantă:

• Dar, presupunând că intri pe un astfel de „filon energetic”, raportul spaţiu-timp rămâne la fel cu cel din planul fizic? Eu aş spune că nu.
• Şi chiar ai dreptate. O distanţă relativ mică străbătută în interiorul unui astfel de „filon energetic” poate să însemne zeci sau chiar sute de kilometri în planul fizic. Călătoriile în interiorul Pământului sunt de obicei rapide, dacă ai mijloacele potrivite sau dacă nimereşti „filonul energetic” potrivit.

După ce mi-a dat aceste explicaţii, Cezar mi-a vorbit despre a treia posibilitate de acces în interiorul planetei:

• Aceasta era folosită în antichitate şi ea făcea parte din chiar setul lor de credinţe, căci pentru ei era ceva foarte natural pe atunci. În acest caz, pătrunderea spre centrul Pământului se face pe ape. Eşti de exemplu pe lacul potrivit, cu o barcă; destul de repede apare o ceaţă stranie, intri în ea şi apoi te pomeneşti în alt loc. Asta îţi arată că ai intrat deja în planul eteric şi, cel mai probabil, te afli în interiorul planetei.
• Ăsta poate fi cazul specific Triunghiului Bermudelor, am spus eu imediat.
• Chiar aşa este. Singura problemă e că, în cazul avioanelor ce pătrund în ceaţa respectivă, deoarece se schimbă frecvenţa de rezonanţă, aparatele de bord nu mai funcţionează, nu ştii unde te îndrepţi şi chiar motoarele tind să se oprească. Dar atâta timp cât eşti pe o ambarcaţiune, vei pluti pur şi simplu în derivă prin acea ceaţă, până când la un moment dat ieşi din ea, dar atunci deja te afli în interiorul Pământului, în plan eteric.
• Chestiile astea îmi par totuşi cam întâmplătoare. E un grad mare de neprevăzut şi chiar de risc.
• Doar aparent. Astfel de zone sunt precum nişte „avanposturi energetice”, care sunt cunoscute foarte bine de locuitorii din interior şi de aceea, în cele mai multe cazuri la ieşirea din ceaţa albă eşti aşteptat şi întâmpinat. Asta e valabil nu doar pe apă, ci şi în zonele de distorsiune pe uscat, în peşterile din interiorul munţilor sau la alte astfel de „treceri” spre interiorul Pământului. Te vei convinge de asta în curând. Un bun exemplu este şi cel despre regele Arthur şi cavalerii săi, care ştiau cum să meargă spre Tărâmul sau Insula înţelepţilor, ce nu aparţinea de planul fizic, dar în care se putea ajunge trecând „o ceaţă” pe un tac. În gravurile care au rămas, barca lor era reprezentată Pe lac, iar sub ea, în apă, poţi vedea un şarpe care îşi muşcă coada, realizând un cerc sau mai bine zis un oval. Este şarpele Uroboros din mai multe tradiţii ezoterice, dar semnificaţia lui este aceeaşi: el semnifică legătura cu energia vidului, iar trecerea din planul fizic spre planul superior de manifestare, care este planul eteric, se face printr-un astfel de „vid”, în fapt o singularitate.

Eu eram uluit că oamenii din acea vreme aveau cunoştinţe deosebite despre planuri şi dimensiuni subtile şi chiar ştiau şi puteau să le acceseze la voinţă. Cezar a făcut nişte precizări suplimentare:

-Într-adevăr, asta arată anumite cunoştinţe iniţiatice, pe care Arthur şi cei apropiaţi lui le aveau în acele vremuri. Ştii bine că nici până în prezent nu au putut să identifice locul în care s-a aflat cetatea lui, Avalon. De aceea istoria şi cultura preferă să-l treacă atât pe Arthur, cât şi pe Merlin şi cetatea lor în categoria miturilor şi legendelor. E mai simplu şi mai convenabil, iar justificarea este că nu s-au găsit „dovezi”. Însă lipsa acestor dovezi, care se datorează faptului că acele cetăţi, oraşe sau personaje nu au fost sau nu au mai rămas în planul fizic, ci au tranzitat în planul eteric, pot fi regăsite în multe alte cazuri. De exemplu, oraşul incaş Eldorado, cetatea Troia şi încă multe altele, despre care nu se ştie mai nimic sau informaţiile sunt contradictorii.

Ultimele 24 de ore fuseseră un adevărat „tur de forţă ideologic”, în care concepţia mea despre structura internă a planetelor a fost resetată în totalitate. Într-o anumită măsură mă simţeam pregătit pentru a realiza prima călătorie, însă plecarea era programată peste câteva zile. Odată ce am ajuns în interiorul locaţiei din Bucegi, i-am solicitat lui Cezar două ore pentru a mă putea odihni, ceea ce am şi făcut. Apoi, plin de resurse nebănuite şi de exaltare în suflet, am reintrat în atmosfera magică a Sălii Proiecţiilor.

    Singularitatea din centrul planetei  

-Lucrurile sunt mai clare acum. Dar în condiţiile astea, ce se află totuşi chiar în centrul planetei? înţeleg că nu mai poate fi vorba despre materie solidă, nicidecum de vreo bilă de fier şi alte structuri fizice în fricţiune. Ce se află totuşi acolo? Trebuie să fie ceva, nui aşa? Ce este acea sursă?

Doctorul Xien tăcu un timp mai îndelungat, cântărindu-şi cuvintele. Simţeam că interesul lui era ca eu să preiau în mod corect toate acele informaţii. O deviaţie în această direcţie din partea mea ar fi provocat anumite neplăceri sau întârzieri, probabil, în planurile sale. Nu aveam de unde să ştiu asta, dar nici nu eram îngrijorat, deoarece simţeam că asimilez destul de bine explicaţiile pe care el mi le oferea. Într-un anumit fel intuiam că este vorba despre o revelaţie foarte importantă, dar nu m-am aşteptat totuşi să fie ceea ce mi-a spus.

Structura internă a Pământului aşa cum este în realitate -În mijlocul Pământului se află de fapt o gaură neagră.

Am tăcut din nou, îndelung, amândoi, însă din motive diferite. Eu căutam să-mi pun în ordine firavele mele noţiuni ezoterice şi ştiinţifice, pentru a putea asimila în mod corect aceste explicaţii, fără să bănuiesc pe cineva că vrea să-şi bată joc de mine, ori să mă facă să mă simt ridicol. Doctorul Xien, pe de altă parte, era într-o aşteptare relaxată, părând că dorea să-mi ofere timpul necesar pentru a „digera” informaţia şi pentru ami pregăti întrebările.

Am hotărât să nu mă grăbesc şi de aceea am solicitat o anumită înţelegere pentru recurenţa întrebărilor mele. În plus, voiam să câştig ceva timp pentru a mă adapta noului nivel la care discuţia ajunsese.

• Simt nevoia să o luăm gradat şi cât se poate de exact. Vreau să-mi clarific lucrurile, să ştiu că am umplut toate „golurile” înainte de a trece mai departe.
• Întreabă, zise doctorul Xien.

M-am grăbit să o fac, pentru a evita alte surprize sau modificări de intenţie din partea lui:

• Am trecut de scoarţă şi am înaintat încă puţin. Deja frecvenţa de vibraţie creşte. Cum se face trecerea în planul subtil eteric?

Doctorul Xien se aplecă peste masă şi rupse o foaie de hârtie. În timp ce desena, îmi explica păstrând aceeaşi voce egală, aproape hipnotică:

• Aici intervine o altă surpriză. Oamenii de ştiinţă deja au obţinut date care le arată că dincolo de grosimea scoarţei terestre există un ocean imens de apă, ce separă grosimea fizică a planetei, de partea subtila, care urmează de acolo spre centru. Bineînţeles, şi-au pus problema de unde provine acea cantitate imensă de apă.
• Impactul planetei noastre cu comete sau asteroizi din cosmos? Ştiu că asta este teoria agreată, deşi nu e nimic cert în această privinţă.
• Într-un mic procent apa de pe planeta noastră a provenit şi de la cometele care au lovit-o, dar în realitate apa care există, atât cea din oceanele şi mările de la suprafaţă, cât şi cea a imensului ocean din interiorul Pământului, provine în mare parte de la gaura neagră care există în centru.

Atunci chiar am rămas perplex.

• Asta e cireaşa de pe tort, am spus. Nu ştiu cine va putea să o înghită.
• Cei care vor intui că acesta este adevărul şi, de asemenea, cei care au avut deja experienţa interiorului planetei. Unii dintre ei au văzut Soarele central, care este chiar gaura neagră. Aici, inteligenţa sterilă şi diplomele sau onorurile academice nu înseamnă nimic prin comparaţie ai cunoaşterea veritabilă şi cu experienţa directă. Lucrurile acestea pot fi verificate de către cei care au ajuns la un anumit nivel de cunoaştere spirituală sau chiar prin mijloace tehnologice foarte avansate.
• Totuşi, noţiunea de gaură neagră în centrul Pământului este deja foarte greu de acceptat, darmite faptul că apa oceanului intermediar provine de la această gaură neagră!

Doctorul Xien a continuat să-mi explice cu răbdare:

• „Revolta” ta se datorează necunoaşterii, dar ascultă-mă acum cu atenţie şi lasă deoparte prejudecăţile. Astfel de chestiuni depăşesc cadrul ştiinţific materialist actual; ele sunt ezoterice. Nu le poţi judeca prin formule sau alte observaţii, aşa cum ar vrea savanţii. Mai degrabă au legătură cu alt gen de ştiinţe, care prin natura lor sunt discreditate în zilele noastre, aşa cum este de exemplu alchimia. Ea nu îţi vorbeşte despre oceanul imens de apă din interiorul Pământului, dar îţi dă indicii despre umiditatea radicală şi despre felul în care se formează mai apoi elementele, metalele şi mineralele. Aproape toate sursele indică faptul că, la începuturi, totul a pornit de la apă, de la o umiditate. Este un mare mister, care are conotaţii atât metafizice, cât şi ştiinţifice. Până şi cercetătorii moderni au admis că, de fapt, viaţa a început în oceanele planetei.
• Crezi că este cineva dispus să admită că „stăm” pe o gaură neagră şi că, în plus, aceasta „fabrică” apă, iar acea apă formează un ocean foarte mare în interiorul planetei? am întrebat eu dintr-o suflare şi cu un oarecare năduf.
• Este treaba cui vrea dacă admite sau nu adevărul acestor explicaţii. Pe noi nu ne interesează dacă lumea argumentează prin fel şi fel de ipoteze ceea ce eu îţi spun aici sau dacă pur şi simplu neagă, ori nu crede. Asta ţine de nivelul fiecăruia de înţelegere, de intuiţie şi mai ales de capacitatea de a verifica. Dar anumite elemente, ca dovezi, se adună totuşi. Porneşte, de exemplu, chiar de la noţiunile cosmogonice: noi vorbim în Orientul îndepărtat despre Apele Primordiale, din care mai apoi a apărut totul. Nu se spune niciodată că lumea a apărut din foc sau din aer.

Am făcut rapid o corelaţie:

• În Biblie se spune că am fost creaţi din „lut”, dar la urma urmei lutul e apă amestecată cu pământ. Dacă privim din perspectiva elementelor primordiale, este exact ceea ce se găseşte la acel nivel din interiorul planetei: oceanul de apă şi materia solidă a scoarţei. Exprimarea este evident metaforică, dar eu cred că are totuşi un sâmbure de consistenţă reală.
• Ai fi surprins să afli cât de literară este totuşi această exprimare. Nu este deloc metaforică. Apa chiar există în spaţiul cosmic, creată de dinamica găurilor negre. Mai bine zis, procesul este o „condensare a apei subtile” din planul eteric prin intermediul dinamicii şi rotaţiei unei găuri negre, iar această „condensare” face să apară în planul fizic, în spaţiul cosmic, ca o „expulzare” din vortexul găurii negre sau în imediata lui apropiere, a apei sub forma gheţii. Deci apa există în spaţiul cosmic şi chiar în cantităţi uriaşe. Chiar şi astrofizicienii au observat asta, cu mare uimire. Sigur, nu te aştepta să fie ca „apa de la robinet”, pentru că are totuşi nişte proprietăţi speciale, dar este apă. Acelaşi proces îl întâlneşti şi în interiorul Pământului: apa este „condensată” acolo de dinamica găurii negre din centrul planetei.
• Este uluitor… noţiunile şi dogmele ştiinţifice se bat cap în cap şi totul pare să fie aşa fantasmagoric, dar cu toate acestea este destul de simplu şi evident, dacă faci un efort să depăşeşti şocul iniţial!
• Ar trebui să nu te mai miri de faptul că în centrul Pământului există de fapt o gaură neagră. Orice structură, oricât de mică sau de mare ar fi, se bazează pe acelaşi Principiu fundamental: în centrul ei există o gaură neagră, un vortex care este atât principiul ei creator, cât şi cel al resorbţiei ei la sfârşitul existenţei. Orice galaxie are în centrul ei o gaură neagră masivă; orice atom are în nucleul său o gaură neagră minusculă, care îi asigură existenţa şi evoluţia în manifestare. Nu te ghida după paradigma ştiinţei contemporane; ea este încă la un nivel foarte modest al felului în care concepe lumea, fie că este vorba despre universul cuantic, fie despre cel macrocosmic, pentru că se limitează doar la o înţelegere pur fizică a lucrurilor.
• Cred că omul reacţionează la astfel de aspecte mai întâi prin respingere, datorită prejudecăţilor, iar apoi prin rezistenţă, datorită dogmelor ştiinţifice sau de altă natură, am spus eu.
• Da, aceasta pare să fie reacţia în cazul celor mai multe persoane. Dar, după cum îţi spuneam, asta nu e important pentru noi. Dacă fiinţa nu face efortul de a se depăşi, de a înţelege intuitiv aceste realităţi, cum te aştepţi să reacţioneze pozitiv? Din ce resurse?
• Nu ştiu… mă gândeam totuşi că astfel de informaţii sunt bulversante. Cine este aşa dispus să creadă că în spaţiul vid interstelar există apă care provine de la găurile negre cosmice? Dar, în primul rând, cum ar putea ca o gaură neagră să producă apă? Din câte ştiu, o gaură neagră doar absoarbe materia, nu o creează.

Doctorul Xien se îndreptă în scaun.

• Te pierzi în consideraţii aşa-zis „ştiinţifice”. Până nu demult se considera că nimic nu trece de gravitaţia unei găuri negre. Recent s-a emis ipoteza „halucinantă” că parcă totuşi ceva ar putea să fie eliberat de către o gaură neagră. Ai văzut de câte ori ştiinţa a considerat un aspect ca fiind definitiv, pentru ca peste câtva timp să modifice totul şi să recunoască faptul că s-a înşelat. E irelevant să aduci în discuţie ecuaţii, formule şi concepte ştiinţifice, atâta timp cât viziunea generală a ştiinţei contemporane este fundamental greşită. Suntem în secolul 21, dar sunt destui cei care încă mai cred că particulele elementare se lovesc ca nişte bile materiale între ele. Şi acesta nu este decât un exemplu minor. Nu este însă locul şi nici timpul să vorbim despre _asta. Îţi voi explica unele elemente foarte importante din acest domeniu mai târziu. Altele vei putea să le studiezi chiar tu prin experienţă directă, cu ajutorul tehnologiei avansate.

Am ridicat din sprâncene. Nu înţelegeam la ce se referea. Când? Unde? Cum?

• Răbdare. Ai văzut multe deja şi ai avut anumite experienţe deosebite, dar încă păstrezi o doză de „recul” mental.

Evident, acum era vorba despre o neînţelegere de comunicare în cele ce amândoi am vrut să spunem, dar am tăcut din gură. Eram în schimb foarte interesat să aflu despre interiorul Pământului. Eu îmi imaginam că va fi o călătorie relativ uşoară, precum cea spre Camera Ocultă din Egipt, dar -aşa după cum îmi specificase Cezar -lucrurile păreau a fi cu mult mai complicate.

    Apa şi modul real de formare a planetelor

Am reluat subiectul, accentuând asupra celui mai sensibil punct:

• Oricât aş fi de permisiv din punct de vedere ştiinţific, este foarte greu să concep că apa există în vidul cosmic în cantităţi uriaşe şi că „izvorăşte”, aşa cum ai spus, din dinamica găurilor negre.
• Procesul nu este aşa de complicat, a răspuns doctorul Xien. Realitatea spaţio-temporală este foarte distorsionată în preajma unei găuri negre, care semnifică un pasaj de trecere spre alte dimensiuni ale manifestării. Apa lichidă, aşa cum o cunoşti tu, este doar expresia fizică a unei energii subtile specifice, care este elementul subtil denumit „apă”. În jurul unei găuri negre sunt condiţii energetice speciale, aşa că în anumite circumstanţe această „apă” subtilă din planul eteric „condensează” în apa lichidă din planul fizic. Deja sunt observaţii clare în această privinţă.
• Dar cum se leagă această explicaţie de apa din interiorul planetei?

Doctorul Xien mi-a făcut un semn să am răbdare.

• În fazele iniţiale, atunci când în spaţiul vid există doar vortexul găurii negre ca nucleu de formare a viitoarei planete, apa condensează şi este expulzată sub formă de gheaţă în cosmos, unde se amestecă cu alte „tipuri de materie” şi praf cosmic, după care „centura” de materie astfel formată începe să fie atrasă din nou de gaura neagră şi se apropie de aceasta, formând un fel de „dop” în jurul vortexului. O parte din obiectele de gheaţă şi materie amestecate scapă însă spre exterior şi îşi încep periplul prin spaţiul cosmic. Este cazul cometelor, de pildă. Restul centurii de materie şi gheaţă revine spre vortexul găurii negre şi se conglomerează ca o crustă, de la care se formează planeta. Crusta formată blochează oarecum acţiunea găurii negre centrale, cam la fel cum un dop blochează curgerea în spirală a apei într-o chiuvetă, prin sorbul acesteia. Sau dacă vrei, este ca atunci când construieşti o arcadă, iar ultima bucată de materie, în vârful arcadei, susţine tot restul în echilibru şi îl împiedică să cadă la pământ.

Ascultam uluit aceste explicaţii şi nu ma hotărâm ce să cred: luam cunoştinţă despre un proces real sau totul nu era decât produsul unei fantezii cu iz de science-fiction? I-am împărtăşit atunci cu sinceritate doctorului Xien gândurile mele.

• Şi Galilei ar fi gândit poate la fel ca tine, dacă i se explica la vremea respectivă despre teoria relativităţii.

Ştiinţa şi-a arogat de mai multe ori până acum „supremaţia” cunoaşterii şi de fiecare dată a trebuit să recunoască faptul că mereu apar elemente noi, care sunt praguri de evoluţie.

• Dar este suficientă acea crustă pentru a asigura condiţiile necesare vieţii pe o planetă? am întrebat eu, dorind să trec mai departe pentru a afla noi informaţii.
• Lucrurile nu se petrec „la întâmplare”, cum cred oamenii de ştiinţă, ci sunt rodul unor necesităţi. Elementele se combină, pornind de la destinul acelei planete ca suflet în manifestare şi până la particularităţile regiunii din cosmos în care ea se află. În timp, se formează un „habitat interior”, care îşi urmează evoluţia având în centru gaura neagră. Toate sunt echilibrate atunci prin activitatea conştientă a găurii negre centrale: materie, apă, lavă şi toate celelalte.
• Singularitatea este şi ea conştientă? am întrebat, siderat.
• Desigur, este un spirit evoluat, care are grijă de ceea ce a creat. Dar nu vom discuta acum despre asta.
• Deci gaura neagră centrală are grijă de proporţii. Ea reglează şi elementele de la suprafaţă?
• Totul. La „exteriorul” planetei se creează de asemenea un habitat în decursul timpului. Suprafaţa poate fi lovită de alte corpuri cereşti, îşi poate creşte temperatura şi îşi poate crea o atmosferă propice pentru susţinerea vieţii fizice, dar aceasta nu este ceva obligatoriu. Există mereu un echilibru de forţe şi influenţe între „exterior” şi «interior”, marcat de destinul specific al acelui corp ceresc. De aceea întâlnim o varietate extraordinară de posibilităţi şi moduri de manifestare, fie că vorbim de planete, sateliţi naturali, asteroizi, comete sau alte corpuri cereşti. În cazul stelelor procesul este asemănător, însă gaura neagră centrală fiind mult mai mare, condiţiile de presiune şi temperatură determină alte tipuri de manifestări ale clementelor din planul subtil; în acest caz predomină manifestarea elementului subtil „foc” şi tocmai de aceea stelele „se aprind” şi devin focare principale de susţinere m planul fizic al sistemelor planetare. Menirea lor e alta, prin comparaţie cu cea a planetelor.
• Apa nu intervine în cazul lor?
• Doar în primele faze de creaţie, după care există o transmutare către elementul foc şi steaua se aprinde. Însă ceea ce am vrut să scot în evidenţă este faptul că în cazul planetei noastre aproape toată apa care există provine din gaura neagră centrală, din interiorul planetei. Reţine că în cea mai mare parte, apa vine din aşa-zisul interior al planetei. Oceanul planetar interior, care a fost identificat şi de oamenii de ştiinţă, conţine apă creată în modul pe care ţi l-am expus. În plus, există multe alte surse de apă, lacuri sau chiar mări, situate la diferite adâncimi şi în diferite zone din interiorul Pământului.
• Ceea ce mi-ai spus tu contrazice tot ce se ştie despre geneza cosmică a unei planete. Şi, de asemenea, cam tot ce se ştie despre felul în care „funcţionează” o gaură neagră, am spus eu cu o anumită preocupare.
• Nu-ţi face griji în legătură cu asta. Observă că nu poţi avea deocamdată răspunsuri de la ştiinţa modernă, pentru că bazele ei de gândire şi concepţie a universului înconjurător sunt încă materialiste. E chiar obositor să vezi atâta limitare şi uneori chiar prostie la nişte oameni care pretind că sunt inteligenţi şi că au ajuns la niveluri academice. Ştiinţa nu înţelege nici măcar natura vidului, nu a stabilit încă în mod real ce este Conştiinţa; cum ar putea ea să înţeleagă misterul naturii şi al comportamentului unei găuri negre din Univers sau din orice altă parte a Creaţiei? E ca şi cum tu ai vorbi cu un copil de trei ani despre ecuaţii diferenţiale şi despre mecanica cuantică; indiferent că îi vei spune despre astea, ori despre un concurs de frumuseţe, el îţi va arăta mereu doar ce ştie el şi atât, adică săpăliga cu care se joacă în nisip.
• Bun, asta am înţeles, e clar că noţiunile actuale ale ştiinţei nu pot să străpungă semnificaţia unor astfel de revelaţii, dar totuşi cum apare apa din găurile negre?! Nu _am nevoie de formule, ci de o explicaţie naturală.

-Ţi-am spus: este un fenomen de „conversie”, care poate fi înţeles ca o „condensare” din planul subtil în planul fizic, material. „Convertorul” este gaura neagră centrală a planetei. Apa este expulzată în diferite etape ale istoriei planetei şi în diferite cantităţi. La început este expulzată ca gheaţă în cosmos, unde se combină cu praful cosmic şi cu alte elemente materiale. După ce crusta planetei s-a format în jurul găurii negre centrale, apa creată din gaura neagră alimentează oceanul interior, apoi acesta prin fisuri alimentează oceanele şi mările de la suprafaţă.

O paralelă cu ştiinţa modernă

Evident că afirmaţiile doctorului Xien aveau prea puţin de a face cu teoria acreţiei din astrofizică, unde planetele se formează în timp îndelungat prin ciocnirea şi adunarea laolaltă a numeroşi „bolovani” de rocă şi de gheaţă. Există însă şi alte teorii, pe lângă teoria acreţiei la nucleu, ceea ce arată dorinţa oamenilor de a găsi un răspuns la anumite întrebări şi realităţi din universul ce îi înconjoară. Din nefericire, ei caută răspunsuri care să fie în conformitate cu nivelul cunoştinţelor şi concepţiilor care deja există. Dacă se expune ceva care contravine acestor idei, teoria devine o „imposibilitate” sau o „prostie”. Aşa după cum doctorul Xien a subliniat într-o discuţie ulterioară, una dintre Principalele cauze ale eşecului lor de gândire şi apreciere este că nu acordă suficientă atenţie jocului celor cinci elemente în Univers, pe care îl consideră a fi mai mult o teorie filosofică cu nuanţe fanteziste, decât ceva pe deplin real.

Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă nu iau în considerare decât fenomenele care au loc la nivelul planului fizic, în spaţiul cosmic, uitând sau neştiind deloc că acestea nu reprezintă altceva decât manifestarea ultimă a unor influenţe şi energii superioare. Aici intră în discuţie găurile negre, ce anume reprezintă şi ce manifestă ele cu adevărat.

Până la un anumit punct, calculele şi ecuaţiile pot descrie o manifestare materială a fenomenelor din jurul unei găuri negre. De pildă, scoarţa şi mantaua terestră, care se formează prin acreţie datorită atracţiei exercitată de gaura neagră din centrul planetei se aseamănă într-o anumită măsură cu discul de acreţie din jurul unei găuri negre cosmice, care „suge” materia plasmatică de la o stea cu care formează un sistem binar, ori chiar materie din cosmosul apropiat, cum ar fi praf cosmic, particule sau roci şi bolovani de felurite mărimi, atâta timp cât acestea rămân la o distanţă adecvată.

Informaţiile pe care le-am primit atunci de la doctorul Xien au fost echivalentul unui „trăznet” pentru ideile ce le aveam despre aceste aspecte. A fost o carbonizare destul de rapidă a prejudecăţilor pe care le aveam, totuşi nu lipsită de anumite „tensiuni” interne. Am încercat să mă justific într-un anumit sens faţă de doctorul Xien:

• Este greu de depăşit ideologia materialistă actuală. Îţi mărturisesc că şi pentru mine e dificil să accept această idee, despre găurile negre care emit apă şi formează „stelele şi planetele lichide”, ca nişte protostele sau protoplanete. Iar asta se petrece în condiţiile în care eu, totuşi, am avut ocazia să văd lucruri extraordinare şi să mă conving de multe aspecte uluitoare până în acest moment, după cum tu însuţi ai spus. Cu toate acestea, chiar şi după ce mi-ai explicat procesul, îmi vine foarte greu să înţeleg cum poate apa să izvorască dintr-o gaură neagră şi să stea la baza formării unei planete. Parcă nu pot să scap de întrebarea asta.
• Nu e chiar atât de dificil de înţeles precum ţi se pare, mi-a răspuns doctorul Xien cu bunăvoinţă. Poţi să ai un punct de referinţă dacă te gândeşti la compoziţia cometelor, care conţin foarte multă gheaţă, deci apă. Toţi astrofizicienii au în vedere o anumită „geneză”, inclusiv a cometelor, dar totdeauna pornind de la o anumită etapă şi o anumită zonă din Cosmos. Nimeni însă nu spune, de exemplu, de unde au luat cometele acea gheaţă sau cum a apărut gheaţa, deci apa, în „vidul” cosmic. Doar teoria acreţiei nu stă în picioare, iar ei ştiu asta foarte bine, pentru că nu explică formarea planetelor gazoase. Nu poţi spune că planetele telurice sau format într-un fel, iar cele gazoase în alt fel. Dar dacă iei în considerare ceea ce ţi-am explicat cu expulzarea gheţii în fazele iniţiale ale protoplanetei, dinspre gaura ei neagră centrală, şi ceea ce urmează după aceea, atunci poţi să înţelegi mult mai simplu originea cometelor.

Următoarea întrebare am rostit-o în mod spontan:

• Atunci ce lipseşte ştiinţei actuale pentru a înţelege aceste lucruri? Doar faptul că nu aplică teoria elementelor?
• Ăsta este doar un caz particular. În general vorbind, la savanţii contemporani există un set de principii şi concepţii învechite, de natură materialistă, care se opune în mod sistematic unei înţelegeri largi, de ansamblu, a Universului. Doar puţini dintre ei au început să aibă o viziune holografică asupra funcţionării creaţiei. Celor mai mulţi le lipseşte deocamdată puterea de înţelegere, pentru ca mintea oamenilor de ştiinţă este blocată într-un cadru foarte limitat de evenimente spaţio-temporale ce aparţin planului fizic.

Aceea a fost prima discuţie pe care am avut-o cu doctorul Xien despre interiorul Pământului. Noaptea ce a urmat nu am dormit aproape deloc, analizând în minte din nou şi din nou ceea ce tocmai aflasem. Nu am crezut că Problema despre interiorul planetei noastre poate fi aşa complexă şi începeam să am o stare tot mai mare de uimire, realizând cât de insignifianţi în aparenţă suntem, ca fiinţe, prin raport la marile mistere ale Universului. În acelaşi timp avem acces total la aceste mistere, dacă ştim să ne dezvoltăm capacităţile interioare şi dacă înţelegem în mod corect lucrurile.

Abia aşteptam zorii zilei pentru a mă întâlni cu Cezar şi a dezbate cu el aceste noi elemente, care mi-au fost dezvăluite de doctorul Xien, cu atât mai mult cu cât în program era deja stabilită o deplasare a noastră la complexul din munţii Bucegi, în vederea pregătirii expediţiei. Voiam să folosesc cât mai bine timpul pe care îl aveam la dispoziţie, aşa că am profitat de drumul până la locaţie pentru a vorbi în continuare despre acest subiect.

Cum pătrunzi în interiorul Pământului

După ce am pus la cale unele aspecte de ordin tehnic şi administrativ din interiorul Bazei, am plecat împreună cu Cezar spre Bucegi. De această dată am preferat deplasarea cu maşina, pentru a putea discuta nestingheriţi. Lui Cezar îi plăcea mult să şofeze, astfel că ori de câte ori avea posibilitatea, recurgea la această variantă.

I-am împărtăşit cu mult entuziasm şi în sinteză ceea ce aflasem de la doctorul Xien şi mi-am exprimat speranţa ca nivelul conştiinţei mele să-mi permită să realizez cu succes călătoria care va urma. Cezar mi-a îndepărtat eventualele dubii:

• În această privinţă lucrurile sunt deja stabilite, deplasarea a fost programată. Îţi pot spune chiar că suntem aşteptaţi şi, pentru această primă călătorie nu vor fi probleme.

Am rămas tăcut câteva clipe. Am întrebat apoi, nesigur:

• Ce vrei să spui cu „această primă călătorie”? Vor fi mai multe expediţii?

Cezar aprobă din cap.

• Există mai multe niveluri de acces în interiorul pământului, iar acomodarea ta este necesară. Structura interioară a planetei e foarte complexă şi dacă acum eşti uimit cu cele aflate de la doctorul Xien, pregăteşte-te pentru ceea ce urmează. Lumile din interior sunt diverse şi surprinzătoare.

Savuram acea stare de aşteptare activă, plină de mister şi cumva ruptă de realitatea cotidiană a omului obişnuit. Deşi în interiorul Departamentului ea era destul de comună prin chiar specificul activităţii, totuşi în unele momente speciale, cum ar fi acesta, de pregătire a unei noi expediţii, senzaţiile şi percepţiile lăuntrice se amplificau.

Am deschis repede discuţia cu Cezar, dorind să-mi lămuresc un semn mai vechi de întrebare pe care îl aveam, în legătură ai pătrunderea spre interiorul gol al Pământului:

• Am înţeles că nu oricine poate pătrunde în interiorul planetei, cel puţin la adâncimi mai mari. Dar locul pe unde se pătrunde este important? Are el vreo particularitate? De exemplu, al doilea tunel respectă vreo regulă în această privinţă?

În timp ce rosteam întrebarea, l-am privit pe Cezar: concentrat, emanând o extraordinară încredere în sine şi sinceritate, era după părerea mea una dintre puţinele fiinţe umane care înţelegea situaţiile complexe la justa lor valoare, fie că acestea aveau legătură cu intricaţiile lumeşti, fie cu cele spirituale. Mi-a răspuns în modul lui direct şi simplu, pe care îl cunoşteam prea bine de aproape douăzeci de ani:

• Cel mai uşor pătrunzi în interiorul unui corp ceresc pe liniile lui de câmp magnetic. La fel e şi în cazul Pământului. Dacă intri pe sus, de-a lungul liniilor de câmp Magnetic, atunci pătrunzi gradat în planurile subtile: eteric, astral, mental, cauzal, până în centru. Dacă vrei să mergi direct, la întâmplare, pătrunzi prin scoarţa terestră, dar la un moment dat te opreşti, deoarece nu mai ai capacitatea de a înţelege ce se petrece acolo şi îţi pierzi cunoştinţa. Totul se blochează, după cum ţi-a spus şi doctorul Xien: aparate, tehnologie, procese mentale. Şi atunci, ori ai capacitatea reală de a pătrunde şi poţi să mergi mai departe, adică fiinţa ta este pregătită pentru acel salt vibraţional; ori te opreşti acolo sau chiar înnebuneşti.
• Deci pe sus, pe la poli, este mai uşor de pătruns…

Am rămas puţin gânditor, apoi am vrut să aplic cu Cezar aceeaşi „tehnică” precum în cazul doctorului Xien:

• Să spunem că cineva poate înainta fără probleme în interiorul planetei pe o astfel de linie de câmp magnetic. Ce va vedea atunci? Peisaje care se schimbă?
• Grosimea scoarţei şi a unei părţi din manta este parcursă la nivel fizic, dar apoi nu mai există materie fizică, pentru că se intră în dimensiunile subtile: eterică, astrală şi aşa mai departe.

• Bine, dar oamenii de ştiinţă au dat o structură destul de clară a interiorului planetei. Greşesc ei aşa mult în teoria pe care o expun?

Practic vorbind, nu voiam să-l „verific” pe Cezar întrebându-l cam aceleaşi lucruri ca pe doctorul Xien, ci doream mai mult să asimilez eu însumi problema, privind-o din mai multe unghiuri de vedere.

• Este doar aproximarea lor, bazată pe extrapolări şi observaţii indirecte, dar realitatea este alta. Te vei convinge singur, m-a asigurat Cezar.

Aşteptam şi eu emoţionat acele momente. Doream totuşi să cunosc mai multe despre apropiata călătorie, aşa că l-am întrebat:

• Trecerea de la materia fizică la planurile subtile se face brusc?

Înainte să-mi răspundă, Cezar a făcut o scurtă pauză, îl vedeam cum căuta să-şi aleagă cuvintele cu grijă, pentru a mă face să înţeleg cât mai bine:

• Nu, nu se face brusc. Dacă respecţi o anumită continuitate a deplasării, materia fizică începe să devină cumva mai „uşoară”, mai rarefiată, apoi apare o stare plasmatică a ei, apoi intri total în planurile subtile, unde «materia” este de fapt energie pe diferite frecvenţe de vibraţie, în funcţie de dimensiunea sau planul de manifestare la care ai ajuns. Dar nu poţi să treci mai departe de zona pentru care eşti pregătit din punct de vedere energetic. Câmpul subtil de acolo acţionează cumva elastic. Dacă la el ajunge o energie grosieră, aceasta „ricoşează” elastic, în sensul că nu poate pătrunde, deoarece nu este «recunoscută” ca frecvenţă de vibraţie.

Am rămas tăcut un anumit timp, încercând să asimilez această informaţie.

• Deci nu poţi să forţezi…
• Nu. Îţi pierzi cunoştinţa sau pur şi simplu eşti deviat. Dacă cineva ar avea un mecanism adecvat şi ar începe să foreze nebuneşte, direct spre centrul Pământului, la un moment dat dispozitivul de forare pur şi simplu s-ar bloca, s-ar opri, n-ar mai putea să funcţioneze, deoarece frecvenţa lui de vibraţie, ca tehnologie şi material din care este alcătuit, nu ar mai corespunde cu cea a stratului interior la care a ajuns. Mergi exact până acolo unde îţi permite frecvenţa conştiinţei tale individuale. Asta e valabil atât pentru fiinţe, cât şi pentru obiecte din materie amorfă.
• Înţeleg asta, dar nu-mi pot imagina totuşi cum ar putea fi blocat un astfel de dispozitiv în înaintarea lui…

Cezar se gândi puţin, după care îmi oferi un exemplu sugestiv:

• Este exact ca la pătrunderea unei navete cosmice în atmosferă: dacă ea vine într-un unghi prea abrupt şi cu o energie mare, va fi consumată, se va aprinde datorită frecării intense; dacă unghiul este prea larg, atunci forţa gravitaţiei o va respinge, iar naveta va ricoşa pe lângă planetă. Doar sub un anumit unghi şi pe o anumită direcţie ea poate să intre în siguranţă în atmosferă şi să ajungă pe suprafaţa planetei. Principial vorbind, regula este aceeaşi şi la pătrunderea în interiorul Pământului, unde vei intra pe liniile de câmp magnetic şi vei parcurge dimensiunile subtile, intrând mai întâi în planul eteric, apoi din ce în ce mai subtil, până în centru. Asta, fireşte, dacă nivelul individual de conştiinţă este adaptat unei astfel de călătorii.

Am intervenit, pentru că aici mi-am adus aminte despre un aspect pe care de asemenea doream să-l clarific:

• Eu ştiu că la om corpurile lui subtile învelesc corpul fizic, iar ultimul, la exterior, este corpul cauzal, care este cel mai rafinat. Dar, din cele aflate de la doctorul Xien şi de la tine, în cazul planetei nu este la fel.

-Corpurile subtile ale fiinţei umane sunt prezentate ca învelind” corpul fizic şi ele se extind din ce în ce mai mult în exteriorul acestuia, de la corpul eteric la corpul cauzal. Totuşi, această extindere nu este doar pe o singură direcţie, deoarece corpul fizic este de asemenea pătruns şi în interiorul său de celelalte corpuri subtile. În cazul Pământului şi al oricărei alte planete lucrurile sunt la fel, chiar dacă aparent este invers, adică se porneşte de la corpul fizic şi se merge spre centru unde este corpul cauzal. La fel de bine pot spune că şi planeta noastră are un corp eteric care acoperă suprafaţa fizică, apoi cel astral care acoperă planul eteric şi tot aşa. Însă aceasta este doar o reprezentare dimensională a problemei, pe care mintea o ataşează în nevoia ei de a înţelege „mecanismul”. Evoluţia spirituală a unei fiinţe umane de exemplu, nu se face spre „exterior”, ci totdeauna mergând spre interiorul fiinţei, spre centrul spiritual. Din perspectiva faptului că o planetă este de fapt o fiinţă, faptul că în centrul spiritual al planetei găseşti frecvenţa cea mai înaltă de vibraţie este perfect justificat. Prin urmare, problema este „inversată” doar din perspectiva minţii, care o interpretează dimensional, introducând ideile de „interior” şi „exterior”. Din această cauză lucrurile par să fie opuse, dar în realitate ele sunt unitare. Acum înţelegeam foarte bine situaţia şi i-am mulţumit lui Cezar pentru explicaţii.

Bariere conceptuale

Un timp am tăcut amândoi, el savurând şofatul, eu punând în ordine mentală noţiunile pe care le-am aflat în ultimele ore. După mai multe minute am reluat discuţia asupra unuia dintre punctele sensibile:

-Mie mi se pare foarte interesant acest proces de formare planetară, despre care mi-a vorbit doctorul Xien, care nu prea are legătură cu concepţia ştiinţifică actuală, cea a acreţiei materiei la un nucleu.

Cezar înclină din cap, aprobator.

• Interesant, nu-i aşa? Ce departe pot fi ei de adevăr în această privinţă şi totuşi cât de mult se zbat pentru a menţine o idee retrogradă şi limitată, pur materialistă, în câmpul conştiinţei omenirii. În realitate, toate stelele şi planetele se creează pornind de la acest principiu de gaură neagră, dar ştiinţa înţelege fenomenele doar prin prisma posibilităţilor ei actuale. Deşi explicaţia lor cu bolovanii cosmici care se ciocnesc şi, prin acreţie, ajung să formeze planetele este în mod evident insuficientă, ea totuşi funcţionează într-un anumit context foarte limitat, al unei explicaţii teoretice, conceptuale. Oricâte erori ar fi, nepotriviri sau observaţii care contrazic această teorie, ei se încăpăţânează să o menţină, deşi îşi dau seama că nu are cum să funcţioneze.
• Mă întreb ce îi face pe oamenii de ştiinţă să rămână la acest stadiu limitat de concepţie…, am spus eu cumva retoric.

Ştiam răspunsul, dar voiam totuşi să aud şi părerea lui Cezar. Nu a trebuit să aştept prea mult.

• Orgoliul, aroganţa şi rutina; faptul că unii savanţi s-au cantonat într-un sistem de concepţii învechite, pur materialiste, iar asta îi privează să aibă o viziune mai largă asupra Universului. Nu poţi să ceri la nesfârşit dovezi prin „măsurători”, atâta timp cât însăşi aparatele de măsură şi tehnologia de măsurare sunt relativ limitate şi modeste. În astfel de cazuri obţii doar ceea ce vrei, adică atât cât îţi pot oferi acele aparate. Nu fenomenele trebuie să-şi coboare frecvenţa pentru ca tu să le observi şi să devii conştient de existenţa lor prin intermediul aparatelor de măsurare, ci tu trebuie să-ţi măreşti frecvenţa personală de vibraţie pentru a determina transformări în tehnologie, în modul de gândire şi în comportamentul ştiinţific, ca să ajungi să percepi acele fenomene sau realităţi superioare aşa cum trebuie. Principala barieră în faţa progresului ştiinţei este concepţia ei materialistă asupra lumii.
• În orice caz, mi se pare că e prea mult pentru ei să accepte ca sursă de formare planetară o gaură neagră de dimensiuni reduse.
• Ceva rudimente despre o astfel de concepţie au avut şi astrofizicienii moderni, atunci când au emis teoria formării stelelor printr-o mişcare gradată rotitoare a materiei din norul de praf stelar, doar că ei au încercat să „rezolve” totul din punct de vedere fizic şi mergând cumva „de-a-ndoaselea”. De fapt, mai întâi apare acest vortex fundamental, ca o singularitate, ce manifestă un câmp din ce în ce mai intens de forţe în rotaţie, până când încep să se manifeste primele rudimente ale materiei fizice, adică praful stelar; apoi, după o perioadă de timp apare şi apa.
• Este foarte interesant şi uluitor cum se petreclucrurile de fapt în Cosmos, cum apare materia…, am spus eu, realmente fascinat de aceste mistere.
• Există câteva voci în ştiinţa actuală carepresupun că elementele principale ale materiei, vorbind de electroni, protoni şi neutroni, se formează în zonele intens magnetice din vecinătatea unor găuri negre care se rotesc foarte repede. Alţi cercetători consideră că aceste elemente apar din „neant” şi apoi se topesc în „neant”, adică în „vidul” cosmic. De fapt, vidul este real şi există, chiar dacă energia lui pare să fie „magică”. Orice mini-vortex care există în cosmos reprezintă o mini-gaură neagră, iar energia vidului se „condensează” şi se manifestă atunci prin intermediul lui ca o fină peliculă, ca un fel de „vid lichid”, ca o suprafaţă de lichid care se ondulează mereu.
• Eu înţeleg într-o anumită măsură, dar măîndoiesc că cercetătorii moderni ar putea fie măcar să asculte aşa ceva. Asta i-am spus şi doctorului Xien.
• Am studiat problema, pentru că m-a interesat.Spre surprinderea ta, cercetătorii au descoperit deja acest adevăr, însă nu înţeleg ce să facă cu el3. Faptul că ei se încăpăţânează să spună că aşa ceva nu apare în mod natural în Univers, e problema lor, nu a noastră. Tot aşa, ei îşi imaginează că totul e o „întâmplare”, un haos mai mic sau mai mare din care „se întâmplă” să apară viaţa, o stea sau nişte planete.

Eram amuzat că Cezar folosea aproape aceleaşi expresii şi idei ca doctorul Xien, ceea ce însemna că învăţăturile acestuia prinseseră rădăcini adânci şi în el.

• Singurele care „guvernează”, în concepţiaoamenilor de ştiinţă contemporani, sunt legile

Universului fizic, care se aplică la un domeniu limitat al realităţii. Mereu apar necunoscute, mereu sunt semne de întrebare, mereu sunt mistere nerezolvate, chiar dacă legile lor spun că un anumit obiect, fenomen sau manifestare n-ar trebui să existe acolo unde apare sau în forma în care apare. Nu poţi să construieşti un bloc doar cu dalta şi ciocanul, pentru că rişti să se surpe; nu ai elementele de legătură, nu cunoşti esenţa proiectului. Într-un astfel de caz, savanţii ar trebui să se documenteze, să cerceteze, să fie deschişi la alte posibilităţi mult mai vaste, pentru a realiza un salt semnificativ de concepţie. Deocamdată aceasta nu s-a petrecut, dar poate că există şanse în viitorul apropiat. (Probabil autorul se referă la „condensatul BoseEinstein”, care este o stare a materiei diferită de cele cunoscute în natură, în care atomii ajung să se comporte corelat, la unison, atunci când temperatura este foarte apropiată de zero absolut (n. ed.)).

   Va urma …

     Câmpul magnetic al planetei: enigme şi interpretări

Încă nelămurit pe deplin, l-am întrebat pe doctorul Xien:

• Atunci spune-mi, cum se pune de fapt problema în cazul centrului planetei? Ce este acolo în realitate?
• Momentan se afirmă că acolo este o sferă de metal solid, care se răceşte treptat pentru că emană continuu căldură spre suprafaţă, dar, aşa cum ţi-am spus, această idee reprezintă doar interpretarea oamenilor de ştiinţă, care e preluată orbeşte de restul populaţiei.
• Bine, dar există totuşi măsurători, există nişte efecte, nişte determinări care au fost făcute, am spus destul de contrariat. Oamenii aceia de ştiinţă vorbesc în conformitate cu anumite evidenţe.

Conceptele şi rezistenţa manifestată de prejudecăţile mentale erau puternice şi creau în mintea mea un conflict dur. Mă aflam deja în etapa în care simţeam cum îmi „fuge pământul de sub picioare”. Începeam să mă frământ şi am căutat să mă îmbărbătez singur:

• Nu se poate, ceva nu este în regulă. Este imposibil ca geologii şi fizicienii să greşească în acest fel. Au folosit o anumită tehnologie, au determinat într-un fel existenţa sferei metalice din centrul planetei sau cel puţin au extrapolat rezultatele pe care le aveau şi a rezultat această concluzie, care este admisibilă. Undeva trebuie să existe o explicaţie care să unească atât observaţiile lor, cât şi ceea ce îmi explici tu acum.

Doctorul Xien mi-a răspuns cu mult calm:

• Nu poţi să uneşti ceva fals cu ceva adevărat. E ca în iluzia creată de un magician într-un spectacol: el îţi arată un efect şi tu crezi că el rezultă în conformitate cu ceea ce ai văzut şi ştiai până atunci, dar explicaţia din spate este cu totul alta. Ce vezi sau apreciezi tu este iluzie; ce face el este realul. Cercetătorii sunt precum spectatorii la un astfel de spectacol: ei văd nişte efecte şi interpretează rezultatul în conformitate cu ce văd şi cu ce măsoară, dar realitatea este alta.
• Bine, şi care e aceea? am întrebat nerăbdător.
• În cazul nucleului din centrul Pământului trebuie să porneşti de la ideea că în mod evident cercetătorii nu ştiu că acolo se află o sferă solidă de fier şi nichel. Oamenii de ştiinţă doar bănuiesc asta. Ei gândesc cam aşa: „La un astfel de câmp magnetic, pe care îl are Pământul… ce anume ar putea să îl producă? El nu poate fi provocat de scoarţă, evident. Nici de lavă, care nu are forţa să-l genereze la asemenea intensitate. Atunci de cine? Pentru ca un astfel de câmp magnetic să poată exista, trebuie ca în centrul planetei să fie o sferă de fier şi nichel, care e înconjurată de lavă, iar acest tandem manifestă un dinamism puternic ce creează câmpul magnetic!”.

• Da, este o concluzie logică, deşi recunosc că e doar teoretică.
• Precum spui: este doar o teorie a propriei lor interpretări. Ei nu îşi pot explica în alt mod faptul că există un câmp magnetic aşa de intens al planetei. Savanţii nu pot înţelege ce anume şi cum este generat acest câmp magnetic, altfel decât prin prisma a ceea ce ei deja cunosc, cu legile şi teoriile actuale ale fizicii.
• Adică ei greşesc şi fac studii eronate? am întrebat mirat.
• Nu neapărat, doar am specificat că ei interpretează în mod limitat ceea ce ei observă, prin prisma a ceea ce cunosc până acum ca fiind realitatea. Indiferent de „simulările” pe care le realizează pe computer, ori de alte extrapolări, în final ei îşi servesc singuri rezultatul pe care îl doresc şi pe care îl presupun că există. Apoi sunt mulţumiţi că ideile lor „s-au verificat”. Adevărul este că ceea ce gândesc ei despre nucleul Pământului reprezintă singura teorie logică pe care au putut să o emită, pe baza cunoştinţelor de până acum ale ştiinţei, care ar putea da o soluţie pentru prezenţa câmpului magnetic terestru. Dar asta nu este suficient.

De ceva timp îmi aţintisem privirile asupra asistentei doctorului Xien, Shin Li. Stătea imobilă pe scaun, cu mâinile sprijinite elegant pe masă, ca o statuie de o tulburătoare frumuseţe şi un ales rafinament. Reflectam la faptul că ea însăşi era pentru mine un mister de nepătruns şi, într-un fel, regretam că doctorul Xien nu îmi dezvăluia şi acea necunoscută, care mă fascina.

În acel moment mintea mi-a fost străfulgerată brusc de următoarele cuvinte: „Nu îţi dispersa atenţia. Aprofundează misterul.” Am tresărit uşor; Shin Li mă privea fix cu ochii ei parcă născuţi din ape ancestrale, transmiţându-mi cu putere acel mesaj telepatic. Deşi nu eram sigur, totuşi mi s-a părut că discern de asemenea o nuanţă amuzată şi chiar o fină ironie în privirea ei intensă. Am preferat să revin, focalizat, la discuţia cu doctorul Xien. Trecuseră doar câteva secunde, dar Shin Li avea capacitatea extraordinară, la care recurgea uneori, de a crea impresia că spaţiul şi timpul se dilată. Nu era prima dată când mă confruntam cu aşa ceva în prezenţa ei.

• Totuşi, trebuie să existe o cauză care generează acest câmp magnetic al planetei, nu-i aşa? am pus eu întrebarea evidentă, pe care o aveam deja pregătită. Oamenii de ştiinţă au făcut observaţii, determinări, au interpretat undele seismice. Toate acestea se bazează pe ceva, nu poţi spune că sunt doar vorbe în vânt.

Doctorul Xien a zâmbit din nou, abia perceptibil. Am înţeles atunci intuitiv că nu eram singurul care ştiam de transmisia telepatică a asistentei Shin Li. Mi-a răspuns însă ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut; egal, profund, impactant la nivel de cunoaştere.

• Există un fel de „joc” al unui triunghi format din câmpul electric, câmpul magnetic şi concentrarea lor în ceea ce numim noi „materie”. Este un triunghi al unor transformări recurente. Cele trei forme de manifestare trebuie să fie într-un echilibru permanent.

Urmăream mâna doctorului Xien care desena cu dexteritate, în timp ce el explica, o schemă aproximativă a acestui proces. Mai apoi am rupt foaia din blocnotes şi am împăturit-o cu grijă, ştiind că îmi va servi mai târziu când voi scrie despre aceste lucruri. Cele două schiţe de mai jos sunt reprezentarea desenului său pe hârtie:

-Materia „naşte” atunci un val, o undă în manifestare, care se desface în cele trei componente: masă, spaţiu şi timp, a continuat să explice doctorul Xien.

Asta înseamnă condensare, energie electrică şi energie magnetică, pentru că masa corespunde materiei condensate, spaţiul corespunde câmpului electric, iar timpul corespunde câmpului magnetic. De fapt, câmpul magnetic al Pământului nu este altceva decât „valul” prezenţei fizice a planetei noastre în Univers. Este „ecoul” prezenţei fizice a planetei noastre în spaţiul şi timpul din Univers.

„Inima” unei planete

Lucrurile începeau să se clarifice din ce în ce mai mult. Totuşi, unele aspecte păreau să nu se coreleze, aşa că am întrebat:

• Dacă materia apare după cum spui, atunci înseamnă că ea există de asemenea şi în centrul planetei. Ce m-ar putea face să cred că nu e aşa? Cred că pe asta se bazează şi oamenii de ştiinţă în teoria lor.
• O planetă, fie că este telurică sau gazoasă, nu reprezintă doar o sferă de materie amorfă în spaţiul cosmic. Nimic din ceea ce se naşte sau apare în Univers nu este aleatoriu sau gratuit. Pentru orice, chiar aparent neanimat în planul fizic, există o sursă superioară care a determinat apariţia acelui obiect, a acelei forme. Ea nu apare „din neant”, doar prin concursul unor forţe aşa-zis „aleatoare”, după cum susţine ştiinţa.

Doctorul Xien se opri câteva clipe, apoi -fără îndoială că sub impulsul unei inspiraţii subite -a continuat plin de patos şi simţire:

• Ia exemplul unei fiinţe umane: există o cauzalitate, o sursă de la care ea a pornit, există o concepţie iniţială, de la care apare embrionul, care mai apoi se dezvoltă tot mai mult. Urmăreşte etapele: naşterea, creşterea gradată, învăţătura, grija părinţilor. Cei care l-au conceput şi i-au dat naştere îi sunt în continuare o sursă de inspiraţie şi dezvoltare, ca un fel de centru moral şi emoţional. Ceea ce este sădit de părinţi în copil, ca intenţie şi cunoaştere în viaţă, rămâne şi se dezvoltă în etape, dar păstrează informaţia iniţială, ca o sursă nevăzută, însă mereu prezentă. Este moştenirea părinţilor ce s-a transferat asupra copilului.

Văzând că nu reuşeam să înţeleg pe deplin ce dorea să îmi spună, doctorul Xien mi-a oferit un alt exemplu:

• Consideră statuia unui sculptor, o adevărată operă de artă prin rafinamentul şi frumuseţea cu care a fost realizată. O stare de perfecţiune, ce transpare chiar dacă materia din care este alcătuită statuia e aşa-zis amorfă.

Am devenit mai atent. Aveam vaga impresie că doctorul Xien se exprima aluziv la reveria mea faţă de misterioasa Shin Li.

• Nu te ghida după concepţiile pe care au vrut alţii să le crezi despre frumuseţe şi armonie, deoarece ei teau învăţat într-un fel anume, având la bază propria lor percepere. A fost nivelul lor de necunoaştere. Trebuie să percepi forma şi armonia atât ca aspect exterior, cât şi ca ceea ce o generează. Tot aşa, sculptura din marmură, deşi aparent amorfă, este plină de spiritul creatorului ei. El este sursa, sculptorul care impregnează opera cu suflul şi cu energia lui magnetică, iar acel magnetism transpare chiar şi după mii de ani. De exemplu, Afrodita şi creatorul ei, Fidias.

Acum nu mai aveam îndoieli despre „strategia” de o fină ironie a doctorului Xien; ţineam ochii aţintiţi asupra mesei, fără să mai spun ceva. Şi totuşi, ce subtil îmbina el aspectele ezoterice şi învăţătura preţioasă cu umorul fin şi cu percepţia clară a ceea ce se petrece în jurul lui! în prezenţa unor astfel de fiinţe te simţi oarecum „dezgolit”, ca şi cum nu poţi să ascunzi nimic de ele. Ceea ce este şi mai interesant e faptul că nici nu îţi doreşti atunci să faci aşa ceva. Tendinţele sunt paradoxale: pe de o parte îndemnul egotic de a te „ascunde”, pe de altă parte apare intuiţia superioară a evoluţiei, a înţelegerii corecte despre ceea ce şi cum eşti tu de fapt. Am adoptat demult a doua variantă, iar Cezar mi-a fost un eminent profesor. Acum, Shin Li şi doctorul Xien păreau să mă pregătească pentru un salt semnificativ în evoluţia mea.

Subiectul adus în discuţie era foarte interesant, însă doream să clarific un anumit aspect, astfel încât am intervenit:

• În ambele cazuri, al fiinţei umane şi al sculpturii, avem totuşi o sursă conştientă şi chiar vizibilă a lor, ceva care le-a creat. Nu văd însă care ar fi această sursă în cazul unei planete. Unde este ea? Vezi, aici ar putea fi o problemă.

Răspunsul a fost şocant, chiar dacă doctorul Xien l-a rostit fără să clipească:

• Sursa se află în centrul planetei. Acolo este începutul, sâmburele de formare şi de menţinere a ei. Într-un fel, oamenii de ştiinţă intuiesc ceva în această privinţă, însă greşeala lor constă în faptul că vor să rezolve problema doar din punct de vedere al aspectului fizic. Acesta este pragul fundamental de gândire şi cunoaştere a ştiinţei pe Pământ la ora actuală. E un blocaj, pentru că deocamdată ştiinţa nu concepe un stadiu superior al realităţii fizice, ea este încă tributară unor concepţii ruginite, pur materialiste. Nici chiar mecanica cuantică nu a reuşit să desţelenească prea mult această „amorţeală” conceptuală. Cum să le explici savanţilor că mare parte din eşafodajul lor de gândire este eronat în felul în care concep ei materia şi întregul Univers? Mai curând înţelege o minte neacademică, fără diplome şi titluri onorifice, aspecte despre structura lumii şi legile ei de manifestare. Inteligenţa de tip ştiinţific, încastrată în dogme şi prejudecăţi este nesemnificativă atunci când este comparată cu inteligenţa spirituală, a cunoaşterii ezoterice, a flexibilităţii intelectuale în sensul adevărului. Apoi, fireşte, urmează înţelepciunea, care vine din experienţa directă a realităţii diferitelor planuri de existenţă. Unul dintre acestea este cel care se referă la corpurile cosmice, la planete, stele şi altele. Sunt ele doar fizice?
• Nicidecum, am spus repede. Cezar mi-a vorbit deja despre structura lor subtilă, despre felul în care ar trebui privite şi înţelese, ca nişte fiinţe vii, pentru că în cele din urmă ele chiar asta sunt: mari suflete în manifestare. Dar în discuţiile noastre nu am intrat în amănunte despre structura lor interioară sau despre centrul lor.

• Da, există o eşalonare pe niveluri de manifestare. O fiinţă umană se află pe un anumit nivel; o fiinţă planetară sau stelară, adică o planetă sau o stea se află pe alt nivel de evoluţie. Însă atât omul, cât şi planeta au în comun tendinţa lor către evoluţie, indiferent de forma sau locul pe care îl ocupă pe această scară dimensională.
• Şi ce rol are aici centrul unei planete? Ce este el de fapt?
• Este chiar „inima” acelei planete, raţiunea ei de a fi, aşa cum omul nu poate trăi fără inimă. Ea este centrul fiinţei tale, dar fundamentul ei subtil este sufletul. Medicul, să zicem, poate să atingă cu mâna inima pacientului, dar el nu poate să atingă sufletul acestuia, deoarece este vorba despre o realitate subtilă, superioară, a fiinţei lui. Dar este tot fiinţa lui, numai că pe un nivel mai înalt de înţelegere, mai aproape de sursa universală. La fel este şi cazul nucleului unei planete, care este centrul fiinţei ei subtile. Aşa cum în inima ta se află legătura subtilă cu Realitatea Supremă, prin care poţi „atinge” Infinitul, tot astfel în centrul unei planete se află o realitate care oferă acelaşi tip de realizare şi de evoluţie uluitoare pentru fiinţa care este acea planetă. Diferenţa este că acel ceva nu este ceea ce îşi imaginează ştiinţa contemporană.
• Dar ce este? Dacă aş merge de la suprafaţă spre interiorul planetei, tot mai mult, ce aş vedea? Ce aş simţi?
• Ar fi ca o călătorie spirituală pe un drum evolutiv. Pe orice planetă te-ai afla, indiferent de gradul ei de evoluţie la suprafaţă, dacă înaintezi spre centrul ei şi ajungi acolo, descoperi că realitatea este mult mai evoluată. Nu poţi să te îndrepţi spre centrul unei planete rămânând doar în planul fizic. Chiar şi dacă priveşti lucrurile în mod simbolic, ele au sens: este ca o întoarcere acasă, o revenire la sursă, care este centrul spiritual. Mereu centrul, sursa, punctul de discontinuitate de la care pleacă totul. Aparent, el nu e nimic, dar cu toate acestea reprezintă totul pentru planetă. Atunci te afli mai aproape de esenţa acelei planete.

Simulare: călătorind spre centrul planetei

Simţeam cum întreaga fiinţă îmi fremăta de interes şi nerăbdare, pentru că ceea ce aflam avea un enigmatic răspuns în sufletul meu, care mă îndemna să cunosc mai multe informaţii, într-un mod mai detaliat. Era dulceaţa unei intuiţii plină de efervescenţă, care îmi spunea că toate acele informaţii nu îmi sunt date întâmplător, că sunt pregătit pentru a trăi în curând o astfel de experienţă. Într-adevăr, aceasta s-a petrecut mai repede decât m-aş fi aşteptat. Revin însă la explicaţiile doctorului Xien, care sunt esenţiale. Am sugerat o situaţie inedită:

• Să presupunem că sunt îndeplinite condiţiile tehnologice pentru a fora un tunel suficient de larg pentru o capsulă cu echipaj uman. Să zicem că unghiurile de înaintare ale tunelului sunt reglate de aşa natură, încât deplasarea să se facă în condiţii normale. Tunelul urmează calea direct spre centrul Pământului. Ce ar vedea şi ce ar întâlni oamenii de ştiinţă care sunt în acel echipaj?
• Un anumit timp ar vedea ceea ce se aşteaptă:

materie solidă, pământ, roci… iar la un moment dat, lavă vulcanică.

• Să zicem că ar avea posibilităţi tehnice de a trece şi de stratul de lavă.
• Aici lucrurile devin mai complicate. Într-un fel, e ca atunci când te îndrepţi cu o navă către Soare; ca să rezişti, este necesar ca nava să aibă un scut magnetic foarte puternic, pentru a te apropia din ce în ce mai mult de stea şi pentru a nu fi spulberat de forţele gigantice care se manifestă atunci, ori de radiaţia foarte intensă pe care Soarele o emană. Tot aşa, să zicem că în drumul ei spre centrul Pământului nava echipajului este dotată cu tot ceea ce este necesar să străpungă stratul masiv de lavă şi să reziste câmpului energetic pe care ea îl degajă. Membrii echipajului ar începe să treacă atunci prin acel strat de lavă, dar cu cât vor înainta mai mult, ei vor trebui să se protejeze din ce în ce mai bine, pentru a rezista presiunii, temperaturii şi radiaţiei uriaşe. Tehnologic vorbind, ei vor trebui să creeze nişte câmpuri magnetice atât de intense, încât acestea îi vor transforma chiar şi pe ei înşişi, ca materie biologică, astfel încât percepţia lor asupra lucrurilor ar deveni atunci mult schimbată.

• Ce vrei să spui? am întrebat, puţin nedumerit.
• E ca şi cum ai pune un om din anul 1600 să lucreze cu un calculator. Ca să facă asta, tu trebuie să începi să-l înveţi cum să procedeze, dar în momentul când va ajunge să ştie cum să lucreze la calculator, acel om va fi deja la un nivel avansat de cunoaştere, net diferit de cel din lumea în care a trăit până atunci. Înţelegerea lui s-a schimbat, iar asta inevitabil dă naştere la transformări majore asupra corpului său biologic. Noi vorbim acum foarte strict, dar în exemplul cu deplasarea unei nave spre centrul Pământului se ajunge la un moment dat ca necesitatea de a avea o tehnologie foarte avansată să fie aşa de mare, încât chiar acea tehnologie, prin efectele pe care ea le produce asupra organismului unei persoane care ar întreprinde o astfel de călătorie, transformă integral fiinţa şi modul ei de a gândi.
• Bine, dar ce se întâmplă efectiv dacă se realizează această evoluţie personală a fiecăruia dintre membrii echipajului?

Curiozitatea mea era legitimă, dar simţeam că aveam deja răspunsul. Îmi dădeam seama că atunci înaintarea spre centrul planetei nu mai avea neapărat un aspect cantitativ, ci mai ales unul de natură calitativă. Voiam să ştiu însă cum s-ar îmbina atunci elementele fizice cu cele subtile. Cum ar apărea realitatea înconjurătoare? Ce fel de percepţii ar genera ea?

Doctorul Xien mi-a explicat cu răbdare ce fenomene au loc atunci:

• Membrii echipajului intră pe o altă frecvenţă de rezonanţă energetică şi dacă aceasta se întâmplă, atunci ei vor trece dincolo, adică pe un plan sau dimensiune care vibrează cu o frecvenţă superioară celei corespunzătoare planului fizic. Intrarea lor într-o astfel de lume nu se petrece însă pentru că au trecut de stratul de lavă, ci pentru că au reuşit să treacă de limita condensării care era specifică materiei fizice întâlnită până atunci, adică sedimente, roci, lavă. Au depăşit astfel frecvenţa de vibraţie a acelui tip de condensare a energiei ce reprezintă materia aşa cum o ştim noi. Practic vorbind, au intrat într-o nouă realitate, care e superioară celei fizice. Ei intră atunci în planul eteric.

Eram uluit şi total bulversat, dar concluzia era clară:

• Asta înseamnă că de fiecare dată când cineva se va îndrepta spre centrul fizic al Pământului, de fapt nu va ajunge niciodată acolo, pentru că înainte de asta va pătrunde deja în planul eteric, intrând într-o dimensiune superioară celei fizice.
• Da, ai înţeles. Chiar înaintarea fizică spre centrul planetei este condiţionată de necesitatea evoluţiei personale ca frecvenţă de vibraţie, deoarece intensitatea câmpului magnetic creşte foarte mult. Odată cu apropierea din ce în ce mai mare de centru, fiinţa umană evoluează în mod obligatoriu; altfel, pur şi simplu nu poate înainta, nu poate să treacă de pragul care corespunde frecvenţei de vibraţie limitată la planul fizic, de la care a început călătoria. În cele din urmă ajunge în centru, dar acolo este deja o altă lume, pentru că a pătruns gradat chiar cu mult timp înainte în planul eteric, iar mai apoi în celelalte planuri subtile din ce în ce mai elevate. Frecvenţa de vibraţie a fiinţei sale, de la trup la minte, a evoluat. Acesta este un proces care se petrece automat, dar el respectă totuşi anumite condiţii. Trebuie ca fiinţa să aibă o anumită pregătire psihomentală şi o cunoaştere interioară adecvată, altfel transformările sunt prea intense pentru ca ea să reziste la evoluţia accelerată ce are loc în timpul deplasării spre centrul planetei.
• Ce se petrece atunci? am întrebat repede, gândindu-mă uşor înfiorat la apropiata mea plecare în expediţie.
• Aparent, nimic deosebit. Se poate ca acel om pur şi simplu să nu mai vrea să înainteze spre centru, dorind brusc să se întoarcă acasă. Ori s-ar putea să i se facă rău; acesta poate fi el însuşi un motiv puternic pentru a reveni la suprafaţă. Într-o formă sau alta, pare că acelei fiinţe umane îi este interzis accesul spre sau în centrul planetei, pentru că deocamdată ea nu este suficient de pregătită pentru saltul vibraţional pe care trebuie să-l facă. Diferenţa între propria ei frecvenţă de vibraţie şi vibraţia la care trebuie să ajungă este prea mare, iar trecerea nu se poate realiza. Pentru aceasta este necesară o pregătire atentă, o evoluţie gradată a întregii fiinţe.

Interiorul Pământului şi evoluţia nivelului de conştiinţă

Doctorul Xien făcu o scurtă pauză şi apoi vorbi cu un glas egal şi detaşat, privindu-mă în ochi:

• Din punctul de vedere al legilor de manifestare a Universului, nu există un centru geometric propriu-zis al planetei, aşa cum îl concep oamenii de ştiinţă actuali.

Aceea a fost una dintre cele mai stranii afirmaţii pe care le-am auzit, dar începeam deja să-i intuiesc semnificaţia. Am profitat de faptul că Shin Li ieşise din cameră şi am decis să pun o serie de întrebări scurte, pentru a-mi clarifica în minte cât se poate de bine noua viziune despre structura internă a planetei noastre. Nu doream ca Shin Li să creadă că nu am înţeles explicaţiile ce mi-au fost date, aşa că m-am adresat repede doctorului Xien, profitând de lipsa ei:

• Poate că a fost cam bruscă schimbarea paradigmei de la materialism la planurile subtile. Cred că intuiesc destul de bine fondul ei, dar aş vrea să-mi lămuresc din nou şi cât mai clar poziţia. Să o luăm de la început. Aş vrea să ştiu ce se întâmplă dacă te deplasezi direct spre centrul Pământului, într-o capsulă care nu este dotată cu o tehnologie foarte avansată. Sunt aici, în planul fizic şi pornesc în această călătorie spre nucleul planetei cu o astfel de maşinărie, care totuşi rezistă la temperaturi ridicate. Am de gând să ajung chiar în centrul planetei, indiferent ce voi găsi acolo. Ce se întâmplă pe drum?
• La un moment dat vei începe să-ţi pierzi minţile.

Nu vei mai înţelege nimic.

Am mărit ochii de uimire.

• Din ce motiv? Doar pentru că se transformă mediul şi frecvenţa lui de vibraţie?
• Ţi-am spus, iar acum îţi repet. Porneşti de aici, de la suprafaţă; prima parte a călătoriei nu-ţi va pune probleme, pentru că vei depăşi straturile succesive de pământ, rocă, pungi de lavă sau alte substanţe.

Deocamdată eşti în domeniul material, există materie ponderală, vibraţia ei este similară cu cea a materiei corpului tău, iar mintea ta gândeşte în termenii cunoscuţi ai legilor fizicii clasice. Vei ajunge, să zicem, după câteva sute de kilometri la limita dintre materia solidă şi cea lichidă şi vei dori să înaintezi, dar la un moment dat te vei opri, pentru că nu vei mai putea merge dacă rămâi la nivelul actual de vibraţie a conştiinţei. Ai ajuns la limita experienţei tale fundamentale din planul fizic, în care trăieşti. Doar până aici poţi percepe, doar până aici poţi rezista. Dincolo de această zonă sau „barieră” a frecvenţei de vibraţie vei simţi că nu mai poţi şi, dacă insişti, îţi vei pierde cunoştinţa. Realitatea aceea, la care tu ai ajuns, nu mai corespunde nivelului de vibraţie a conştiinţei tale, ci este mai înaltă. Atunci tu nu mai ai capacitatea de a înţelege ce se petrece acolo, nu mai poţi să faci corelaţii. Ai fi în postura unui eschimos care vede un şarpe sau în situaţia de a observa cum cresc copaci pe Lună. În ambele cazuri înţelegerea mentală obişnuită este bulversată şi probabil foarte şocată.

• Nu simt că aş leşina totuşi din această cauză.
• Aceste exemple sunt menite doar pentru ca tu să ai o punte analogică de comparaţie. În realitate, dacă ai face această călătorie în condiţiile date, nu ai putea rezista de la un anumit punct înainte. Însă asta nu e valabil doar pentru tine; capsula însăşi, cu toate aparatele din ea se va bloca de asemenea. Capacitatea ta de pătrundere şi înţelegere se blochează şi ea. Totul se blochează atunci, între realitatea fizică din care faci parte şi această nouă realitate la care ai ajuns există o diferenţă de frecvenţă de vibraţie, iar tu şi tehnologia capsulei în care te afli nu rezonaţi cu această nouă frecvenţă.

Am întrebat, pentru a clarifica şi mai mult:

• Este o problemă de devenire personală sau de stare a conştiinţei?
• Una o slujeşte pe cealaltă. Atât tehnologia capsulei, cât şi conştiinţa ta se află la un nivel de vibraţie care este inferior frecvenţei ce creşte pe măsură ce te apropii de centrul planetei. Atunci ori ai capacitatea reală de înţelegere superioară şi de rezonanţă cu acele frecvenţe înalte de energie, ori pur şi simplu îţi pierzi cunoştinţa, pentru că mintea ta nu poate procesa senzaţiile şi informaţiile pe care le primeşte.
• Asta am înţeles. Dar mă interesează să ştiu cum apare o astfel de călătorie dacă ea ar fi urmărită de un observator extern.

L-am privit concentrat câteva clipe pe doctorul Xien. Ideea asta mă urmărea de ceva timp şi eram foarte curios să aflu răspunsul. Am continuat, oferind chiar un cadru de acţiune:

• Să zicem că la suprafaţa Pământului, în centrul de comandă a misiunii, se află o echipă ce monitorizează ceea ce se petrece în capsulă. Echipa asta nu are de ce să leşine, pentru că ea rămâne la suprafaţă. Ce vor vedea cei din faţa monitoarelor?
• La un moment dat nu vor mai vedea nimic pe ecranele lor.

Doctorul Xien tăcu un moment, ai privirea în pământ. Apoi continuă calm, cu voce egală:

• Îmi dau seama, totuşi, că n-ai înţeles. Ai uitat deja că întreaga tehnologie de pe capsulă, precum şi tot ce este conectat cu ea se blochează pentru că nu mai există compatibilitate între frecvenţele de vibraţie? Nu se mai transmite şi nu se mai primeşte nimic, deoarece aparatele nu pot funcţiona la acel regim de frecvenţe, la care ajungi cu capsula atunci când începi să te apropii de centrul planetei. Frecvenţele pe care le întâlneşti acolo sunt mult n\ai înalte decât cele la care este concepută tehnologia din Prezent. În acel loc nu mai există legături coerente între componentele electronice.
• Insist. Dacă frecvenţa creşte aşa mult, atunci ce se Petrece cu materia solidă din interiorul Pământului?

Doctorul Xien a zâmbit fin, aşa cum făcea de fiecare dată atunci când aprecia o observaţie de calitate. Am răsuflat cumva uşurat, zicându-mi în minte că după una rece, acum a urmat una caldă, suficient cât să revin pe „linia de plutire” în această discuţie. Deşi ceea ce mi se explica nu era chiar aşa dificil de înţeles, aveam de luptat mai mult cu rezistenţa mentală datorată unor concepte de gândire materialistă, de programare îndelungată în spiritul materiei dense a planului fizic. În principiu lucrurile îmi erau clare, dar voiam totuşi să le înţeleg mai în amănunt.

Deşi atunci nu am bănuit nimic, acela a fost un punct important de inflexiune a discuţiei. Explicaţiile care au urmat, m-au năucit. Până atunci reacţionasem mai mult într-un spirit de noutate, pentru că analiza oferea un cadru relativ apropiat de planul fizic, cu variante şi posibilităţi inedite. Acum, însă, doctorul Xien dorea să treacă pe un alt nivel cu explicaţiile sale. Am sesizat aceasta încă de la primele cuvinte, astfel că am schimbat şi eu registrul mental în care purtam conversaţia.

• Treci de scoarţă şi după ce ajungi la manta sau imediat după ce acest strat începe, noi doar aproximăm ce se află în acea zonă şi apoi mai departe, spre centru.
• Ce fel de aproximare? am întrebat cu interes.

Doctorul Xien mi-a răspuns, privindu-mă în ochi:

• În principiu, de la acea zonă mai departe nu mai există materie fizică. De la acel nivel, datorită creşterii frecvenţei de vibraţie, deja se intră în planurile subtile. Pătrunzi în planul eteric, apoi în cel astral, apoi în planul mental şi apoi ajungi în planul cauzal, care „înveleşte” chiar centrul planetei. Este o structură de manifestare care se regăseşte la toate corpurile cosmice, dar de asemenea şi la fiinţa umană. În tine este totul, perfect structurat pe frecvenţe de vibraţie din ce în ce mai elevate, pornind de la corpul fizic până la corpul subtil cauzal şi la centrul fiinţei tale, în inimă, care este esenţa. Planeta este şi ea o fiinţă, în felul ei. Este acelaşi tip de „organizare” a materiei şi conştiinţei, doar că tu eşti o fiinţă umană, iar ea este o planetă.
• Este principiul corespondenţei despre care se vorbeşte în tradiţiile spirituale: ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, pentru a săvârşi miracolul Totului, am spus eu -Jos înseamnă „mic”, microcosmos, tu; „sus” înseamnă mare, Macrocosmos, de pildă planeta sau o galaxie. La orice scară de manifestare, principiul de structurare este acelaşi. Dacă înţelegi asta, înţelegi şi ce se petrece atunci când cineva călătoreşte spre centrul Pământului. După învelişul material al planetei, te apropii şi începi să pătrunzi în învelişurile ei subtile, adică în planul eteric, astral şi aşa mai departe. Însă vei merge doar până acolo unde îţi va permite propriul tău nivel de vibraţie a conştiinţei, doar până acolo unde vei putea să îndeplineşti condiţia de rezonanţă. Dacă ceva este mai elevat decât frecvenţa de vibraţie a conştiinţei tale individuale, nu vei putea vedea acel ceva, nu vei putea înţelege şi nu vei putea pătrunde.

  Va urma …

UN ŞOC PUTERNIC: CE ÎNSEAMNĂ CU ADEVĂRAT CĂLĂTORIA SPRE CENTRUL PLANETEI

Noua expediţie în interiorul Pământului, la care urma să particip şi eu, s-a dovedit o dată în plus a fi o surpriză: Cezar mi-a spus că în călătorie urma să plecăm doar noi doi. Faptul în sine nu era chiar o noutate, deoarece ştiam că majoritatea deplasărilor prin cel de-al doilea tunel, mai ales în perioada 2008-2012, au fost făcute de el singur. Cezar a evitat să-mi dea informaţii cu privire la acest subiect, pe care îl considera foarte sensibil. Singura persoană cu care purta discuţii în această direcţie era generalul Obadea. Totuşi, din unele aluzii pe care le-a făcut, mi-am dat seama că se pregătea ceva major şi că în timpul expediţiilor sale reuşise să stabilească nişte legături foarte importante.

Cu minima cunoaştere pe care o aveam la acea vreme, nu mă puteam gândi decât la faptul că într-un fel sau altul Cezar a pătruns în miticul tărâm al Shambalei. Ceea ce am aflat în anii care au urmat, rod al propriei experienţe şi din explicaţiile pe care le-am primit, a oferit o perspectivă foarte complexă asupra subiectului, care nu poate fi judecat în mod simplist. Nu mă voi referi la principalele lucrări care au apărut pe această temă, începând cu scrierile lui Ossendovski, Roerich, Bernard sau la numeroasele articole care înfăţişează felurite aspecte şi fapte stranii despre interiorul gol al Pământului. Toate spun câte ceva, dar nicio descriere nu oferă tabloul de ansamblu şi înţelegerea corectă a ceea ce este cu adevărat interiorul planetei noastre.

Pământul plin şi Pământul gol la interior

Savanţii afirmă pe bună dreptate că nu au posibilitatea să culeagă eşantioane sau mostre pentru studiu de la adâncimi de mii de kilometri şi, prin urmare, ei nu pot să emită decât teorii pe baza unor măsurători indirecte. Pe de altă parte, relatările şi cărţile care au fost publicate descriu subiectul interiorului gol al Pământului în termeni foarte generali, fără explicaţii, detalii sau concluzii pertinente.

Totuşi, putem face o departajare clară între două idei sau concepţii majore: ştiinţa contemporană afirmă că planeta este „plină” şi are o anumită compoziţie solidă, stratificată; pe de altă parte, există un segment al populaţiei care crede că, în realitate, interiorul planetei este gol. Pornind de la această „dispută”, cei din urmă sunt catalogaţi de ştiinţă şi de mass-media ca fiind susţinători ai unor „teorii conspiraţioniste”. Nu este deloc clar care sunt aceste „conspiraţii” şi împotriva cui sunt ele îndreptate, dar frontul comun şi dur al ştiinţei materialiste şi al intereselor statale a reuşit să arunce subiectul în derizoriu.

Credibilitatea unui subiect scade atunci când el este făcut să pară ca fiind o glumă şi nu punctul de pornire pentru o discuţie argumentată. La fel de bine am putea considera şi teoria ştiinţei modeme despre structura internă a planetei noastre ca fiind

„conspiraţionistă”, deoarece ea nu se sprijină pe date şi măsurători concrete, ci doar pe aproximaţii, interpolări şi ipoteze. De aceea, a respinge ideea că Pământul este gol la interior nu e o atitudine justă, mai ales atunci când există elemente care pot să o susţină. Unele dintre acestea sunt chiar de notorietate, cum ar fi misterioasa operaţiune „Highjump” a Marinei americane în zona Antarcticii, din anul 1947, precum şi declaraţiile amiralului Byrd care a condus acea vastă expediţie militară. Oricât de mult s-ar dori ignorarea sau discreditarea într-o formă sau alta a acelei expediţii sau chiar a amiralului Byrd, faptele sunt totuşi fapte şi ele au rămas consemnate.

Problema cu interiorul gol al planetei este că acest subiect e considerat tabu de către toate armatele şi serviciile secrete ale lumii. El este ridicat la rangul de înalt secret de stat, comparabil doar cu secretul despre civilizaţiile extraterestre, datorită implicaţiilor ideologice, economice şi militare pe care le-ar putea avea dezvăluirea lui. În acest sens politica de negare, de bagatelizare sau de ignorare a ideilor incomode, care exprimă totuşi adevărul, a fost considerată cea mai potrivită. Această viziune de „ocultare” a subiectului despre Pământul gol la interior este valabilă mai ales în cazul marilor puteri ale lumii şi în mod special al Statelor Unite ale Americii. Dar, dacă în cazul OZNurilor şi al civilizaţiilor extraterestre lucrurile sunt clare, chiar dacă ele nu au fost dezvăluite omenirii, în cazul interiorului gol al Pământului nu se cunoaşte aproape nimic. Această ignoranţă, precum şi incapacitatea de a controla fenomenul de pătrundere spre centrul planetei sau de a cunoaşte ce se află acolo a dat fiori liderilor militari şi politici de-a lungul ultimelor decenii.

În astfel de cazuri, incertitudinea este factorul care deranjează cel mai mult. Aparent, niciunul dintre liderii militari şi politici ai lumii nu ştie ce anume se găseşte în interiorul planetei; cu alte cuvinte, ei nu ştiu la ce se pot aştepta, dar la un anumit nivel foarte înalt de securitate, unele dintre agenţiile de informaţii cunosc foarte bine anumite „zone de acces” în interior, dintre care cele de la Polul Sud şi de la Polul Nord sunt cele mai importante. Statele Unite, Canada şi Rusia au programe speciale de monitorizare şi studiu, dar ele nu au nicio posibilitate de a controla fenomenul şi nici nu îl înţeleg. Pătrunderea în interiorul Pământului a reprezentat întotdeauna o piatră de încercare pentru posibilităţile tehnologice şi conceptuale ale omenirii.

Fenomene enigmatice

Descoperirea complexului secret din munţii Bucegi a însemnat un nesperat salt înainte, care părea să ofere o şansă extraordinară pentru elucidarea problemei despre interiorul planetei noastre. Ne-am convins însă destul de repede că lucrurile erau departe de a fi aşa simple. Chiar de la început au existat tensiuni şi neînţelegeri, deoarece locaţia se afla în România, deci americanii nu o puteau controla în mod direct.

Pe de altă parte, puţini sunt cei care înţeleg că pătrunderea în interiorul Pământului nu are legătură cu armamentul, cu strategia militară sau cu fondurile alocate. Unul dintre aspectele importante este faptul că nu orice persoană poate să se deplaseze prin cel de-al doilea tunel spre interiorul gol al planetei, ceea ce a redus dramatic numărul membrilor care au realizat expediţii prin acest tunel. În plus, nu toţi rezistă la întregul parcurs al expediţiei; ceva nedeterminat pare să blocheze accesul pentru unele fiinţe umane. Acestea resimt subit o stare generală de rău, greţuri şi manifestă accese de panică. Chiar şi o pregătire individuală intensă nu asigură reuşita necondiţionată, pentru că într-un mod straniu acele persoane nu au posibilitatea să pătrundă dincolo de o anumită zonă a tunelului sau a regiunii din interiorul planetei, în care se ajunge.

Aceste situaţii neobişnuite au dat naştere la anumite frustrări, dar s-a realizat destul de repede că avem de-a face cu un fenomen pe care nu îl putem controla prin voinţă, arme sau tehnologie. Un fapt s-a evidenţiat cu claritate atât pentru noi, cât şi pentru americani: accesul în interiorul Pământului nu este ca pe maidan, iar fenomenele care însoţesc această deplasare prin cel de-al doilea tunel depăşesc capacitatea de înţelegere a ştiinţei contemporane.

În ceea ce mă priveşte, am avut şansa să primesc explicaţii valoroase de la doctorul Xien şi de la Cezar, care mi-au clarificat înţelegerea asupra structurii planetei noastre la interior. Într-un mod simplu şi direct, doctorul Xien mi-a punctat elementele principale, atât cele de natură ştiinţifică, cât şi cele ezoterice, pentru a avea o viziune clară asupra acestui subiect. Înainte de acea memorabilă discuţie m-am documentat într-o anumită măsură asupra datelor ştiinţifice care există în prezent despre structura internă a Pământului şi am realizat un tur al principalelor referinţe legate de aceasta.

Concepţia ştiinţifică modernă despre interiorul planetei noastre

În principiu, oamenii de ştiinţă cred că Pământul este solid şi rigid la interior şi au extins această concluzie la toate corpurile telurice din Cosmos. Ei spun că dacă planeta noastră ar fi goală în interior, atunci şi celelalte planete solide ar trebui să fie la fel. Asta înseamnă că toate planetele telurice sunt fie pline şi solide la interior, fie goale la interior. În această idee, nu se poate ca unele planete să fie pline, iar altele să fie goale la interior, deoarece s-a observat că atunci când masele planetare sunt comparate, densităţile lor apar ca fiind similare. De aceea, savanţii au tras concluzia că planetele telurice se formează şi se structurează în mod asemănător, adică ele sunt fie pline, fie goale în interior.

Din nefericire, ei au ales varianta Pământului solid şi rigid la interior, ceea ce ridică multe probleme ce au rămas nerezolvate. Structura internă a planetei a fost „elaborată” de ştiinţă pe baza unor presupuneri şi extrapolări de rezultate şi pe baza măsurătorilor care au fost realizate, dar adeseori acestea furnizează rezultate stranii sau chiar contradictorii, ce nu pot fi înţelese.

În prezent, concepţia ştiinţifică acceptată este aceea că în centrul Pământului se află o sferă solidă, alcătuită în principal din fier şi nichel, care sunt metale cu puternice proprietăţi magnetice. Această sferă solidă de metal ar reprezenta, în viziunea oamenilor de ştiinţă, miezul sau nucleul interior al Pământului. Ea este înconjurată de un strat gros de magmă, care reprezintă aşa-numitul nucleu exterior al Pământului. Savanţii afirmă că, datorită mişcării de rotaţie a planetei şi prin dinamismul intens dintre nucleul exterior şi cel interior, care este solid, la care se adaugă energia termică ce este emanată de acesta spre suprafaţă, se generează câmpul magnetic al Pământului.

În continuare, ştiinţa ne spune că acest ansamblu din centrul planetei, format din nucleul interior şi cel exterior este înconjurat de o manta groasă în stare semisolidă (materie vâscoasă, adică magmă de diferite tipuri), după care, la exterior urmează ceea ce numim scoarţa terestră, care este solidă.

În realitate, pentru fizicieni şi geologi nimic nu este clar din punctul de vedere al structurii interne a planetei. Există multe date şi rezultate contradictorii, care nu suportă modelul ştiinţific realizat „pe nevăzute”.

De pildă, care este sursa adevărată a câmpului magnetic al planetei noastre? Cum ia el naştere cu adevărat? în această privinţă, ca şi în celelalte vizavi de structura internă a Pământului, se emit doar supoziţii, se susţin anumite concepte şi se fac aproximări, având la bază un model ipotetic, pe care cercetătorii l-au încropit pentru a avea totuşi o idee despre ceea ce se află în interiorul planetei noastre.

Întreaga viziune este pur materialistă. Nimeni nu a făcut o „secţiune verticală” prin planetă pentru a se convinge de adevărul ipotezei pe care o emit savanţii despre structura ei interioară. Cu tehnologia actuală nu s-a reuşit să se foreze dincolo de 12 kilometri, dar cu toate acestea se emit păreri sigure despre ce se află în nucleul Terrei, la peste 6300 de kilometri adâncime.

 Viziunea înşelătoare a „exteriorului” şi „interiorului”

De aici înainte intervin explicaţiile doctorului Xien. Mă aflam cu el şi cu Shin Li în sala de protocol din incinta Bazei Alpha, aşezaţi confortabil în jurul mesei ovale din mijlocul camerei. Întâlnirea avea scopul unui seminar de pregătire Pentru călătoria pe care urma să o realizez cu Cezar prin cel de-al doilea tunel.

Aşa după cum mi se părea firesc, am început conversaţia remarcând faptul că ştiinţa modernă nu concepe ideea de interior gol al planetei. Foarte curând, însă, doctorul Xien a adus discuţia într-o zonă care m-a lăsat perplex.

-Tot ceea ce oamenii de ştiinţă cred despre interiorul plin şi rigid al Pământului reprezintă o iluzie bazată pe limitările lor conceptuale. De asemenea, tot ceea ce alţi cercetători observă sau măsoară despre Pământul gol în interior este un mod particular în care ei încearcă să îşi explice existenţa cavităţii din mijloc. Şi unora, şi altora, Pământul li se arată pe baza unităţilor de măsură care sunt folosite în ştiinţa actuală. Ei analizează datele pe care le au la îndemână după nivelul de înţelegere la care au ajuns. Ceea ce ei consideră a fi „răspunsul” despre interiorul Pământului nu reprezintă starea reală a lucrurilor, ci e mai mult o stare adaptată la cât pot oamenii de ştiinţă să înţeleagă şi să conceapă în momentul actual. Atât este nivelul lor de conştiinţă, până aici au pătruns ei în misterul existenţei unei planete.

Pentru o clipă m-am gândit că doctorul Xien îşi bătea joc de mine şi căutam motivul pentru care ar fi vrut să o facă. Mi-am revenit totuşi; la urma urmelor, aceasta era doar o reacţie orgolioasă din partea mea.

-Bine, şi atunci care e adevărul? Din câte înţeleg, nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate. Deci, există sau nu interiorul gol al Pământului?

-În mod cert există o realitate foarte specială în inima planetei, însă ea nu este „în interior”, ci doar există. Atunci când oamenii de ştiinţă spun că o planetă are un volum mare sau mic, asta nu reprezintă decât o aparenţă cantitativă, lipsită de aspectul calitativ al acelui corp ceresc. De aceea, fundamental vorbind nu există „interior” sau „exterior”, pentru că aceste denumiri sunt specifice doar unui limbaj limitat. El se datorează înţelegerii eronate pe care oamenii de ştiinţă o au asupra spaţiului.

Trebuie să recunosc faptul că am rămas năucit. Până în acel moment credeam că stăpânesc anumite cunoştinţe de fizică, însă ceea ce auzeam de la doctorul Xien îmi bulversa mintea, făcându-mă să mă întreb dacă ceea ce ştiam avea vreun sâmbure de adevăr. Nu puteam să pun la îndoială înţelepciunea doctorului, astfel încât nu-mi rămânea decât să încerc să înţeleg cât mai bine ceea ce el îmi spunea.

-Dacă desenăm un cerc pe o hârtie, conceptele noastre ne îndeamnă să gândim că există un „interior” şi un „exterior” faţă de acel cerc, a continuat el să-mi explice. Totuşi, această observaţie este doar prin raport la acea foaie de hârtie, care este bidimensională. Dacă noi am fi chiar fiinţe bidimensionale şi am trăi pe foaia de hârtie, atunci într-adevăr cercul desenat ar fi pentru noi o limitare, adică el ar „împărţi” acea realitate în ceea ce noi numim interior şi exterior. Dar, dacă privim problema din punctul de vedere al cuiva care trăieşte în lumea tridimensională, cum e cazul omenirii de pildă, cercul nu delimitează nimic la modul real. Pentru noi,

„interiorul” şi „exteriorul” de pe hârtie este irelevant.

Acum mută exemplul de pe hârtie, din plan bidimensional, într-un plan superior, de exemplu în plan tridimensional. Nu mai ai un cerc, ci o sferă care delimitează un aşa-zis „interior” şi un „exterior”. Totuşi, pentru o fiinţă care trăieşte într-o lume în patru dimensiuni sfera din planul tridimensional nu limitează deloc un volum „închis”. Ea ar fi atunci pentru acea fiinţă aşa cum Pentru noi a fost cercul desenat pe hârtie. Totul este o aparenţă, iar limitarea noastră ne face să considerăm că în interiorul Pământului există un aşa-zis „gol”.

Logica doctorului era perfectă şi începeam să-mi dau Seama că discuţia noastră avea în mod evident o Profunzime mult mai mare, pe care deocamdată nu o Puteam discerne. Faptul că propriul meu set de concepte şi idei asupra lumii nu se „potrivea” cu ceea ce auzeam, nu însemna că el era corect, ci mai degrabă scotea în evidenţă dificultatea problemei şi eforturile mele de înţelegere şi procesare a informaţiei. Doctorul Xien a continuat să-mi explice:

-Ca să faci o călătorie dintr-un loc de pe suprafaţa Pământului către lumea din „interior”, nu este suficient să calculezi „distanţa” de aici şi până acolo. Trebuie să schimbi unitatea de măsură, pentru a putea să înţelegi cum trebuie să parcurgi acea distanţă. Modul în care faci călătoria te asigură că poţi să ajungi de aici şi până la ceea ce denumeşti generic „interiorul Pământului”. Asta pentru că în mod clar nu există un „gol” real şi fizic în interiorul Pământului, ci există o lume misterioasă într-un plan superior de existenţă, care se află în zona din aşa-zisul „interior” al planetei.

Începeam să întrevăd firul logic al subiectului.

-Vrei să spui că distanţa dintre un punct de la suprafaţă şi un alt punct din centrul Pământului este o aparenţă? am întrebat, căutând să înţeleg mai bine punctul lui de vedere.

-Da, asta vreau să spun. La urma urmelor, ce înseamnă „distanţă” pentru tine?

M-am gândit câteva clipe, încercând să-mi aleg cât mai bine cuvintele. Am spus:

-O măsură sau o „cantitate” a spaţiului, pe care o parcurg de la un punct la alt punct.

-Într-adevăr, ea este o măsură, dar nu reflectă realitatea în ea însăşi, ci doar modul tău de a vedea spaţiul dintre două puncte. Însă dacă schimbi perspectiva, atunci conceptul tău despre spaţiu devine irelevant. Din acest motiv, o distanţă mică sau mare reprezintă doar modul în care spui că poţi ajunge sau nu dintr-un loc în altul. De fapt, atunci tu adaugi o altă măsură pentru a putea desemna distanţa, iar această nouă măsură este timpul. Cum exprimi tu distanţa de la Pământ la Soare? Ai putea să dai mărimea ei în kilometri, dar în orice caz, nu o măsori cu metrul. În schimb, spui că lumina o parcurge în opt minute şi asta pentru că tu eşti conştient că nu poţi acoperi cu pasul acea distanţă. Timpul necesar ca să ajungi pe jos de la Pământ la Soare, presupunând că ai putea să faci asta, ar reprezenta un timp incomensurabil pentru tine. Deci, ai rezolvat problema.

• Ce rezolvare? am replicat nedumerit. S-aschimbat doar sistemul de referinţă ca măsurătoare. Nu mai e spaţiul, ci timpul.
• Aşa este. Foloseşti unităţile de măsură cecorespund nivelului tău de înţelegere şi cuprindere, pe care îl are conştiinţa ta. Atunci când măsori ceva, fie mare, fie mic, faci asta în funcţie de capacitatea ta de a fi conştient.

Nu înţelegeam prea bine ce anume vroia să-mi spună.

• Indiferent de sistemul de măsurare, toţi ştiu cădistanţa până la Soare e imensă! am insistat.
• Vulturul ştie? E o fiinţă. Ca şi tine, el apreciazădistanţele, mai ales atunci când vânează, dar o face în felul lui, după instinctul şi experienţa pe care o are. Ce ţi-ar fi spus oamenii despre distanţa asta prin anul 1200? Ce ţi-ar spune un autist? Dar un imbecil?

Trebuia să recunosc că subiectul era mai delicat decât îmi imaginasem. Nu chiar aşa dificil de înţeles, dar am realizat că trebuia să fiu mai atent. Am încuviinţat că acum lucrurile îmi erau clare.

Doctorul Xien a readus discuţia la subiectul nostru:

• În momentul în care priveşti sau analizeziproblema centrului Pământului, tu doar ai senzaţia că acolo este ceva, Pentru că altfel nu-ţi explici situaţia şi nici nu poţi să-ţi dai răspunsuri. Te gândeşti că dacă sapi, atunci vei da de nisip, de pietriş, apoi de apă, apoi de lavă şi alte asemenea straturi geologice. Omul nu-şi poate imagina în legătură cu asta, decât ceea ce el deja ştie şi care se bazează pe ceea ce ştiinţa îi spune şi îl învaţă. Acest lucru este valabil atât pentru un cerşetor, cât şi pentru un intelectual…
• …care emite o teorie acceptabilă pentru ceea ceeste în centrul Pământului, am completat eu, luându-i vorba din gură, bucuros că în sfârşit vedeam corelaţia cu subiectul adus de la început în discuţie.
• Exact. Oamenii îşi imaginează că în centrulplanetei trebuie să fie „ceva”, însă ei gândesc că acel ceva trebuie să fie tot palpabil, tot fizic, deoarece aceasta este pregătirea lor mentală, asta sunt ei pregătiţi să ştie şi să înţeleagă. Existenţa lor se desfăşoară pe suprafaţa unei planete sferice, iar această suprafaţă este asociată cu partea ei „exterioară”; mai apoi şi în mod automat oamenii gândesc că, dacă există „exteriorul”, atunci trebuie să fie şi „interiorul” planetei. Este deci o problemă de concept.

Ma gândeam intens la ceea ce tocmai aflasem. Eram uimit, dar în acelaşi timp fascinat de modul simplu şi elocvent în care doctorul Xien îmi explica un adevăr la îndemâna tuturor, pe care noi, însă, îl ignorăm în mod sistematic.

• Unii oameni de ştiinţă îşi pun problema dacă acea bilă solidă din fier şi nichel există cu adevărat în centrul Pământului, a continuat el. Alţii se întreabă dacă există sau nu oameni în interiorul Pământului. Nici unii, nici alţii nu observă că punctul lor de vedere este parţial şi limitat, pentru că îşi imaginează că acolo se află o lume care ar funcţiona după aceleaşi legi fizice ca şi cele de la suprafaţă. Totuşi, dacă ar începe să sape spre centrul Pământului şi ar înainta spre adâncimi din ce în ce mai mari, ei ar trebui să-şi schimbe fără îndoială perspectiva şi sistemul de măsură.

Am rămas câteva clipe pe gânduri. Doctorul Xien avea un mod de a prezenta lucrurile foarte direct, rapid şi inteligent. Nu permitea breşe, nu te lăsa să „evadezi” mental fără sens. Trebuia să îţi menţii atenţia mereu activă, mai ales atunci când subiectul era important. Procesarea informaţiei trebuia să se petreacă în timp real, să aibă loc odată cu asimilarea ei, altfel riscai să pierzi şirul explicaţiilor.

• Vrei să spui că apare o obişnuinţă mentală şi de percepţie a lucrurilor, am punctat eu. Un automatism mental, un reflex de gândire. Oamenii sunt tentaţi să judece lucrurile, chiar şi pe acelea pe care nu le cunosc, după „modelul” a ceea ce ei ştiu deja. Asta înseamnă că, prin raport la interiorul Pământului, ei calculează mereu doar distanţa de la suprafaţă până la centru şi nu iau în calcul perspectiva calitativă a acestei „distanţe”.

Doctorul Xien a dat aprobator din cap:

• Da, acesta este procesul. Fiecare ia lucrurile aşa cum s-a obişnuit, cum a fost învăţat şi cum a văzut toată viaţa. De aceea oamenii de ştiinţă îşi imaginează că nucleul Pământului este o sferă incandescentă de metal, pentru că în felul acesta ei au găsit o „soluţie” care de fapt se bazează pe efectele care apar: gravitaţia, câmpul electric şi câmpul magnetic al planetei. Ei răspândesc mai departe această cunoaştere, iar mulţi oameni iau de bun ceea ce li se spune, repetând acelaşi lucru. Totuşi, în esenţă nu există ceea ce ei îşi imaginează. Savanţii doar au senzaţia că există un nucleu solid al planetei, pentru că s-au condiţionat mental prin cunoştinţele şi experienţele pe care le-au avut până în acest moment. Ei cred, datorită limitării dată de percepţia tridimensională, că planeta ar fi doar o sferă plină cu materie fizică. Apoi observă anumite particularităţi ale planetei şi creează modele prin care să aproximeze observaţiile de până acum ale ştiinţei. În felul acesta ei concep un model matematic tridimensional al Pământului, care limitează înţelegerea corectă a ceea ce planeta noastră este de fapt. Cu alte cuvinte, savanţii cred cu putere ceea ce de fapt nu există.

Deşi simţeam că am prins firul ideii şi al explicaţiilor, mă gândeam totuşi cât de dificil ar putea fi pentru alţii să raţioneze în acest mod. Văzusem şi trecusem prin multe experienţe uluitoare până în acel moment şi totuşi îmi era destul de greu să mă adaptez noului „sistem de gândire”, pe care mi l-a prezentat doctorul Xien. Aflam brusc despre o perspectivă asupra realităţii înconjurătoare, la care nu mă gândisem niciodată până atunci şi care era lipsită de „virusul” iluziei. Mă întrebam câţi oameni puteau să înţeleagă aşa ceva şi câţi ar dori cu adevărat să aprofundeze aceste aspecte. Eu însumi făceam eforturi să mă adaptez „în timp real” la noile idei, care deşi nu erau foarte dificile, totuşi loveau puternic în conceptele adânc înrădăcinate în minte.

Va urma …