Există degenerescenţă atunci când un corp organizat îşi pierde caracterele proprii pentru a dobândi altele noi, care îi sunt defavorabile. Ori, care sunt caracterele proprii unui organism uman? Nici un biolog, nici un genetician nu poate afirma ceva, indiferent ce, în legătură cu originea vieţii organismelor şi a microorganismelor. El nu poate decât să constate că aceste organisme sunt constituite din miliarde de elemente celulare (numite organite, cum sunt, de exemplu, mitocondriile) şi din bacterii care par să trăiască în simbioză cu celula, în interiorul căreia ele au o funcţie. Altfel spus, un organism constituie un conglomerat de fiinţe vii care, se pare, s-au asociat pentru a forma o entitate vie. Se înţelege de la sine că această entitate a fost creată la naşterea vieţii şi că ea s-a modificat în cursul evoluţiei pentru a ajunge la un ansamblu mai mult sau mai puţin definitiv, care contribuie la diversitatea speciilor animale şi vegetale aşa cum le cunoaştem noi astăzi.

Cât este de evident că această entitate reprezintă un fel de creaţie împărţită pe plan fiziologic şi biologic. Spun bine astăzi, căci această creaţie se poate modifica, evoluând în cursul timpurilor viitoare, dacă anumite împrejurări şi factori interni intervin obligând-o să se adapteze. Dar această adaptare generatoare de evoluţie nu va avea efect decât asupra caracterelor particulare ale speciei şi nu asupra biologiei sale proprii, cel puţin în ceea ce priveşte omul şi animalele. Speciile vor fi întotdeauna constituite în acelaşi mod: organisme formate pornind de la celule şi microorganisme care trăiesc în simbioză, dotate cu un sistem imunitar care le permite respingerea oricărui agent străin exterior şi chiar interior (exogene şi endogene), susceptibile a le modifica homeostazia, integritatea fiziologică şi biologică. S-ar putea presupune că la o fiinţă umană, peste o mie de ani, picioarele s-ar atrofia din cauză că omul n-ar mai avea de mers ca înainte, dar aceasta nu înseamnă că asamblarea biologică a organismului s-ar fi modificat. Aceasta este de fapt teoria evoluţiei, după Darwin. Dacă unele păsări au un cioc mai lung decât altele, este din cauză că ele au fost obligate să caute cu multe dificultăţi o hrană devenită mai puţin vizibilă.

De acord, dar aceasta nu înseamnă că organismul acestor păsări s-a modificat în ceea ce priveşte asamblarea, adică celulele şi microorganismele simbiotice. Cel mult a apărut o modificare a uneia sau mai multor gene, permiţându-le acestor păsări să transmită descendenţilor noul caracter dobândit (un cioc mai lung). Şi în plus, probabil că au trebuit mii sau sute de mii de ani pentru ca această modificare genetică să se realizeze. Şi nici măcar în această privinţă nu este de acord toată lumea. Dimpotrivă, un lucru e sigur, admis de toţi biologii: acela că un organism care, în timpul evoluţiei, a reuşit să se adapteze mediului în care se găsea, dă naştere altor organisme perfect sănătoase dacă genitorii au fost ei înşişi sănătoşi datorită faptului că sistemul lor imunitar era performant: Dimpotrivă, dacă genitorii nu posedau un sistem imunitar ad-hoc şi dacă unii viruşi, retroviruşi sau alte bacterii ar fi dejucat apărarea organismelor pentru a pătrunde şi a se instala în ele, rămânând mute, defective, este evident că intruşii vor fi transmişi descendenţilor în acest mod, practic, toţi occidentalii au în organism cinci sau şase varietăţi de virus Herpes şi mulţi locuitori ai Africii Centrale adăpostesc în celulele lor HTLV 2, descoperit de Robert Gallo şi echipa sa.

Nu se vorbeşte decât rareori despre această descoperire capitală, eclipsată de aceea a retrovirusului SIDA. Trebuie să intervină anumite situaţii particulare pentru ca aceşti viruşi herpetici să se manifeste şi să iasă din somnul lor. La fel şi HTLV 2. Aceşti viruşi şi retroviruşi au fost puşi în evidenţă, dar este sigur că organismul uman adăposteşte şi alte forme de viruşi şi retroviruşi care, pentru moment, n-au fost descoperiţi. (Se va ajunge şi la aceasta într-o zi). La fel se petrec lucrurile pentru diferitele specii animale devenite adevărate rezervoare de viruşi, în special maimuţele verzi din Africa. Dar aceşti viruşi şi retroviruşi dobândiţi în timpul evoluţiei şi transmişi descendenţilor rămân muţi în cea mai mare parte a timpului. Sistemul imunitar a funcţionat şi, chiar dacă el n-a reuşit să-i elimine, aceştia şi-au pierdut virulenţa prin restrângerea propriului capital genetic. În mod cert, acest lucru nu s-a produs fără apariţia unor probleme majore pentru organismele afectate, dar oricum, se poate afirma că intruşii în discuţie nu se manifestă decât în rare ocazii. În consecinţă, se poate afirma că genitorii sănătoşi, chiar dacă sunt purtători de viruşi şi retroviruşi defectivi, dau naştere unor descendenţi sănătoşi, care vor fi de asemenea purtători ai aceloraşi intruşi ce vor rămâne muţi, în principiu, ca şi la ascendenţii lor.

Descendenţii acestor genitori sănătoşi, în contact cu un mediu înconjurător care s-a modificat prea puţin de-a lungul mileniilor, se vor lupta cu diverşi viruşi şi bacterii patogene ce riscă să provoace binecunoscutele boli ale copilăriei, rujeolă, rubeolă, oreion, etc. şi cu alţii, mult mai periculoşi, susceptibili a provoca afecţiuni grave, cum sunt variola, ciuma, holera, etc., dacă nu sunt realizate anumite condiţii elementare de igienă şi nutriţie. În acest fel apare limpede importanţa mediului înconjurător în geneza multor boli infecţioase. Dacă întreaga umanitate ar trăi în condiţii excepţionale de igienă şi nutriţie, n-ar mai exista niciodată epidemii şi pandemii provocate de intervenţia factorilor infecţioşi. Slăbirea sistemului imunitar a organismelor este aceea care provoacă intruziunea acestor agenţi infecţioşi sau, în unele cazuri, care generează sau regenerează proprii săi agenţi infecţioşi — muţi până atunci pentru că trăiau în simbioză cu maşinăria celulară rezultată din evoluţie. In consecinţă, este evident că în ţările dezvoltate, unde condiţiile de nutriţie si igienă sunt normale, nu este nevoie de prevenire, prin vaccinare, contra bolilor care nu vor apare niciodată, întrucât factorii generatori ai acestor boli, practic, au dispărut. Astfel, principiul vaccinărilor apare ca fiind o adevărată înşelătorie şi escrocherie pentru sănătate.

Copiii de vârstă fragedă posedă deja, la naştere, anticorpi transmişi de mama lor. Mai târziu, dacă organismul lor este confruntat cu boli ca rujeola, oreionul, rubeola, etc., el însuşi îşi va provoca, prin aceasta confruntare, propria sa imunitate viitoare. Acestea nu sunt boli grave. Este uşor să le îngrijeşti prin metode naturale. Dacă apar afecţiuni foarte grave, atunci este cazul să incriminăm factorii de mediu în mod special nefaşti, cărora li se poate adăuga o modificare a terenului la individul afectat, ea însăşi datorată transmiterii ereditare sau nerespectării unor condiţii adecvate de viaţă, igienă şi nutriţie. După caz, ne vom afla în prezenţa unor boli ca tuberculoza, poliomielita, holera, ciuma, scleroza în plăci, etc. şi de ce nu, SIDA. Ori, ce vedem ? Cu cât ţările sunt mai industrializate, cu atât principiul vaccinărilor (inutile, totuşi) este aplicat, promovat de către guverne. Şi cu cât ţările din lumea a treia sunt mai fragilizate pentru că populaţiile suferă aici de malnutriţie şi sistemul lor imunitar este pus la grea încercare prin numărul mare de vectori patogeni, cu atât OMS realizează campanii de vaccinare fără a face nici o distincţie privind starea imunitară a indivizilor. Este o adevărată aberaţie. Majoritatea oamenilor de ştiinţă competenţi şi cinstiţi recunosc astăzi că se dovedeşte a fi extrem de periculos să vaccinezi (să introduci viruşi vii sau atenuaţi) în organismul indivizilor fragilizaţi din punct de vedere imunitar.

În ţările dezvoltate, vaccinarea este inutilă şi periculoasă, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare, ea devine criminală. Voi da un simplu exemplu. Dintotdeauna, ţările africane şi asiatice au fost atinse de ciumă şi variolă. Se ştie că s-au produs epidemii extraordinare de ciumă în China, în Africa şi de asemenea în Europa în secolele al VI-lea şi al VII-lea, apoi în secolele al XIV-lea şi al XVII-lea, ucigând atunci un sfert dintre locuitori. O a treia pandemie a luat naştere în China în 1894. Principalul focar endemic al ciumei a fost şi rămâne China. Se ştie că această boală este provocată de pureci şi şoareci care, evident proliferează în această ţară în care condiţiile de viaţă şi igienă erau şi au rămas mult timp extrem de precare. Epidemia s-a dezvoltat întotdeauna în ţări care prezentau aceleaşi condiţii precare de igienă, cum a fost cazul, într-o anumită epocă, în Africa, în America de Sud şi în Europa, când acestea se aflau într-o stare de considerabilă degradare în timpul perioadelor de mizerie şi război.

Acelaşi lucru este valabil pentru variolă şi holeră. Avem dovada evidentă că aceste epidemii şi pandemii se manifestă în mod esenţial la populaţiile care suferă de mizerie fiziologică şi malnutriţie, sau care trăiesc într-un mediu în care cele mai elementare reguli de igienă nu sunt respectate. Altfel spus, hrăniţi corespunzător aceste populaţii, puneţi-le să respecte reguli stricte de igienă şi veţi eradica aceste boli, fără să mai fie nevoie să le vaccinaţi. În loc să participe financiar la campanii de vaccinare, ţările dezvoltate ar face mai bine să aloce banii pentru promovarea agriculturii şi creşterii animalelor astfel încât popoarele lor să trăiască decent şi să asigure profilaxia ad-hoc prin campanii de deratizare şi asanare a locurilor care constituie focare permanente de ciumă. La început, acestea ar costa desigur mai scump decât vaccinările, dar ce economii s-ar face câţiva zeci de ani mai târziu! Mai mult, această acţiune ar reprezenta o adevărată operă umanitară. Focarele permanente sunt cunoscute de OMS. Campaniile de vaccinare pe care aceasta le-a realizat contra variolei, în Africa, depăşesc imaginaţia. Din 1958, an în care se înregistraseră 278.000 cazuri în lume, nu doar în Africa, şi până la 26 octombrie 1979, dată la care Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţa oficial eradicarea completă a variolei, fuseseră vaccinaţi mai mult de 120 milioane de africani.

În 1963, nu se numărau mai mult de 80.000 cazuri în lume, cu doar 30% – 40% mortalitate la copiii nevaccinaţi. Pentru OMS vaccinarea nu este eficace decât dacă sunt vaccinate mai mult de 80% din toate grupele de populaţie, inclusiv nomazii. Astfel în l 973, se putea estima că fuseseră efectuate mai mult de 100 milioane de vaccinări în Africa Centrală şi Occidentală ! În 1980, evaluarea poate fi cotată la 180 milioane de vaccinaţi. Ori, campaniile antivariolice au fost cele mai intense atunci când nu erau semnalate decât 80.000 de cazuri în lume, în 1963. De altfel, aceasta n-a fost singura vaccinare practicată în aceste ţări africane; s-au adăugat aici cele contra tuberculozei, poliomielitei, tetanosului, rujeolei, etc. cu procente de vaccinaţi de ordinul a 70% – 100%. Pentru partizanii şi profitorii săi, vaccinarea a devenit un act de dictatură medicală şi economică împotriva celor mai slabi şi mai fragilizaţi de condiţiile de viaţă mizerabilă şi împotriva celor mai puţin evoluaţi în înţelegerea actelor terapeutice. S-ar putea califica actul vaccinal practicat asupra acestei populaţii puţin evoluate drept un act terorist şi criminal, relevând, la limită, genocidul. Dacă această intenţie de genocid nu este real, este oricum vorba aici, pentru vaccinişti, de un caz de conştiinţă produs de consecinţele catastrofale pe termen mediu şi lung.

Cei care cunosc aceste consecinţe practică un act criminal, din motive de profit. Cealaltă faţă a dictaturii exercitate de fabricanţii de vaccinuri şi de vaccinişti confirmă ceea ce se vede, în primul rând, atunci când vaccinarea este impusă unor populaţii aparţinând unor ţări în curs de dezvoltare sau nu. Într-adevăr, în plan secund, se regăsesc aceleaşi procedee dictatoriale dar modificat întrucât sunt întărite de legi votate de guverne — impunând ca obligatorii anumite vaccinări. Regimul dictatorial este şi mai ipocrit, ascunzându-se în spatele acestor legi în cadrul regimurilor aşa-zis democratice. Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva unei legi votate în mod democratic ? Cine ar îndrăzni să pretindă că dacă unele vaccinări au fost făcute obligatorii, nu era pentru a avea în vedere asigurarea sănătăţii publice ? Cine ar îndrăzni să spună şi să scrie că întregul corp medical ignoră pericolele vaccinărilor ? Aşa cum gândeşte cea mai mare parte a oamenilor, dacă ar fi periculos, medicii ar fi primii care ar spune-o. Ei s-ar opune vaccinărilor. Vaccinările realizate în ţările lumii a treia sunt prezentate ca fiind o operă umanitară. La această operă aşa-zis umanitară participă ţările bogate care, normal, plătesc vaccinurile fabricanţilor. În ţările occidentale cu nivel de viaţă ridicat, vaccinările impuse sunt plătite de organismele sociale, adică de toţi oamenii care cotizează la aceste organisme. Vaccinările neobligatorii dar „insistent indicate” sunt, de asemenea, plătite de ceva vreme de către asigurările sociale, cel puţin în Franţa.

În acest mod, sistemul vaccinal astfel stabilit, impus sau nu, le aduce fabricanţilor sume astronomice. Suntem deci siliţi să constatăm că ne găsim în fata următoarei situaţii paradoxale şi aberante în întreaga lume, guvernele, organizaţiile sociale şi umanitare, OMS, companiile de asigurări, corpul medical şi cetăţenii (din lipsă de informare în ceea ce priveşte manipularea ale cărei victime sunt) participă activ la fenomenul de degenerescentă a speciei care a început să se producă şi care va continua într-un ritm accelerat in următoarele decenii! Sistemul vaccinărilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât o „bombă cu întârziere” amorsată şi reglată de umanitatea însăşi după indicaţiile principalilor responsabili ai sănătăţii şi a fabricanţilor de vaccinuri, discipoli ai lui Pasteur. Cei care pretind că sunt binefăcătorii umanităţii îndeplinesc în realitate, din ignorantă sau din interes, un genocid programat fără precedent în istoria umanităţii. În acest sens, Pasteur şi toţi care s-au inspirat din metoda sa pentru a obţine profit pot fi consideraţi nişte criminali. Medicii şi oamenii de ştiinţă avertizaţi şi care nu reacţionează faţă de aceasta dictatură vaccinală exercitată de şefii lor şi de fabricanţii de vaccinuri ar trebui să fie urmăriţi pentru neacordarea de ajutor persoanelor aflate în pericol. Nu este exclus ca această eventualitate să devină reală într-o zi. În câteva zeci de ani, situaţia sanitară a populaţiilor planetei va fi de aşa natură încât conducătorii naţiunilor, intraţi în panică, îşi vor da seama că e cazul să înceteze vaccinările pentru a încerca să salveze umanitatea; atunci va fi posibilă organizarea unui organism internaţional care să-i judece pe principalii responsabili de genocid.

Cei aduşi în faţa unei asemenea instanţe judiciare, ucenicii vrăjitori ai sistemului vaccinal, în situaţia de faţă — unii mandarini ai corpului medical şi fabricanţii de vaccinuri, ar pleda cu toţii „nevinovat”. Ar afirma cea mai deplină bună-credinţă făcând referiri la lucrările lui Jenner şi Pasteur, singurii doi vinovaţi şi ar pune în cauză Institutul Pasteur, care a fost precursorul sistemului, propagându-l pe plan internaţional cu sprijinul republican al epocii. Noi am fost înşelaţi. Noi nu aveam decât un singur obiectiv: asigurarea bunăstării tuturor locuitorilor planetei. Nimeni, de un secol încoace, nu ne-a demonstrat că greşeam. Noi suntem responsabili de actuala situaţie de degenerescenţă a umanităţii, desigur, dar nu suntem vinovaţi (conform celebrei formule folosite de dna Dufoix, în legătură cu afacerea sângelui contaminat !). Această iniţiativă descrie, pentru moment, cea mai perfectă utopie căci, pentru ca ea să se realizeze, ar trebui să survină la scară planetară o răsturnare în profunzime a structurilor sociale şi politice. Dar putem, întotdeauna, visa.

Să ne transportăm în 2012. O asemenea instanţă judiciară internaţională a fost creată pentru că un grup de oameni de ştiinţă a demonstrat că vaccinarea a provocat SIDA, boală care atinge deja mai mult de un miliard de indivizi. Panica generală a pus stăpânire pe toate guvernele planetei, neputincioase să oprească flagelul. Tuberculoza şi scleroza în plăci fac ravagii. Jumătate dintre copii sunt consideraţi ca neviabili in utero, atinşi de diverse afecţiuni, în special malformaţii. Complet depăşit de evenimente, corpul medical s-a dat bătut şi a pierdut orice credibilitate. De câţiva ani, unele guverne au dispus interzicerea oricărui act vaccinal. Guvernul francez nu se conformează. Judecători internaţionali decid să creeze o comisie de anchetă, căci sunt de părere că cei preveniţi nu pot fi urmăriţi fără să se fi stabilit dovada formală a unei vinovăţii. Într-adevăr, toţi par de bună credinţă. Această comisie lucrează timp de trei ani, apoi predă raportul. Suntem în 2015. Situaţia sanitară mondială s-a agravat. Se numără de acum aproape 2 miliarde de bolnavi de SIDA. Examinarea raportului dovedeşte că experţii, în majoritate, au ţinut seama de demersul oamenilor de ştiinţă aflat la baza incriminării vaccinărilor pentru a explica situaţia sanitară mondială, absolut catastrofală.

Pe de altă parte, anchetele întreprinse la fabricanţii de vaccinuri atestă procedee de fabricaţie îndoielnice, care nu se bazează pe nici un fundament ştiinţific serios, în timp ce examinarea conturilor pune în evidenţă, în afară de profituri exorbitante, manevre financiare frauduloase care depăşesc înţelegerea noastră. Sunt citate nume de politicieni şi de oameni de ştiinţă renumiţi şi care au profitat din plin de generozitatea laboratoarelor pentru a susţine politica vaccinală din ţara lor. Scandalul este enorm. Instanţa internaţională este siderată. Ar trebui inculpată şi judecată prea multă lume. Judecătorii demisionează. Această afacere este prea importantă şi orice judecată ar avea asemenea repercusiuni pe plan internaţional încât este mai bine să înceteze orice urmărire procedurală. Ceea ce se şi face. Se stă pe loc. Cu câţiva ani mai înainte, în 2002, un laborator anglo-saxon a pus la punct un vaccin împotriva SIDA, aşa-zis eficace. Milioane de indivizi seropozitivi şi seronegativi s-au vaccinat. Cum toţi aceştia nu au fost înregistraţi şi urmăriţi din cauza numărului ridicat, este imposibil să se ştie dacă acest vaccin împiedică apariţia sau dezvoltarea bolii. Dar toată lumea crede în acest lucru… Nedorind să rămână în pagubă, laboratorul în discuţie realizează profituri uimitoare. Pasteur Vaccins şi Merieux Vaccins pun pe piaţă un alt vaccin destul de asemănător. Concurenţa între francezi şi americani este feroce. Trei ani mai târziu, când din ce în ce mai mulţi indivizi sunt atinşi de SIDA, ceea ce pare să dovedească ineficacitatea acestor două vaccinuri, profesorul american David J. Allen, care a lucrat la punerea la punct a acestui vaccin anti SIDA pentru laboratorul X şi a participat la studiul eficacităţii lui, publică The Mortal Vaccin (“Vaccinul mortal” — n.tr.), în care explică procedeul de fabricaţie şi dă socoteală de rezultatele negative obţinute pe un grup de voluntari, pentru a declara apoi că a demisionat după ce a exprimat în zadar cele mai categorice rezerve faţă de punerea pe piaţă a vaccinului. Această lucrare obţine un succes enorm.

Vândută în milioane de exemplare, ea provoacă panică în Statele Unite şi Europa. La câteva luni după apariţia acestei cărţi, profesorul Allen este găsit mort la domiciliul său. Ancheta trage concluzia că este vorba despre o sinucidere prin absorbţie de barbiturice, sfârşit foarte ciudat pentru un cercetător care tocmai a câştigat mai multe milioane de dolari din drepturile de autor ! Fabricanţii de vaccinuri sunt loviţi din plin. Referindu-se la cartea lui Allen şi la moartea sa mai curând suspectă, din ce în ce mai puţini oameni se vaccinează. În toate minţile s-a instalat îndoiala. Pentru ca ea să nu persiste, industriaşii incriminaţi nu se lasă. Ei continuă să proslăvească vaccinul şi fabrică în acelaşi timp tot felul de medicamente destinate să îngrijească afecţiunile specifice SIDA. Un adevărat izvor de bogăţie ! Urmarea, o cunoaştem… Experţii desemnaţi de instanţa judiciară internaţională declaraseră în raportul lor: „Fabricanţii de vaccinuri se clatină, într-adevăr, eficacitatea vaccinurilor este imposibil de demonstrat în mod ştiinţific”. Singurul 1ucru pe care-l putem contabiliza este numărul de subiecţi vaccinaţi, fără să ştim însă dacă ei au fost imunizaţi cu adevărat, de vreme ce ei nu au fost urmăriţi de corpul medical. Pe de altă parte, dat fiind numărul considerabil de subiecţi vaccinaţi, de 90% până la 99%, dacă vaccinurile ar fi fost eficace, n-ar mai fi trebuit să existe de mult timp nici o boală infecţioasă pe planetă. Ori, de câţiva ani, au reapărut în forţă epidemii şi pandemii despre care se credea că au fost eradicate.

Chiar de la descoperirea sa de către Jenner, principiul vaccinal a fost un subiect discutabil. Noi am inventariat documentele care demonstrează că cercetările realizate de el au fost făcute după criterii ştiinţifice adică fără un conţinut suficient al experienţelor. Cei care au acceptat şi urmat acest principiu din lipsă de informaţie sau din interes au comis o eroare foarte gravă, ale cărei consecinţe le plătim acum. În particular, francezul Pasteur, prin generalizarea vaccinărilor pentru a lupta contra altor afecţiuni decât variola, poate fi considerat drept părintele fondator al celei mai mari întreprinderi criminale a tuturor timpurilor. Experienţa sa în privinţa vaccinării contra turbării poate fi considerată ca o înşelătorie cu bătaie lungă. Succesorii lui Pasteur şi Institutul Pasteur trebuie consideraţi responsabili pentru situaţia sanitară actuală din lume. Toate statisticile internaţionale consultate dovedesc diverse falsificări. Pentru că ei au susţinut vaccinările din interes sau din ignoranţă a fenomenelor biologice specifice ale principiului vaccinal, guvernele şi corpul medical în ansamblul său sunt, de asemenea, de condamnat. De asemenea, se dovedeşte că atât corpul medical cât şi OMS n-au avut niciodată posibilitatea să urmărească persoanele vaccinate, cu excepţia accidentelor. De aceea, ei pot fi acuzaţi că au propagat vaccinuri fără a avea certitudinea realei lor eficacităţi.

În sfârşit, principiul vaccinărilor obligatorii n-ar fi trebuit, niciodată, să fie acceptat de către guverne şi ansamblul populaţiilor prin faptul că el contravine principiilor elementare ale drepturilor omului. Este vorba despre o atingere adusă libertăţii individuale. Un grup de oameni de ştiinţă de prestigiu reia acţiunea doctorului Allen şi demonstrează că punerea pe piaţă a vaccinului X constituie o înşelătorie şi că în realitate, vaccinurile stau la originea SIDA. Ei afirmă că prin recombinare genetică, introducerea viruşilor vii in organisme poate trezi un virus adormit şi că aşa s-a şi întâmplat. SIDA este deci o boală provocată de vaccinări. Aceasta este concluzia experţilor, concluzie care se raliază declaraţiei lui Robert Gallo în London Times din 11 mai 1987: „Relaţia dintre programul de vaccinare al OMS în efortul său de a eradica variola în ţările din lumea a treia şi epidemia de SIDA reprezintă o ipoteză interesantă. Nu spun că aceasta s-a petrecut de fapt, dar timp de ani de zile, am spus mereu ca folosirea vaccinurilor din viruşi vii (aşa cum se practică în Africa) poate activa un virus adormit ca cel al bolii SIDA.”

În mod evident acest grup de experţi omite să spună că în 1993, doctorul De Brouwer scrisese o lucrare, „SIDA, tăvălugul” în care încerca să demonstreze în mod ştiinţific faptul că virusul SIDA era rezultatul unei recombinări genetice dintre HTLV 2 şi virusul vaccinurii. De ce profesorul Robert Gallo, care găsea interesantă această ipoteză, nu a orientat cercetările în acest sens ? Ne putem pune numeroase întrebări asupra acestei chestiuni.

   Va urma…

  Sursa: cartea ,,Vaccinarea – eroarea medicală a secolului” de Dr. Louis de Brouwer   

     ORIGINEA VACCINĂRILOR

  PASTEUR

  Primul inventator al unui vaccin a fost un medic englez pe nume Jenner (mai 1796, vaccinul împotriva variolei). În 1881, când Pasteur a realizat primul său experiment pe oi la Pouilly-le-Fort, împotriva antraxului, avea 59 de ani. Îşi susţinuse tezele de fizică şi chimie în 1847, la vârsta de 25 de ani. Intre aceste două evenimente, adică în intervalul a 34 de ani, Pasteur reuşise, într-o măsură mai mare sau mai mică, să facă în aşa fel ca microbismul (teoria conform căreia microbii exteriori organismului sunt responsabili de producerea bolilor infecţioase) şi corolarul său, asepsia fiinţelor vii (adică absenţa microbilor în organism), să fie recunoscute. Medicul francez Casimir Joseph Davaine (1812 — 1882) îl precedase în acest domeniu punând în evidenţă, în antrax, un bacil (denumit, la vremea respectivă, bacteridie) răspunzător de această boală.

Ni se pare evident că Pasteur era la curent cu aceste lucrări şi că, în cel mai fericit caz, s-a inspirat din ele, sau pur şi simplu a furat descoperirile lui Davaine. În consecinţă, este incorect să-l considerăm pe Pasteur ca fiind teoreticianul microbismului. Să fim însă binevoitori cu el şi să admitem că doar s-a inspirat din aceste lucrări, formă de plagiat curent utilizată în lumea ştiinţifică. Să urmărim, însă, evoluţia evenimentelor.

 În 1857, Pasteur studiază fermentul lactic şi alcoolic. În 1861, pune în evidenţă microorganismele anaerobe, cu alte cuvinte — capabile să trăiască în absenţa aerului. În 1865, în folosul studiului celor două maladii ale viermelui de mătase, demonstrează influenţa terenului în dezvoltarea unei infecţii parazitare. Aceste descoperiri erau în perfectă contradicţie cu propria sa teorie a microbismului, teorie pe care reuşise s-o impună lumii medicale şi ştiinţifice a epocii, în aşa măsură încât nu se mai vorbea decât despre microbi specifici uneia sau alteia dintre afecţiuni şi nu mai jura nimeni decât pe această teorie extravagantă. Cum apăruse această răsturnare subită şi această negare a afirmaţiilor anterioare ? Pasteur pusese mâna, pur şi simplu, pe lucrările unui savant francez, Antoine Bechamp.

 Cum poate fi calificată această atitudine ? Îi las cititorului sarcina de a răspunde ! În 1885, Pasteur a efectuat vaccinarea antirabică asupra tânărului Meister. Acesta este triumful. Presa franceză şi internaţional se extaziază in fata miracolului. Pasteur este acum in vârstă de 63 de ani şi este considerat un geniu, unul dintre cei mai mari binefăcători ai omenirii. Conducătorii politici din toate ţările lumii sunt cuprinşi de un adevărat delir, ca şi oamenii de ştiinţă de tot felul, corpul medical, precum şi o mulţime de indivizi condiţionaţi de presa franceză şi internaţională. Pasteur este copleşit cu onoruri şi bani.

   JENNER

 Indiferent care a fost originea principiului vaccinării, medicul englez Jenner s-a ferit cu grijă să-şi vaccineze proprii copii. Şi dacă l-a vaccinat pe unul dintre ei, aşa cum se spune, acesta a murit de tuberculoză, iar Jenner credea că fusese de vină vaccinarea antivariolică. În consecinţă, el nu şi-a mai vaccinat ceilalţi copii. De altminteri, n-a obţinut decât un modest succes în ţara sa. Vaccinarea antivariolică n-a fost niciodată obligatorie în Marea Britanie, şi oricare cetăţean britanic putea fi exceptat dacă declara în fata unui simplu magistrat că o considera dăunătoare pentru sine sau copiii săi.

 Pe de altă parte, pentru a calma o opoziţie care făcea caz de cheltuielile excesive pentru vaccinări, acestea fiind făcute pe socoteala fiscului şi a comunelor, iar taxa pentru oraşele cu mai puţin de 50.000 de locuitori a fost considerabil redusă. În sfârşit, diversele dezbateri ale Camerelor n-au produs niciodată vreun motiv demonstrativ pentru valoarea directă, necesitatea argumentată, ori pentru lipsa de periculozitate a vaccinului. Foarte rapid a apărut fie indiferenţa, fie ostilitatea publicului englez confruntat cu rutina vaccinărilor. Englezii aflaseră că serul vaccinal provenea de pe continent, în particular din Colonia, iar pe continent, sursa vaccinului era de origine variolică, adică un virus de variolă umană inoculat vacii, pentru a obţine cultura. Ei înţelegeau, nu fără justificată teamă, că vaccinul lui Jenner, cowpox-ul, devenise o pseudo-variolă umană, o variolă „animalizată”. La Lancy – Geneve, institutul lui Jenner nou creat fabrică vaccinul acestuia, ce conţine virus variolic.

   Practica vaccinării antivariolice a pus în evidenţă faptul că:

   1. acest vaccin bastard nu imunizează complet împotriva variolei şi că aceasta îi ameninţă atât pe cei vaccinaţi cât şi pe cei nevaccinaţi;

   2. vaccinarea naturală produce o infecţie infra – variolică mai puţin gravă decât vaccinul pus la punct în laborator prin inocularea vacilor cu variolă umană;

   3. vaccinarea antivariolică provoacă accidente, remarcate de lumea medicală mai ales în Regatul Unit, că aceasta este o sursă de viciere a sângelui şi că reduce durata vieţii;

   4. că, în cele din urmă, împrăştie tuberculoza ca urmare a diminuării rezistenţei organismului.

 Nu se vorbeşte, încă, despre deficienţa sistemului imunitar al indivizilor vaccinaţi. In ediţia din 2 mai 1905 a ziarului Societăţii generale a medicilor practicieni din Anglia, The Physician and Surgeon (Medicul şi chirurgul – n.tr.), se puteau citi următoarele: „Datele şi tabelele statistice ale vaccinatorilor oficiali şi ale persoanelor interesate să promoveze vaccinarea cer din partea noastră un control sever mai înainte de a merita cel mai mic credit. Publicul nu trebuie să aibă încredere in exagerările vaccinofililor în ceea ce priveşte gravitatea variolei la subiecţii complet nevaccinaţi. Noi avem informaţii despre date oficiale referitoare la cazuri de variolă şi care au fost complet falsificate pentru necesităţile acestei cauze. Noi, cu cunoştinţele noastre tehnice, suntem capabili să facem dezvăluiri strivitoare împotriva vaccinului şi aceasta, în pofida tuturor aşteptărilor oamenilor simpli.”

 Alcătuită din vaccinofili cu excepţia a trei membri, Ch. Bradlaugh, Sir William Job Collins şi J. Allanson Picton, Comisia Regală pentru vaccinări a condamnat în unanimitate vaccinarea prin coerciţie pentru cei care o refuzau din motive de conştiinţă. În unanimitate, ea condamnă urmărirea în justiţie exercitată împotriva rebelilor ce se opun legii referitoare la vaccinare. În unanimitate, ea admite ca puterea profilactică a Paceinului a fost mult exagerată şi pericolele şi daunele care însoţesc vaccinarea au fost mult subestimate, dacă nu chiar neglijate. De asemenea, comisia adaugă faptul că lepra, sifilisul şi tuberculoza răspândite prin vaccin puteau fi evitate utilizând exclusiv ser de viţel. Nu este vorba, aici, de două mărturii oficiale ?

 În 1905, The Lancet (Bisturiul — n.tr.), marele ziar medical la care încă se face referire şi în zilele noastre, recunoaşte faptul că glicerina ce serveşte la conservarea vaccinului de vită este incapabilă să sterilizeze multiplii germeni patogeni pe care îi conţine serul vaccinal şi că serul de vită glicerinat a produs numeroase accidente grave în Anglia şi în Germania, şi chiar câteva decese. Unii autori pretind chiar că Jenner s-a vaccinat şi pe sine împotriva variolei şi că, urmare a acestei vaccinări, el a făcut dovada unor numeroase episoade de înrăutăţire a sănătăţii. N-am avut niciodată dovada acestui act plin de curaj, dar este foarte posibil ca el să fi făcut acest lucru în scopul de a demonstra eficacitatea practicii sale, contestată de numeroşi detractori. Ceea ce nu se ştie insă, este dacă el a utilizat vaccina sau virusul variolic inoculat vacii tinere, În orice caz, se pare că această vaccinare nu i-a reuşit, de vreme ce, ca urmare, sănătatea sa a început să se degradeze în mod serios.

   SFÂRŞITUL RELATĂRII DESPRE JENNER

 Din întâmplare sau accidental, Jenner descoperă că acel cowpox sau vaccină inoculată omului pare să-l protejeze de variolă. Avid de bani şi de onoruri, el tratează cu fabricanţii de vaccinuri în scopul de a-şi comercializa descoperirea. Aceştia consideră că ar fi de preferat, din motive de rentabilitate şi profit. să se servească de virusul variolic uman inoculat viţeilor pentru a-l atenua. Ei renunţă la cow-pox şi declară apoi că acesta şi variola sunt din aceeaşi familie şi. în consecinţă, procedeul lor este valabil. Jenner nu-şi pune întrebări; devine celebritate naţională şi câştigă mulţi bani (întrucât medicii englezi câştigau 5 şilingi pentru fiecare vaccinare, adică 6,25 F, acest câştig nu era deloc neglijabil, la vremea respectivă, pentru a rotunji veniturile lunare…).

 Până în 1823, data decesului său, institutele de vaccinare înfloresc pretutindeni în lume şi realizează profituri enorme. La curent cu numeroasele accidente provocate de vaccinarea antivariolică şi de procedeul său revăzut şi corectat de către fabricanţi, Jenner tace. Desigur, el se odihneşte azi în pace şi nu se răsuceşte în mormânt! Dar cine poate spune că eI nu s-a îndoit măcar un singur moment de eficacitatea reală a descoperirii sale ? In ciuda numeroaselor cercetări, este imposibil să găsim în arhivele britanice vreo scrisoare a genialului inventator în care să împărtăşească o îndoială oarecare sau să menţioneze despre negocierile cu fabricanţii vaccinului antivariolic. De ce ?

 La 15 noiembrie 1907, la Societatea Medicală a Practicienilor din Paris a avut loc o discuţie privind vaccinarea. S-a semnalat că în 1816, doctorul Muller, medic la Brumath (Alsacia), vaccinuriază în această localitate 38 de indivizi şi opreşte astfel o epidemie de variolă (raport din 1816 al Comitetului central, pagina 58, arhivele Academiei). Astfel, 38 de indivizi vaccinaţi, din mai multe mii de indivizi, sunt suficienţi pentru a învinge o epidemie! La Lavaissenet, în Cantal, doctorul Fournier vaccinuriază 41 de copii şi aproape tot atâţia adulţi din satele vecine şi epidemia se opreşte (Arhivele Academiei). În raportul său din 1815, preşedintele Comitetului Central semnalează că, începând din 1803, 3 milioane de persoane au fost vaccinate pe întregul teritoriul francez şi că aceste vaccinări au fost suficiente pentru a opri răul. Ori, în acel timp, teritoriul francez număra 130 de departamente cu o populaţie de 40 milioane de locuitori. Este evident că, în grupul de 3 milioane de vaccinaţi, trebuie să se fi găsit mai puţine persoane atinse de boală decât în cel de 37 milioane de nevaccinaţi !

 În epidemiile care au urmat, partizanii vaccinării antivariolice au constatat că numărul de vaccinaţi atinşi de boală creştea odată cu numărul din ce în ce mai mare al vaccinărilor. Pentru a-şi ascunde eşecul, ei au pretins că este vorba de o slăbire, o degenerescenţă a vaccinurii, a cow-pox-ului, şi că, deci, era urgentă regăsirea acesteia aşa cum era ea iniţial. De aceea, a avut loc o cursă nebunească pentru a găsi vaca ideală capabilă să producă cow-pox nedegenerat. Academia s-a deplasat la Passy pentru a admira o vacă albă, apoi s-a dus să vadă o alta la Rambouillet, apoi o alta la Versailles, la Châtellerault, la Livry, la Antony, încât până la urmă, Academia, asaltată de valul de vaci şi pe de altă parte constatând în 1836 că valul variolic, ca orice val epidemic, ajunsese la o perioadă de descreştere. De aceea, s-a grăbit să declare că avusese fericirea să regăsească cow-pox-ul ideal, adevăratul cow-pox, la vaca albă din Passy şi că, era inutil să mai continue căutarea altor vaci. Se pare că această vaccină era mai degrabă anemică deoarece, câţiva ani mai târziu, variola revenea în asalt şi, cu toate vaccinările şi revaccinările, ajungea la formidabila explozie din 1870, 1871, 1872, aceasta din urmă fiind la fel de ucigătoare ca şi gravele sale manifestări din secolul al XVIII-lea !!!

   Adepții teoriei vaccinării: Fidelii lui Jenner și Pasteur, mafia vaccinistă

Între anii 1720 şi 1750 exista în Orient o metodă de a lupta împotriva variolei ce consta în inocularea de puroi variolic sub pielea persoanelor atinse de forme blânde ale acestei maladii, forme fără consecinţe grave, de care erau afectaţi mai ales copiii. Am văzut că, în occident, totul a început cu Jenner, care remarcase o practică populară ce consta în inocularea omului cu vaccină sau variola vacilor. Fără să antreneze efecte deosebit de nocive, această metodă părea să protejeze de variolă, maladie gravă şi mortală. În mai 1798, el a publicat rezultatele acestui experiment. Succesul a fost imediat, dar trebuie subliniat faptul că persoanele erau vaccinate cu cow-pox, cu alte cuvinte virusul vaccinurii, virusul animal al vacii. Din motive lesne de înţeles, ţinând de interesul financiar al fabricanţilor (deja !), s-a înlocuit cow-pox ul cu virusul variolic uman inoculat viţelului şi cultivat în acest mod. În consecinţă, virusul iniţial devenise o pseudo-variolă umană, o variolă „animalizată”. Ori, este uşor de înţeles, nu era deloc acelaşi lucru.

 Este evident că virusul vaccinurii specifice lumii animale, transferat la om, nu avea nimic de-a face cu virusul variolei umane, mult mai agresiv. Cultivarea unui virus variolic uman pe un animal şi injectarea acestuia, ulterior, omului constituia o aventură hazardată pe plan biologic şi imunologic in perioada considerată, se ignora total modul în care s-ar putea comporta, pe plan genetic, un virus uman introdus într-un animal, ce combinări sau recombinări se produceau intre acest virus uman şi viruşii şi retroviruşii animali. Se constata doar, în mod empiric, faptul că virusul uman cultivat pe vacă părea atenuat. S-au descoperit repede, de altfel, şi alte metode de a atenţia virulenţa diverşilor viruşi responsabili de boli infecţioase. Era, fără o eroare gigantică, dar maşinăria era lansată. Nu mai putea fi oprită.

 S-au produs nenumărate accidente vaccinale, dar nu s-a ţinut seama de ele. Pe de altă parte, în ciuda asigurărilor date de Jenner, vaccinarea antivariolică s-a dovedit că nu produce imunitate permanenţă, pe viaţă. Vaccinările trebuiau făcute, deci, în permanenţă. Evident, această situaţie nu putea decât să fie pe placul fabricanţilor de vaccin, care puteau avea dispoziţie, în acest mod, un rezervor inepuizabil de indivizi de vaccinat. Se ştie, astăzi, că vaccinarea antivariolică a produs mai multe cazuri de variolă decât epidemiile însăşi şi că a favorizat tuberculoza. Cu alte cuvinte, practica acestei vaccinări a permis crearea de focare de epidemie, chiar şi atunci când boala era în regresie constantă prin firea lucrurilor.

 Aici intervine Pasteur, în goană după descoperiri senzaţionale care să-i permită accesul la glorie şi bogăţie. A urmat experimentul de la Pouilly-le Fort. pe oi (cu antrax) falsificat şi trucat, apoi cel asupra tânărului Meister (boala turbării). Prin acest ultim experiment, rupând legătura cu predecesorii săi care îşi realizaseră experimentele pe animale dar nu îndrăzniseră niciodată să le facă pe oameni, Pasteur s-a angajat, fără nici o certitudine ştiinţifică, pe calea catastrofală a principalelor vaccinări care ne-au adus în situaţia în care ne aflăm astăzi, situaţie mai mult decât alarmantă. Această cale deschisă şarlatanilor ce erau şi sunt încă fabricanţii de vaccinuri de tot felul, şi care nu se gândesc decât la profit, este opera lui Pasteur. Această cale ne conduce la degenerescenţa speciei şi, probabil, la dispariţia sa în cursul secolului următor.

 Trebuie să avem in minte, in permanenţă, faptul că Pasteur nu numai că n-a descoperit nimic prin el însuşi în domeniul imunologiei şi fiziologiei şi nici în biologie şi vaccinologie, dar şi-a atribuit descoperirile altora şi a ridicat la rang de dogme nişte rezultate false bazate pe experimente trucate. Aceste procedee false adoptate fără nici o împotrivire de către corpul medical, au făcut din această planetă un imens lagăr de concentrare în care domnesc ca stăpâni absoluţi fabricanţii de vaccinuri. Acest univers concentraţionar constituie un rezervor inepuizabil de profituri. Astfel, un simplu chimist ca Pasteur a ştiut să-şi convingă contemporanii că organismele vii erau aseptice, lipsite de germeni microbieni şi că, în consecinţă, bolile infecţioase nu puteau fi produse decât de microbi rătăcind in mediul înconjurător, în căutarea unei prăzi. În mod evident, această concepţie asupra bolii nu era în totalitate falsă, răspunzând unei anumite logici de facilitate intelectuală. De aici până la a trage concluzia că, dacă se inoculează acest microb unui organism, acesta ar reacţiona în aşa fel încât, în caz de agresiune a acestui microb, el l-ar distruge imediat şi nu ar mai rămâne de făcut decât un pas. Şi care a fost făcut cu totală lipsă de prevedere, după câteva experimente.

 Unul dintre aceste experimente improvizate a fost cel al lui Pasteur asupra tânărului Meister, aşa-zis atins de turbare în urma muşcăturilor produse de un câine presupus turbat. Ori, după cum ştim, alte cinci persoane muşcate de acelaşi câine nu contactaseră boala. Deşi acest experiment a fost realizat pe o singură persoană, fără nici un fel de precauţie sau protocol ştiinţific, Pasteur s-a declarat învingătorul turbării. Presa a acaparat această aşa-zisă victorie, trâmbiţând-o în lumea întreagă. Astfel a debutat gloria lui Pasteur, iar falsul sistem al vaccinărilor preventive s-a impus tuturor conştiinţelor de pe întreaga planetă. Este exact ca şi cum mâine eu aş pretinde că vindea definitiv cancerul punându-l pe un singur pacient să-şi bea urina, iar o publicitate bine orchestrată ar raporta că acest pacient este în mod definitiv vindecat. Pasteur era cu siguranţă la curent cu accidentele provocate de vaccinarea antivariolică.

 Cu toate acestea, inspirându-se din Jenner, el ajunge să impună lumii medicale şi ştiinţifice a epocii principiul absurd al vaccinărilor. Referindu-se la un principiu incert şi neverificat, pe care îl ştia neverificat în ceea ce priveşte utilitatea şi inocuitatea, şi pretinzând că atenuează virulenta vaccinurilor prin oxigenul din aer şi căldură (magistrală eroare, în care s-a cufundat mult timp), Pasteur trebuie considerat şeful unei criminale întreprinderi aducătoare de moarte. Încă din vremea lui s-au făcut vaccinări împotriva turbării — primă etapă către alte vaccinări intempestive. Cei care au văzut în principiul vaccinărilor o sursă de profit n-au întârziat să formeze grupuri de presiune care au intervenit pe lângă oamenii politici în scopul de a face obligatorii vaccinările: În 1903, la doar opt ani de la decesul lui Pasteur, statul francez impunea vaccinarea antivariolică; În 1938, vaccinarea antidifterică; În 1940, vaccinarea antitetanică; În 1950, vaccinarea împotriva tuberculozei; În 1964, vaccinarea antipoliomielitică.

 Prin caracterul obligatoriu al acestor vaccinări, fabricanţii îşi asigurau beneficii confortabile. Dar acestea nu erau de ajuns… Au pus la punct un mare număr de vaccinuri faţă de care nu există nici o obligaţie legală, dar cărora o publicitate zgomotoasă le laudă meritele. În felul acesta a răsărit un mare număr de vaccinuri pentru oameni şi animale, vaccinuri împotriva claveleei, împotriva antraxului, împotriva leucozei aviare şi feline, pojarului, rujeolei, rubeolei, meningitei, holerei, gripei, toate la fel de inutile şi periculoase, constituind însă o sursă inepuizabilă de profituri care ajung în paradisurile fiscale. Dar nu e tot. În 1992, directorul adjunct al Institutului Pasteur, profesorul Marc Girard explica, în revista Tempo Medical din 5 martie, că în curând vor fi comercializate în Franţa vaccinurile contra hepatitei B, varicelei, hepatitei A, citomegalovirusului, herpesului genital şi împotriva tipului de gripă Harmophilus influenzac, tip B. Desigur, Institutul lucrează din greu la un vaccin împotriva SIDA, miopatiei, sclerozei în plăci şi, probabil, împotriva tracului, ghinionului şi prostiei omeneşti… !

 Vă sfătuiesc să vă procuraţi acest interviu. Veţi citi aici lucruri uimitoare despre ceea ce vă aşteaptă în următorii ani. Aşa se face, de exemplu, că distinsul profesor Marc Girard declară: „Actualitatea recenta a testelor vaccinale utilizând virusul vaccinurii la om, în special lucrările conduse de profesorul Zagury, a temperat întrucâtva speranţele în acest vector. Fără îndoială, o nouă generaţie de pox-viruşi aviari ar trebui să permită evitarea actualelor obstacole ridicate de tolerantă. Astfel, canari-pox pare foarte bine tolerat la om şi nu există replici ale sale la mamifere. El este, deci, fără posibile efecte secundare. […] Enterobacteriile sunt, de asemenea, candidaţi serioşi ca vectori vii. O salmonella sau o shigella căreia i s-a eliminat virulenţa va putea fi încărcată cu geniul genetic al antigenului holerei sau al altui germen, realizând astfel o himeră ce exprimă antigeni polivalenţi care induc un răspuns vaccinal. […] Creşterea eficacităţii unui vaccin este necesară, de exemplu, în cazul vaccinului împotriva holerei, a cărui formă actuală nu este imunizantă decât 1 în 35% până la 50% din cazuri. Astfel, vaccinul contra tusei convulsive trebuie ameliorat, căci el poate induce febră, convulsii şi chiar, după autorii anglo-saxoni, tulburări neurologice severe.”

 Ce mărturisiri tulburătoare ! Dar constataţi dragi cititori, că tulburările neurologice nu sunt semnalate decât de anglo-saxoni ! În Franţa, aceste tulburări nu sunt semnalate. Cine este bătaia de joc ? Copiii anglo-saxoni sunt oare diferiţi de copiii francezi ? Să fi devenit ei fragili datorită eredităţii din cauză că părinţii lor consumă mult whisky ? După Pasteur Vaccins, pentru vaccinul GenHevac B n-a fost raportată nici o reacţie de intoleranţă gravă, locală sau generală în timpul studiilor clinice şi nici o reacţie severă de hipersensibilitate. S-au notat următoarele reacţii secundare moderate: reacţii locale, cum ar fi dureri a căror frecvenţă este de 20% – 32% şi induraţie a cărei frecvenţă este de 10%. În ceea ce priveşte reacţiile generale, ele s-ar limita la febră şi mialgii, a căror frecvenţă ar fi inferioară proporţiei de 1%. Când comparăm aceste reacţii nedorite cu cele semnalate de laboratoarele Smith Kline Beecham în legătură cu Engerix B, acestea fiind deosebit de periculoase, nu putem decât să ne mirăm. Cine este bătaia de joc ? GenFlevac B şi Engerix B conţin, ambele, acelaşi antigen al virusului hepatitei B. Diferă doar procedeul de fabricaţie al acestui antigen. Unul, cel al Engerix B, este realizat prin producere pe drojdie de bere, în timp ce procedeul lui GenHevac B presupune producerea pe celule canceroase de ovar de hamster. În acest sens, Engerix B pare mult mai puţin periculos.

 Tot în Tempo Medical (5 martie 1992) urmează o pagină întreagă de publicitate pentru vaccinul GenHevac B Pasteur, împotriva hepatitei B. Citiţi cu atenţie această publicitate şi veţi înţelege cum Pasteur Vaccins încearcă să convingă corpul medical şi opinia publică. Directorii săi de marketing vă spun că ar exista, în Franţa, 8,5 milioane de persoane în pericol. Această cifră nu poate, în nici un caz, să corespundă realităţii. Dacă se cunoaşte numărul persoanelor care lucrează în domeniul sănătăţii şi numărul celor care lucrează în serviciile de ajutorare şi securitate, nu se ştie insă nimic despre subiecţii cu parteneri sexuali multipli, nici despre călători, nici despre persoanele care fac parte din anturajul familial al subiecţilor infectaţi, nici despre nou-născuţii mamelor infectate. Conform opiniei mass-media, ar exista între 40000 şi 100000 de cazuri de hepatită B în Franţa. După ziarele medicale oficiale, ar fi în jur de 1 5000, cifră care trebuie să fie aproape de realitate.

   Va urma …

 Sursa: cartea ,,Vaccinarea – eroarea medicală a secolului” de Dr. Louis de Brouwer