Notă blogger – Pentru cititorii noi ai blogului, primele  părți din cartea lui Radu Cinamar le găsiți în dreapta paginii la categoria ,,Radu Cinamar”. Dați click și aveți primele articole din această carte minunată.   

    „Liftul” dimensional  

În timp ce ne îndreptam cu toţii spre acel loc, păstram încă o anumită stare de confuzie mentală despre modul în care înţelegeam sensul limbii vorbite pe care o auzeam, deşi nu cunoşteam acea limbă. Mă pregăteam să cer câteva lămuriri în acest sens, însă Dryn nu epuizase toate surprizele, deoarece atunci l-am auzit vorbindu-mi în limba română, aproape fără accent:

-Bine, în acest caz vom comunica direct în limba ta. Noi o cunoaştem, ne reprezintă într-un anumit fel.

Uimit, am dat să răspund, dar tocmai atunci am ajuns pe platforma de la capătul pantei pe care am urcat-o. Atenţia mi-a fost atrasă de un fel de cabină cu pereţi transparenţi, aparent încastrată în stâncă. Semăna cu un lift destul de mare şi avea latura de intrare rotunjită, ca un semicerc. Când am ajuns în dreptul ei, aceasta a culisat şi am intrat împreună cu Cezar în acel spaţiu, apoi a venit Dryn şi la urmă au pătruns şi cei doi militari. Cabina era destul de largă, măsurând după aprecierea mea cam 2,5 metri în lăţime şi 2 metri în adâncime şi, aşa după cum mi-am dat seama imediat, nu era realizată din sticlă, ci dintr-un alt material perfect transparent, dar probabil că foarte rezistent.

Uşa s-a închis automat, deşi nu am observat niciun tablou de comandă, niciun buton şi nici vreun alt dispozitiv de la care să se acţioneze. Apoi liftul a început să coboare, în primele secunde cu o viteză relativ mică, apoi viteza a crescut foarte mult, astfel încât nu puteam să mai disting detaliile zonelor prin care treceam, ci doar vedeam o derulare foarte rapidă de straturi de diferite culori. Singurul zgomot pe care îl percepeam era un uşor zumzet sau mai degrabă un foşnet, aparent creat de viteza foarte mare de deplasare. Cu toate acestea, n-am simţit accelerarea aşa de puternic, precum ar fi trebuit să fie la acea viteză.

În mintea mea au apărut spontan mai multe întrebări: în primul rând, ce fel de „lift” era acela, care părea că străpunge planeta? Exista un puţ săpat adânc în interiorul Pământului, prin care acel lift circula? Cât de adânc era el şi cum a fost realizat? Care era tehnologia prin care se asigura înaintarea liftului cu acea viteză foarte mare, fără ca frecarea să devină critică? Care era sursa de energie care îl propulsa? Ce modalitate de „prindere” avea liftul pe culoarul prin care se deplasa?

  În timp ce întrebările apăreau în mintea mea, priveam cu mare interes prin pereţii transparenţi ai cabinei. Vedeam într-o succesiune foarte rapidă straturi de roci în principal, dar de două ori am trecut şi prin zone ai lavă şi am simţit o uşoară creştere a temperaturii, însă într-un mod plăcut. Sigur, faptul că treceam prin lavă, fără ca aceasta să atingă pereţii liftului era o altă problemă, pe care mi-am propus să o descifrez în discuţiile ulterioare. Însă impactul radiaţiei pe care acea lavă o emitea mi-a plăcut foarte mult, poate datorită culorii intens portocalii, care dobândise o strălucire specială când treceam cu acea viteză foarte mare prin ea. Căldura pe care lava o emana era „altfel” decât cea de la calorifere, sobă sau un foc obişnuit. Nu ştiu de ce, dar cele două faze în care am trecut prin straturi de lavă m-au impresionat cel mai mult, chiar dacă o astfel de traversare nu a durat, fiecare dintre ele, mai mult de câteva secunde. De altfel, călătoria noastră cu liftul a durat aproximativ jumătate de minut; abia apucasem să mă dezmeticesc, că am simţit decelerarea, însă pe o distanţă foarte scurtă şi fără efecte neplăcute. Ultima porţiune, cred că nu mai mult de un metru şi jumătate, a fost parcursă cu aceeaşi viteză, însă lent, întocmai ca în cazul lifturilor din lumea noastră înainte de a se opri.

Apoi uşa a culisat spre stânga, iar noi am ieşit afară din cabină. Pentru o clipă am crezut că inima mi se opreşte în loc de uimire şi încântare: ne aflam pe un platou de munte, cam la jumătatea înălţimii acelui munte, iar în faţa noastră se deschidea o vale largă, cu un oraş ce înainta până la ţărmul unei mări calme ce se întindea în depărtare. Am fost cuprins de o emoţie adâncă, nu doar pentru priveliştea pe care o vedeam, ci mai ales pentru că ştiam că ea există în interiorul planetei noastre.

Cavitatea şi particularităţile ei

Oricât aş fi vrut să asociez ceea ce vedeam şi simţeam cu natura de la suprafaţa pământului, rămâneau totuşi o serie întreagă de elemente care apăreau ca fiind stranii şi, în plus, era acel sentiment inconfundabil ca lucrurile sunt „altfel”, vibraţia era „altfel”. Aparent, viziunea era comună; şi totuşi, ceea ce vedeam părea „învelit” în ceva particular, aveam impresia unui ecosistem foarte evoluat şi curat.

Platforma pe care ne aflam când am păşit afară din lift făcea parte din ansamblul stâncos şi se vedea că era amenajată, însă fără materiale artificiale. De pildă, pe jos era nisip amestecat cu pietricele fine, iar laturile stâncoase, de o parte şi de alta ale intrării în lift erau uşor boltite, dar rocile nu fuseseră polizate, ci mai curând păreau cioplite cu grijă. În valea care se deschidea în faţa noastră am văzut oraşul locuit, care de asemenea se întindea în stânga şi în dreapta. Privind în sus, am văzut un cer înnorat, dar luminos, care avea o culoare galben roşietică, însă ternă. Lumina nu era strălucitoare şi nici intensitatea ei nu era mare.

În depărtare, aproape de orizont şi mai ales pe lateral, vedeam într-un mod nedesluşit cum cerul parcă se „curbează”, dar nu puteam distinge cu claritate unde anume se sfârşeşte marea şi unde începe acea atmosferă ciudată. Întregul ansamblu îmi crea cumva senzaţia că „se închide” undeva, în depărtare. De pildă, vedeam pe margini stâncile cum urmează o linie curbă şi tind să se închidă spre orizont. Îmi făcusem deja impresia că aceea era o cavitate nu prea mare din interiorul planetei noastre şi începeam să mă întreb cu o anumită dezamăgire dacă acela era chiar „interiorul gol” din centrul ei, despre care vorbeau „legendele”.

L-am văzut pe Dryn întorcându-se spre mine şi pentru prima dată am sesizat un zâmbet fin pe chipul său nobil. Ca şi până atunci, deşi nu rostisem decât în gând acele observaţii şi concluzii, el îmi răspunse totuşi cu voce tare:

  -Nu, nu este interiorul gol din centrul planetei. Acolo vei ajunge probabil mai târziu; va fi o călătorie specială. Ce vezi aici reprezintă un gol mai mare din interiorul stratului solid al planetei. Voi numiţi acest strat din interiorul Pământului, manta, dar ştiinţa voastră nu îi înţelege bine nici structura, nici funcţionarea. După cum vezi, viaţa nu are nicio problemă să se dezvolte aici. Nu te afli încă într-un plan superior, nu este vorba despre un plan subtil de manifestare. Te afli tot într-o lume fizică, însă ea este mai elevată decât cea de la suprafaţă, iar frecvenţa ei de vibraţie este foarte apropiată de cea a planului pe care îl numiţi eteric.

• Mai sunt şi alte cavităţi de acest gen în interiorul mantalei? am îndrăznit eu.
• Bineînţeles, iar unele dintre ele sunt chiar mai mari decât aceasta. Destul de multe sunt locuite şi au particularităţile lor. Obişnuieşte-te mai întâi cu specificul de aici, apoi vei afla şi alte lucruri.

Cezar privea tăcut şi nu intervenea în discuţie, iar cei doi militari stăteau respectuoşi într-o parte, aşteptând. Din felul în care Dryn mi se adresa, am înţeles că prezenţa mea acolo fusese discutată în prealabil şi intuiam că Cezar solicitase acea întâlnire pentru ca eu să am posibilitatea să cunosc gradat misterele din interiorul planetei, iar în acest demers Dryn şi-a asumat rolul unui fel de ghid. Probabil că Cezar avea un plan pentru viitor, însă nu mi l-a dezvăluit.

Din punctul meu de vedere, la fel ca şi în celelalte experienţe uluitoare pe care le-am trăit în cadrul Departamentului Zero, nu puteam decât să fiu profund recunoscător pentru acea şansă extraordinară ce mi se oferea. Nu exagerez când afirm că, într-o anumită măsură, trăiam din nou impresia unui „vis” cât se poate de real şi adevărul este că în acel caz, în mod special, senzaţia era mult amplificată de natura experienţei şi a elementelor pe care ea le-a implicat. Mă refer mai ales la trecerile repetate dintr-un plan în altul şi la traversarea distorsiunilor spaţiale, care sunt de natură să influenţeze percepţia obişnuită a conştiinţei, precum şi gradul ei de vibraţie. În lipsa unui antrenament adecvat sau a obişnuinţei cu frecvenţele respective, trecerea prin astfel de distorsiuni spaţiale poate conduce în primele faze la un gen de „ameţeală dulce” şi chiar de uşoară euforie. Gândurile au tendinţa să nu mai urmeze făgaşul obişnuit, iar conexiunile logice sunt uneori stranii.

Totuşi, această condiţie durează până când sistemul individual reuşeşte să se „reseteze” şi să se acomodeze cu solicitările inedite la care a fost supus. El „învaţă” destul de repede şi, dacă nivelul de conştiinţă este suficient de evoluat, revenirea la normal este destul de rapidă şi uşoară.

Am profitat aşadar de răgazul scurt pe care Dryn mi l-a oferit pentru a mă acomoda cu noua realitate. Aveam, desigur, nenumărate întrebări care mă asaltau, dar am decis să fac o triere şi organizare a lor, deoarece intuitiv simţeam că nu aveam prea mult timp la

dispoziţie. Astfel de expediţii nu sunt totuşi ca un sejur de vacanţă sau un weekend relaxant la munte.

Mi-am dat seama că există două elemente care mă intrigau în mod deosebit: „cerul” de deasupra şi vegetaţia de pe sol. De pildă, nu am văzut niciun soare, în schimb atmosfera era formată dintr-o pătură relativ groasă de „nori luminoşi”. Lumina părea să fie uniformă şi nu provenea de la „ceva” anume de pe cer, ci era egal distribuită în masa compactă de nori, dându-le acestora o culoare uşor portocalie, dar nu strălucitoare. Era mai mult ca o radiaţie luminoasă difuză şi nu ca o sursă dedicată şi puternică de lumină.

De fapt, privind mai bine, mi-am dat seama că termenul de „nori” era oarecum impropriu; ceea ce vedeam pe „cer” era mai mult ca o ceaţă continuă, ca o masă de ceaţă aflată la o anumită înălţime, ce era luminată difuz şi uniform. Totuşi, acea masă compactă de ceaţă nu era statică, ci se vedea că ea este animată de anumiţi curenţi atmosferici şi chiar puteam să observ formaţiuni care se mişcau la partea ei exterioară, având slabe reflexii terne. Impresia era că există un fond al ceţii, iar peste el sunt nişte „nori” care se mişcă sub influenţa curenţilor de înălţime, aşa cum şi în atmosfera noastră există nori pe diferite straturi şi la diferite înălţimi.

Lumina generală din acea cavitate era slabă ca intensitate şi acela a fost unul dintre primele elemente care mi-a atras atenţia, deoarece am crezut că noi am ajuns acolo în prag de seară sau dimineaţa devreme. Asociam acea luminozitate cu lumina pe care o emite soarele nostru cam la o oră după ce răsare, iar cerul este înnorat, ceea ce înseamnă o lumină relativ scăzută ca intensitate.

Al doilea element care m-a frapat a fost vegetaţia. În zonele cu munte, adică în stânga şi în dreapta noastră, ea lipsea, erau doar stânci şi roci fără alte elemente biologice. Atmosfera era relativ umedă, dar am remarcat şi prezenţa unor pale de vânt, mai mult ca o briză uşoară. Am apreciat că temperatura din acel spaţiu corespundea unei regiuni subtropicale, chiar dacă flora şi fauna erau diferite de cele specifice unei astfel de zone. Cumva, ecosistemul acelei cavităţi interioare asigura un optim adecvat în condiţiile date.

Vegetaţia începea mai jos, în vale, până la intrarea în oraş, dar de asemenea şi în interiorul său. Am remarcat imediat culoarea plantelor: aceasta era verde, însă un verde spre maroniu. Combinat cu lumina crepusculară, culorile păreau terne, fără strălucire, dar aceasta nu însemna deloc că plantele sau atmosfera nu era plină de viaţă. Energia vitală răzbătea din fiecare por al acelei cavităţi şi o simţeam ca pe o energie curată, pură şi profundă. În schimb, culorile nu erau la fel de vii precum în lumea noastră şi n-am văzut acolo nici o mare bogăţie de nuanţe. Chiar şi apa mării avea o culoare ternă; nu era albastră, ci bătea spre un albastru-petrol, iar în unele zone mai îndepărtate, spre orizont, spre cenuşiu.

Vegetaţia nu era luxuriantă şi nici înaltă. Mai curând, aş putea spune că ea era pitică, asemănându-se cu un jnepeniş. Cei mai înalţi copaci erau precum nişte arbuşti. Am observat că plantele se dezvoltau mai mult pe orizontală, având frunze mari, late şi cărnoase, cu fibre puternice, ceva în genul frunzelor de aloe. Probabil că acea particularitate se datora necesităţii de a absorbi cât mai multă lumină pentru a realiza fotosinteza şi de aceea frunzele aveau nevoie de o suprafaţă cât mai mare.

Acele plante, arbuştii, florile, întregul ecosistem de acolo induceau o senzaţie de soliditate, un fel de „putere a vieţii”, de forţă simplă în esenţa ei, dar pură. Pe măsură ce minutele treceau, simţeam tot mai clar infuzia unei energii binefăcătoare în întreaga mea fiinţă, aşa cum nu mai simţisem niciodată până atunci la suprafaţa pământului. Probabil că acel fenomen a contribuit mult la echilibrarea structurii mele psihomentale şi energetice, deoarece m-am simţit foarte repede încrezător, cu o mare poftă de viaţă, dar în acelaşi timp interiorizat şi focalizat. Chiar dacă percepeam senzaţia de euforie lăuntrică, care se datora probabil abundenţei de energie vitală din acel mediu, totuşi am remarcat că îmi controlam în mod natural starea şi resimţeam o distribuţie internă conştientă a acestei mari energii. Buna dispoziţie care a apărut atunci în fiinţa mea era totuşi reţinută şi canalizată eficient, iar toate facultăţile mele beneficiau de ea. Nu eram sigur dacă acest proces era controlat şi dirijat de Dryn, însă aveam tendinţa să cred că el reprezenta o particularitate a locului, ceva inerent acelui spaţiu din interiorul Pământului.

Unul dintre elementele stranii pe care l-am observat a fost lipsa animalelor, dar am văzut totuşi câteva păsări de talie mijlocie, zburând la joasa înălţime. Nu pot afirma cu siguranţă dacă în acel loc exista sau nu o faună bogată, dar înclin totuşi să cred că aceasta era redusă. Specificul vegetaţiei şi al vieţii acelor oameni pare să nu fi permis proliferarea unor specii de animale, cel puţin nu în această cavitate din structura internă a planetei.

Simţindu-mă deja într-o formă deplină şi fiind dornic să aflu răspunsurile la întrebările pe care le aveam, am vrut să aflu sursa luminii din acel loc, pe care nu o puteam identifica. Acela a fost unul dintre elementele care m-a frapat încă de la început: uniformitatea luminii pe întreg cuprinsul „cerului”, care nu era la prea mare înălţime. După estimările mele, ceaţa care îl forma se afla la înălţimea la care sunt norii joşi de furtună, nu mai mult de două-trei sute de metri.

-Nu este un soare cum aveţi voi pe cer, care să lumineze cu putere, a început să-mi explice Dryn. Aici, lumina provine de la radiaţia puternică a stratului masiv de lavă care se află deasupra cavităţii noastre. Temperatura şi radiaţia luminoasă se transmite prin roci, iar echilibrul este asigurat prin inteligenţa naturală a viului şi a unor forţe care nu aparţin planului fizic.

Pentru că lumina nu provine de la o sursă izolată, ea difuzează uniform în masa norilor.

Există un proces aparte de interacţiune între radiaţia puternică a lavei, ce străbate straturile succesive de rocă, şi particulele din atmosfera de aici, care se ionizează şi creează această luminiscenţă de crepuscul.

Am zâmbit în sinea mea, observând „stilul” explicaţiilor lui Dryn: clare, concise, directe şi foarte precise. Capacităţile lui mentale trebuie să fi fost cu adevărat remarcabile. Nu vroiam să insist totuşi cu astfel de gânduri, ştiind prea bine că pentru el nu era o problemă să le înţeleagă, fie că erau rostite sau nu. Mă pregăteam să pun următoarea întrebare când am observat ceva foarte interesant.

    Scurtă istorie

În timp ce simţeam şi luam în acest fel „pulsul” oraşului, mi-a venit un gând asupra căruia nu insistasem până atunci. M-am întrebat, meditativ, de când exista acea comunitate acolo, ce anume reprezenta ea şi cum au ajuns acei oameni în acel loc din interiorul planetei. Mintea mea începuse deja să creeze nişte imagini cu şiruri de oameni înaintând prin culoare ascunse în scoarţa pământului, cu torţe aprinse, ca întrun exod sau ca o căutare disperată, când şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de răspunsul lui Dryn:

• Ar fi fost prea dificil să procedeze în acest fel. Nu poţi călători prin scoarţa pământului ca printr-o gură nesfârşită de metrou. Noi am beneficiat de anumite „scurtături”, la fel cum ai călătorit şi tu. Suntem aici de mii de ani, avem o istorie foarte veche şi bogată. Totul este documentat. Istoricii şi oamenii voştri de ştiinţă ar avea mari surprize dacă ar cunoaşte documentele din arhivele noastre.
• Dar de ce neapărat cei din România? am întrebat eu, puţin mirat.

Până în acel moment aveam în minte ideea generală că acel oraş se afla undeva în interiorul planetei, într-o zonă oarecare a ei, asociind deplasarea cu expediţia pe care am făcut-o prin primul tunel, spre Egipt.

• Unde crezi tu că este plasat acest oraş pe care îl vezi, raportat la suprafaţa planetei? m-a întrebat Dryn.
• Nu ştiu, am răspuns ezitant. Probabil spre ecuator…

Nu aveam nicio bază pentru presupunerea mea, însă aceea era ideea pe care am avut-o de la început, când am păşit afară din lift.

• Nu. De fapt, eşti destul de aproape de casă, dacă putem vorbi aşa despre cele câteva sute de kilometri în adâncime, care te despart de ea. Cavitatea se află sub teritoriul ţării, mai precis ea corespunde aproximativ locului în care era vechiul Tomis.

Asta era o nouă surpriză, una minunată. Rapid, am făcut o posibilă corelaţie cu numele aşezării, pe care îl menţionase Cezar.

• Tomassis are legătură cu vechea aşezare de la suprafaţă?

Dryn a aprobat din cap.

• Da, corespunde oarecum pe linie verticală, în interiorul Pământului, cu oraşul din vechime, de la suprafaţă. Însă cavitatea a fost populată din timpuri chiar mai vechi, când Tomis nu exista. Suntem descendenţii direcţi şi puri ai vechilor daci. Într-un fel, poţi spune că suntem „strămoşii” tăi. Oamenii pe care îi vezi aici, în oraş, provin în linie directă din dacii de acum 2500-3500 de ani.

Am privit câteva secunde spre masa de ceaţă şi nori de deasupra, gândindu-mă că mai sus cu câteva sute de kilometri din punctul în care mă aflam aş fi putut nimeri în zona teatrului sau a pieţii din Constanţa de azi (Oraşul actual Constanţa s-a dezvoltat pe locul vechiului port Tomis de la Marea Neagră, care era o aşezare dacică în timpul Imperiului Roman (n.ed.)). Distanţa în timp era însă enormă, iar după câte am înţeles rădăcinile acelei aşezări din interiorul Pământului erau chiar mai adânci în negurile timpului.

-Secretul pătrunderii în acest loc a fost cunoscut de unii călugări iniţiaţi în perioada războaielor dintre romani şi daci (Acestea s-au desfăşurat între anii 101102 şi 105-106 d.Hr. (n.ed.)). Înaintea lor, această cavitate interioară era vizitată doar de către marii preoţi sacerdoţi din vremurile de demult, care slujeau într-o zonă din apropierea Tomisului. Încă mai există ruinele unei cetăţi extrem de vechi din acele vremuri (Probabil autorul se referă la cetatea Histria (n.ed.)). Pe atunci fiinţele care locuiau aici erau în număr foarte mic şi proveneau din aşa numita Prima Lume, care a urmat unui mare cataclism de la suprafaţa planetei (O variantă posibilă este scufundarea finală a Atlantide!, pe care specialiştii o datează în jurul lui 11 500î.Hr. (n.ed.)).

• Însă chiar şi înaintea lor, acest spaţiu a fost locuit de alte fiinţe care nu proveneau din lumea de la suprafaţă, dar erau foarte evoluate. Până atunci, condiţiile atmosferei din această cavitate erau diferite de cele de acum şi nu puteau fi prielnice fiinţelor umane, însă cam în acea perioadă au avut loc anumite transformări în această zonă a interiorului planetei, iar asta a condus la anumite schimbări în compoziţia atmosferei. Caracteristicile ei nu mai puteau asigura traiul acelor fiinţe speciale. La un moment dat ele au părăsit această zonă şi, de fapt, planeta însăşi. Noul ecosistem s-a format rapid şi el a devenit accesibil fiinţelor de la suprafaţă. A început treptat „colonizarea” lui, aşa după cum ţi-am spus, însă numărul oamenilor care au avut acces a fost întotdeuna mic.
• Văd acum o întreagă civilizaţie aici, am spus, curios să aflu cum s-a ajuns la această situaţie.
• Am fost nevoiţi să facem asta, o dată cu pierderea războiului şi intrarea romanilor pe teritoriul Daciei. Există şi alte oraşe sub teritoriul ţării, care au fost populate atunci în acelaşi fel. Chiar dacă modalitatea de pătrundere aici era foarte secretă şi ezoterică, în acele condiţii speciale sacerdoţii au decis ca o parte dintre daci să aibă acces în acest loc şi să-şi continuie viaţa după aceleaşi valori ca şi până atunci. Au considerat că acestea erau prea importante şi valoroase pentru a fi uitate. În timp, numărul locuitorilor a crescut.
• Ce populaţie există acum?
• Cam două sute de mii de locuitori. Genetic vorbind, nu există nicio deosebire între dacii de acum două mii de ani şi oamenii pe care îi vezi acum pe străzi. A fost un act de retragere şi prezervare, iar cu acea ocazie s-au închis multe porţi de comunicare cu exteriorul. Evoluţia, însă, şi-a urmat cursul sub toate aspectele.

    Va urma…

    Sursa: Radu Cinamar – În interiorul Pământului – Al doilea tunel