Înaintea celui de al X-lea secol al erei noastre, Regatul Khazaria fusese redus de către ruşi la dimensiunile de aproximativ 1.300.000 de kilometri pătraţi. Totuşi, după cum se constată din harta publicată de Encyclopedia Judaică, suprafaţa Khazariei secolului al X-lea era mai mare decât a oricărui stat european din acea vreme. Populaţia Khazariei era compusă în principal din Khazari; restul reprezenta aproximativ douăzeci şi cinci de popoare agricole şi paşnice, care înainte de a fi invadate de Khazari ocupau o suprafaţă de aproximativ 1.600.000 de kilometri pătraţi. S-a putut stabili că în secolul I, înainte de Christos, plecând din vechea lor patrie central asiatică, Khazarii au invadat Europa Orientală pe calea naturală a stepei, între Munţii Urali la Nord şi Marea Caspică la Sud. Khazarii nu erau «semiţi» ci o populaţie asiatică, de tip mongoloid.

Conform clasificărilor antropologilor moderni, Khazarii ar fi o populaţie turco-fino-ugrică. Din timpuri străvechi, patria lor era în inima Asiei. Deşi popor foarte războinic, Khazarii au sfârşit prin a fi împinşi, către Estul european, de către popoarele asiatice cu care erau într-un permanent război. Datorită înfrângerilor suferite în patria lor, Khazarii s-au văzut nevoiţi să invadeze Europa orientală, unde nu au întâmpinat nicio greutate să se impună în faţa a douăzeci şi cinci de seminţii, ce ocupau un teritoriu de aproximativ 1.600.000 de kilometri pătraţi. Într-o perioadă relativ scurtă, Khazarii au stabilit cel mai mare dacă nu şi cel mai puternic şi poate cel mai bogat regat european din toate timpurile. Când au invadat Europa orientală, Khazarii profesau vechea lor religie, pe care fără să o cunoaştem mai îndeaproape o numim păgână, deși au existat şi există încă păgânisme şi păgânisme : egiptean, grec, roman, galo-celtic, dac, hindus, hintoist, etc.

Practica lor religioasă era un amestec de cult falic şi alte forme idolatrice, practicate în Asia de către popoarele păgâne. Multe forme cultice de acest fel par să se fi menţinut în Khazaria până în secolul al VII-lea. Excesele sexuale practicate de Khazari pentru « celebrarea » cultelor lor religioase i-au condus la o astfel de degenerescenţă morală încât regele lor şi-a pus problema schimbării religiei. În secolul VIII, regele Bulan a decis abolirea cultului falic şi celelalte practici idolatre, în favoarea uneia dintre cele trei religii monoteiste, pe care le cunoştea foarte superficial. În intenţia regelui Bulan, una dintre aceste trei religii urma să devină religia de Stat a Khazarilor. După ce a invitat şi a ascultat reprezentanţii islamului, ai creştinismului şi ai talmudismului, regele Bulan refuză pe primele două şi alese ca viitoare religie de Stat cultul religios cunoscut atunci sub numele de « talmudism », căruia astăzi i se spune mai curând « iudaism ». Acest eveniment este atestat de numeroase documente.

Regele Bulan şi cei 4000 nobili din sistemul feudal al Khazariei fură rapid convertiţi de către rabini special veniţi de la Babilon. Cultul falic şi celelalte forme de idolatrie fură interzise. Regii khazari invitară un mare număr de rabini pentru a deschide şcoli şi sinagogi, în scopul instruirii populaţiei la noua religie iudaică, devenită religie de Stat. Khazarii convertiţi fură prima tranşă de « Jidani » (pretinşi sau auto-proclamaţi) din Europa orientală. Cu alte cuvinte, « Jidanii » (pretinşi sau autoproclamaţi) din Europa orientală sunt descendenţii direcţi ai Khazarilor ce s-au convertit în masă la talmudism, în secolul al VIII-lea al erei noastre. După convertiea regelui Bulan, numai un « Jidan » (pretins sau auto-proclamat) putea urca pe tronul Khazariei, devenită astfel o theocraţie în cadrul căreia autorităţile religioase şi civile erau riguros aceleaşi. Rabinii impuseră întregii populaţii învăţământul Talmudului, ca singura regulă posibilă de viaţă, ideologia talmudică devenind sursa tuturor atitudinilor politice, culturale, economice şi sociale, de la un capăt la celălalt al Regatului khazar.

Talmudul avea răspunsuri pregătite pentru orice întrebare. Encyclopaedia Judaica grafiază cuvântul Khazar cu « C », astfel că vorbeşte despre « Chazari ». Conform celor mai remarcabili specialişti, ambele ortografii sunt la fel de valabile şi au aceeaşi pronunţie : prima silabă se pronunţă « kass » iar a doua « zar », ca în cuvântul bizar, ceea ce dă « kas-zar ». Encyclopaedia Judaica prezintă Khazarii pe cinci pagini, dar eu vă voi graţia de unele pasaje :

 « Chazars : Popor de origine turcă, a cărui viaţă şi istorie se amestecă până la confuzie cu primele debuturi ale istoriei jidanilor din Rusia. (…) Împinşi de triburile nomade ale stepei şi de propria lor dorinţă de jaf şi prădăciune (…), în a doua jumătate a secolului al VI-lea, chazarii se deplasară spre Vest (…). Regatul Chazar era bine stabilit şi întărit în tot sudul viitoarei Rusii, mult înainte de întemeierea monarhiei ruseşti de către Varegi (855). La vremea respectivă (secolul al VIII-lea) regatul Chazar trăia într-un război permanent şi era în culmea puterii sale (…). La sfârşitul secolului al VIII-lea, chaganul (regele) Chazarilor, nobilii săi şi o mare parte din populaţia păgână îmbrăţişară religia jidovească (…). Între secolele VII şi X, populaţia jidovească a regatului Chazar a fost considerabilă (…) astfel încât, către secolul al IX-lea, totul se petrece ca şi cum toţi Chazarii erau proaspeţi jidani (…).

Obadiah, unul dintre succesorii lui Bulan, a regenerat regatul şi a întărit iudaismul. El a invitat erudiţii jidani a se instala pe teritoriul lui şi a fonda sinagogi sau şcoli, poporul fiind instruit în Biblie, Mishna, Talmud şi în „serviciul divin hazzanim » (…). Pentru scriere, Chazarii utilizau literele alfabetului ebraic (…) dar limba chazară predomina (…). Succesorul regelui Obadiah fu fiul său Isaac, apoi Moise (sau Manase II) succeda tatălui său Isaac; apoi Nisi urmă lui Moise şi Aaron veni după acesta. Cât despre regele Joseph (Iosif, NT), fiul lui Aaron, acesta urcă şi el pe tron în virtutea aceleiaşi legi chazare privitoare la succesiunea regală (…). Regele avea atunci douăzeci şi cinci de neveste, toate de sânge regal, plus şaizeci de concubine, toate de o mare frumuseţe răpitoare. Fiecare dintre acestea dormea într-un cort individual şi era supravegheată de către un eunuc (…), ceea ce pare să corespundă cu începutul declinului regatului chazar (…).

Ruşii varegi ocupară oraşul Kiev şi se instalară acolo, reuşind apoi să cucerească întregul regat chazar (…). După lupte crâncene, ruşii reuşiră să-i învingă pe Chazari (…). Patru ani mai târziu, ruşii cuceriră întregul teritoriu ocupat de Chazari, până la ţărmul Mării de Azov (…). Un mare număr dintre membrii familiei regale emigră în Spania (…), unii fugiră în Ungaria iar marea masă a poporului rămase pe pământul natal ». Cel mai mare istoric al originilor şi istoriei «Jidanilor» din Europa orientală, (pretinşi sau auto-proclamaţi ca atare), a fost profesorul H. Graetz, el însuşi un « Jidan » (pretins sau autoproclamat). În celebra sa Istorie a jidanilor, profesorul Graetz arată că atunci când la urechile «Jidanilor», (pretinşi sau autoproclamaţi), din alte ţări, ajunseră zvonuri cu privire la existenţa «Jidanilor» (pretinşi sau auto-proclamaţi) din regatul Khazariei, ei crezură că aceşti Khazari erau urmaşii celor «zece triburi pierdute din Israel». Aceste zvonuri au fost la originea legendei după care Palestina ar fi fost « patria strămoşească » a Khazarilor.

În realitate, aceştia erau barbari asiatici, proaspăt convertiţi. La pagina 141 din a sa Istorie a Jidanilor, profesorul Graetz declară : « Chazarii practicau o religie grosolană ce amesteca senzualitatea cu obscenul (…). După Obadia, s-a succedat o lungă serie de de Chagans (regi) jidani, întrucât conform legii fundamentale a Statului, numai un rege jidan era autorizat să urce pe tron (…). Vreme îndelungată, Jidanii din alte ţări nu au ştiut nimic despre conversiunea la iudaism a acestui puternic regat. Când, în sfârşit, zvonuri tulburi începură să le parvină, ei au emis ipoteza că regatul Chazariei era populat de descendenţii celor zece triburi».

Când Khazarii invadară pentru prima oară Europa orientală, în secolul I înaintea erei noastre, ei vorbeau un dialect asiatic pe care Encyclopaedia Judaica îl numeşte « limbaj khazar ». Era vorba de un dialect asiatic primitiv, fără alfabet sau o altă formă de scriere. Când regele Bulan s-a convertit, el a declarat că literele ebraice pe care le văzuse în Talmud şi în alte documente iudaice, vor fi adoptate ca alfabet al limbii khazare. Caracterele ebraice fură deci utilizate pentru transcrierea fonetică a limbajului khazar. Khazarii adoptară literele ebraice pur şi simplu pentru a avea un mijloc de transmitere prin scris a unor discursuri, decizie ce nu indică nici nu implică o origine rasială comună cu aceea a Iudeo-Evreilor, după cum ea nu a fost justificată nici de motive politice sau religioase.

În împrejurări similare, naţiunile europene occidentale, încă necivilizate, ce nu dispuneau nici ele de un alfabet pentru transcrierea fonetică a limbii vorbite, au adoptat alfabetul latin. După invadarea Europei occidentale de către romani, cultura şi civilizaţia acestora fură introduse în teritoriile respective. Acesta este motivul pentru care alfabetul latin este utilizat şi astăzi în limbile franceză, spaniolă, engleză, română, suedeză şi alte limbi europene. Unele dintre aceste limbi, deşi complet străine unele de altele, utilizează acelaşi alfabet. Romanii s-au impus cu alfabetul şi cultura lor în faţa popoarelor necivilizate, aşa cum rabinii, mai târziu, au făcut acelaşi lucru, aducând în Khazaria alfabetul ebraic din Babilon.

Encyclopedia Universalis a publicat un întreg articol despre Khazari, pe care îl cităm în întregime :

« Popor înrudit cu turcii, care între secolele VII şi X a avut un întins imperiu între Marea Neagră şi Marea Caspică. Khazarii ne sunt cunoscuţi mai ales din surse arăbeşti, ebraice şi chinezeşti. În mai multe rânduri, ei s-au opus Imperiului bizantin şi Califatului arab. Conform geografului arab al-Istahri, Khazarii au avut un regim de regalitate dublă, cu un khagan şi un rege. În secolul al VIII-lea, relaţiile lor foarte strânse cu Bizanţul au determinat căsătoria împăratului Constantin al V-lea cu o prinţesă khazară, al cărei fiu, Leon al IV-lea, Khazarul, a domnit între 775 şi 780. Expansiunea teritorială a Imperiului Khazar a variat foarte mult în timp, cuprinzând popoarele din regiunea Caucazului, de la Crimeea la Volga. În secolul al IXlea, Kievul a făcut şi el parte din acest imperiu. Statul khazar s-a prăbuşit în urma asalturilor ruşilor, ce au cucerit capitala Semander în 965.

Istoria naţională a Khazarilor s-a sfârşit în acel moment. Marea aventură a Khazarilor constă în convertirea dinastiei domnitoare şi a castei nobile la iudaism, către anul 740. Datorată probabil negustorilor jidani veniţi din Bizanţ, sau poate unui efort real de prozelitism jidovesc, această conversiune este uneori înţeleasă ca voinţă a Khazarilor de a scăpa de influenţa islamică şi de cea creştină, a puternicilor vecini bizantini şi arabi. Cu toate progresele ei, iudaizarea Khazarilor nu cuprindea decât o parte din populaţie, creştini, musulmani şi chiar păgâni conservând instituţiile şi tribunalele lor recunoscute şi reprezentate (problema se reduce la întinderea acestei părţi din populaţie : 20%, 40% sau 80% ?). Alţi autori, de exemplu Arthur Koestler, consideră că iudaizarea a fost completă.

În secolul al X-lea s-au stabilit relaţii epistolare între Hasdaï ibn Shaprut, ministrul jidan al califului de Cordoba, Abd-er-Rahman, şi Iosif al III-lea, regele Khazarilor. Între altele, istoria conversiunii Khazarilor inspiră opera marelui teolog jidan din Spania, Iuda Halevi, ce şi-a intitulat tratatul său doctrinal de iudaism Sefer ha-Kuzari: Cartea Khazarului (dialog între un rege Khazar şi un înţelept jidan). Corespondenţa între Ibn Shaprut şi Iosif a fost publicată de Isaac Aqris în cartea sa Kol mevasser (Constantinopole, 1577). Multă vreme pusă la îndoială, autenticitatea acestei corespondenţe este astăzi admisă în general (manuscrisul Christ Church Library 193, la Oxford). Problema locuitorilor Khazariei, ce au devenit aceştia după prăbuşirea regatului, a dat naştere teoriei (cam fragile) după care Jidanii din Europa de Est sunt descendenţii lor, deși au adoptat germana ca limbă vernaculară. Ar fi de dorit cunoaşterea motivelor acestei fragilităţi căci, de bună seamă, Khazarii nu s-au volatilizat.

Despre această teorie şi Khazari în general vom consulta cu folos lucrarea lui A. N. Poliak, Khazarie: istoria unui regat jidănesc în Europa (în ebraică), Tel-Aviv, 1951; lucrarea clasică a lui D. M. Dunlop, The History of the Jewish Khazars, Princeton 1954; lucrarea lui Arthur Koestler, The Thirteenth Tribe va fi consultată cu prudenţă, întrucât îmbrăţişează aceeaşi temă ca Freedman: ”am reunit dovezile istorice care arată că marea majoritate a Jidanilor din Est (deci a celor din întreaga lume) este mai curând de origine turco-khazară, nu semită”».

Până acum, lucrarea lui Koestler a fost tradusă numai în limbile franceză și română : La Treizieème Tribu, l’Empire khazar et son héritage, Calmann-Lévy, Paris 1976. Ediția românească, publicată de editura NAGARD din Milano, a lui Iosif Constantin Drăgan, nu a fost niciodată difuzată în librării. Dincolo de ipocrizia politică şi efemeritatea întocmirilor statale de pe malul Dâmboviţei, interesul național al Românilor cere republicarea cât mai urgentă, în ediții de masă, a tuturor lucrărilor privind problema khazaro-jidovească. La Biblioteca Națională din București trebuie să se găsescă versiunea românească NAGARD a cărții lui Arthur Koestler THE THIRTEENTH TRIBE, cu care s-ar putea începe informarea publicului Românesc în această chestiune. Dacă s-ar lua o astfel de inițiativă, Academia de pe Calea Victoriei ar putea redeveni cât de cât « română », cum o obligă de altfel statutele și tradiția ce vine din secolul al XIX-lea.

 P.S. – Academia Română este plină de evrei kazari cu nume schimbate în românești și încă de la înființare (imediat după ce Alexandru Ioan Cuza a fost trădat și obligat să demisioneze și să plece din țară) a avut scopul distrugerii originii geto-dace a limbii române și a poporului român.

   Sursa: Istoria Ocultă a falșilor evrei – Scrisoarea lui Benjamin H. Frieedman către prelatul catholic Dr. David Goldstein